Rucar. Dambovicioara

Rucar. Dambovicioara

de Alexandru Vlahuta


De la Campulung plecam la Rucar pe frumoasa sosea care s-asterne ca o prispa neteda pe varful Mateiasului, de unde-n largi serpuiri traganate se lasa-n valea Dambovitii, asculta suietul apelor si zgomotul morilor si joagarelor de la Dragoslave si de la Rucar, apoi o rateaza-n sus peste magurile umbrite de brazi si trece, prin strunga de la Pajera, dincolo, in tara Barsei. Ne oprim cateva minute la Namaesti, la manastirea de calugarite, adapostita-ntre copaci, cu vestita bisericuta scobita in inima unei stanci, pe coasta verde a unui deal, de pe care se vede-n jos, ca-ntr-o panorama, orasul Campulung, cu mandrele-i imprejurimi. Dupa doua ceasuri de drum intram in Rucar, sat mare, aproape un orasel, asezat sub strasina Carpatilor, la raspantia a doua ape, in una din cele mai incantatoare vai ale judetului Muscel. Toate te-nveselesc aici: aerul curat, freamatul padurii, suietul apelor, casele albe presarate printre copaci, infatisarea mandra si voiniceasca a gospodarilor, chipul ruman si luminos al rucarencelor, si portul lor adevarat romanesc, tesut, lucrat si inflorit de mana lor c-o maiestrie pe care nu stiu singure de unde-au invatat-o. in jurul acestui cuib fericit muntii isi desfasura podoabele lor de o maretie salbateca, tancuri ascutite ies vinete din intunecimile padurilor de brazi si stau insirate, ca niste straji de veci, pe granitile zarii, la inganarea pamantului cu cerul. Deasupra tuturora, in fund, spre miazanoapte, isi ridica Papusa crestetu-i inalt, rotund ca o turla de biserica. De-acolo, din coapsele Papusii, zbucneste Rausorul, sivoi puternic, care sparge meterezele de stanci ce-i stau in cale, soarbe izvoarele codrilor, si-n goana-i nebuna striga, se cearta, se bate cu gramezile de bolovani ce vor sa-i astupe matca -involburat si alb de spuma soseste-n Rucar, si rucarenii, cum il vad, il pun la treaba: ei au porumb de macinat, sumane de batut, busteni de retezat si de-nfeliat in scanduri, si Rausorul, sprinten si harnic, se inhama la toate, pe toate le face cu drag, iar cand isi ispraveste de lucru, voios se duce de se culca in patul larg al Dambovitii, raul norocos care-a calauzit pasii celui dintai voievod al Munteniei si care strabate capitala unde s-a incoronat cel dintai Rege al Tarii Romanesti.

Din Rucar plecam calari la Dambovicioara. soseaua se urca-n cotituri mari, traganate, peste grebenii stancosi ai Scarisoarii, avand in stanga zidul de piatra al muntelui, in dreapta desfasurarea vailor, aci repezi, adanci, prapastioase, aci larg deschise in tapsane regulate, acoperite unele de faneata, altele de paduri racoroase. De la Podul-Dambovitii, lasam soseaua si carmim la stanga pe drumeagul pietros ce merge-n sus pe langa hierastraiele Dambovicioarei. Dar iata ca in fata noastra se ridica un munte inalt si drept ca un zid naprasnic, de crezi c-aici e sfarsitul lumii. Ne-apropiem, si deodata, la o cotitura, ni se deschide, printre doua stanci colturoase, intrarea inlauntrul muntelui, cheia adanca si ingusta a Dambovicioarei. E racoare, si vuietul apei rasuna asa de tare, ca nu-ti mai auzi glasul. De pe fundul acestei prapastii ne uitam cu groaza-n sus la namilele de stanci aninate de peretii cheii ca niste dihanii ce stau la panda, gata sa se prabuseasca peste noi.

Deasupra noastra se zareste un petecut de cer sprijinit, ca un capac albastru, pe crestele ascutite ale inaltelor ziduri ce ne ingradesc in umbra lor vesnica. Pe sus vezi cate un brad iesind stramb si chircit din crapatura unei stanci, mirat si el de fioroasa singuratate in care se gaseste, intinzandu-si cetenele-i triste, in asteptarea zadarnica a unei raze de soare. Mergem asa, in sus, pe matca intortocheata a raului, vreo jumatate de ceas, si deodata cheia se largeste: in paretele din dreapta, deasupra unei prispe de piatra, se deschide gura neagra a Pesterei, in haul careia intram cu lumanari aprinse. E un intuneric rece, umed, apasator, din cand in cand auzi cate-un strop picurand din tavanul scund, si-n jocul slabei noastre lumini, pe paretii umezi si scofalciti ai hrubei se-nsira tot felul de vedenii urate. Ma cred intr-o lume din basme. Un glas batranesc pare ca vine de departe, din adancul beznei, si-mi spune: in vagaunele acestea au trait, fara foc, fara lumina, goi, slabi si-nfricosati, cei dintai oameni -stramosii vostri ai tuturora - din fundul acestor tainiti au izvorat incetul cu incetul miile de popoare ce-au impanzit pamantul... Masoara drumul pe care l-a strabatut, numara stepenele pe cari le-a suit omenirea de la salbaticia si intunecimea acestor vizuini pana la puterea si stralucirea ei de azi, si vezi din ce departata obarsie te tragi, si cata munca i-a trebuit vietii ca sa se desfaca din noaptea ce-o invaluia la inceput si sa iasa tot mai in larg, tot mai in lumina...

Mai in larg, mai in lumina... intelesul acestor cuvinte capata aici o deosebita insemnare, si mereu mi le rostesc in gand, nerabdator de a iesi mai curand din pestera; mereu imi revin pe buze, tot timpul cat scobor lunga stramtoare a cheiei. Mi-e asa de dor de cer, de soare, de arbori - un vac de om mi se pare de cand n-am mai vazut pamant intins si verde inaintea mea.




Rucar. Dambovicioara


Aceasta pagina a fost accesata de 1202 ori.
{literal} {/literal}