Prin cheia Tatarului la Schitul Pestera
de Alexandru Vlahuta
De la Moroeni parasim soseaua, care, incovaindu-se pe sub poalele unui munte frumos cu nume urat, razbate prin bezna codrilor de brad in valea Izvorului, la Sinaia, si-naintam pe jos, calauziti de-un padurar, pe naprasnica spintecatura a Ialomitii. Trecem anevoie peste prabusituri de stanci, chemand uneori si bratele-n ajutor; urletul apei ne sileste sa vorbim tare.
- Nu ne-om rataci, bade Stane, sa-nnoptam pe-aici?! Padurarul se uita linistit la noi si zambeste; apoi, ridicand mana, ne-arata la stanga-n fund, printre cheliile muntilor, un tugui mai departat, aurit de razele soarelui.
- Sta soarele pe Zanoaga... avem destula vreme. Acolo sa vedeti mandrete. Sus detot, chiar pe varful Zanoagei, s-asterne-o pajiste frumoasa, care se cheama Podu-cu-florile, ca-i numai flori toata, si la mijloc e un lac asa cat fata unei arii de mare, si-i limpede, limpede apa, ca lacrima, iar imprejurul pajistii, pe margini, sute de stanci inalte si colturoase stau insirate, parca-s puse s-o pazeasca. Povestesc batranii ca s-au fost ascuns odata acolo niste domnite pe care le fugareau tatarii, si cand le-au dat paganii de urma, ele s-au suit saracutele pe stanci si s-au azvarlit in prapastie, undeau pierit...
Trecem printr-o rariste de fagi si iesim la Cheia Tatarului. Aici Ialomita deschide vitejeste portile Bucegilor si se arunca peste sfaramaturile stavilarelor, prin adanca desfundatura a muntelui, ce rasuna ca un gang urias, de vuietul nahlapilor. Pasim cu grija printre stanci prabusite, subt ingusta fasie de cer intinsa, tramba de lumin-albastra pe crestele celor doua ziduri de piatra ce se ridica, drepte, inalte, naprasnice, de-o parte si de alta.
Dar ce frumoasa si vesela priveliste ni se deschide la iesirea din cheie! Deodata valea se largeste, desfasurand in dreapta podisuri intinse, verzi, descoperite, pe leganarea carora te uiti ca pe valuri in sus, pana-n catarea Varfului-cu-Dor, la stanga se-nalta traganat muntele Padina, in crestatura caruia se vede-o casuta alba, singura-ntre stanci - vama de la Strunga; in fund, in fata noastra, peste dungile de bradet ce se distern pe vale ca niste gradini, se ridica, vinete si prapastioase, meterezele Obarsiei. Aerul dulce, racoros, miroase-a pajiste si-a padure. Soarele scapata dupa muchea Padinei. Valuri de umbra ineaca valea. Trecem pe lang-un hierastrau parasit, peste gramezi de leaturi si de scanduri innegrite de ploi. Nu se aude decat suietul potolit al apei, ce pare ca sta s-adoarma, culcata intre razoare de flori. si toate ni se par sfinte in singuratatea si in maretia acestui cuprins. inaintam tacuti, ca-ntr-un templu, in adanca liniste-a-nserarii. Un calugar ne iese-nainte si ne urca pe-o potecuta taiata-n braul muntelui din stanga. Suntem la schitul Pestera.
Pe-un prag ridicat deasupra valtorilor Ialomitii, o spartura larga se deschide, boltindu-se in coasta stancoasa a muntelui Batrana. La intrare, sub tavanul ei inalt, scobit ca un fund de corabie, e o bisericuta, pe de laturi, pe langa paretii umezi si-nnegriti de fum, cateva chilii scunde, intunecoase, adapostesc vro doi-trei calugari, ale caror chipuri au imprumutat ceva din salbatacia pesterei. Un izvoras limpede luneca pe sub zidul din stanga. in fund tavanul se pleaca si paretii se apropie, ca si cum ar vrea sa-ti inchida trecerea. Multa vreme nu s-a stiut ce e mai departe. Mana indrazneata si scotocitoare a omului a spart in sfarsit si incuietorile acestor tainiti. Acum vestita pestera te lasa sa intri in toate camarile ei, sa strabati departe in fioroasele-i adancuri, s-auzi sopotul izvoarelor ascunse si plescaitul rasunator al cascadei - o ploaie de pietre scumpe la lumina tortiilor - sa vezi cele doua lacuri ce dorm, limpezi, albastre, fara nici o-ncretitura, sub mandre pologuri de piatra, din varful carora atarna felurimi de ciucuri albi si lucii ca de marmura, si de-aici sa te urci in marele dom al pesterii, subt uriasa bolta impodobita cu stalactite, - in minunatul palat unde-au imparatit odinioara ursii speluncilor, ale caror oase zac, de cine stie cate mii de ani, risipite pe langa pareti. in fund de tot este o alta incapere larga - cea din urma - care, pentru frumusetea si bogatia stalactitelor ei lungi si sclipitoare, s-ar putea numi sala coloanelor de marmura.
Prin cheia Tatarului la Schitul Pestera
Aceasta pagina a fost accesata de 2099 ori.
