Portile de Fier

Portile de Fier

de Alexandru Vlahuta

Soarele scapata spre asfintit. Crestele muntilor par aprinse. Incet, se desfac si s-astern pe vai perdele de umbra.
Inaintea noastra, pe luciul plumburiu al apei, se iveste-n curmezis mai intai o dunga, o coama galbuie si creata. Ne apropiem de pragul gherdapurilor. Dunarea incepe sa vajaie manioasa, - e un zbucium s-un clocot de valuri dintr-un mal in altul. Peste-adancimi se fac ochiuri mari, cari rotesc in loc. Ici apa se scufunda, bolborosind, ca supta de gura unei valtori, colo se umfla, se burduseste si urla facand clabuci, batandu-se de stanci cari nu se vad.
Vaporul merge mai incet, mai cu paza. Patru oameni stau la roata de la carma; amandoi comandantii sunt pe punte, in picioare, cu ochii atintiti inainte: trecem printre gherdapuri. Dunarea mugeste mai tare. Cu ochii inchisi, te-ai crede intrun codru pe-o vijelie cumplita. Din fundul ei se-ntind, pe sub valuri, nenumarate brate de piatra, gata s-apuce vasul si sa-l farme-n bucati la cea mai mica nebagare de seama. Aici, sub volbura asta de valuri, e incheietura Balcanilor cu Carpatii. Peste pumnii lor inclestati, Dunarea se arunca furioasa, rupand cu zgomot cele din urma stavilare ce i se mai ridica-n cale.

Si in valmasagul acestei ciocniri de titani, fiecare val pare ca striga, fiecare stanca pare ca se misca. Deodata apa luneca de pe zagazul colturos si se intinde ca o panza. Lupta, naprasnica lupta dintre cei doi uriasi, cari de aci incolo au a purta strajile Romaniei, s-a incheiat. Muntii, invinsi, se dau la o parte. Zarea se deschide. Din stanga, de sub curmatura unui deal, vine raul Bahna sa intampine, sa salute sosirea marelui fluviu la pragul tarii, cu al carei pamant si destin se leaga pentru totdeauna. Din ce departari scoboara si cat a luptat Dunarea ca sa strabata-ncoace! A trebuit sa spintece muntii, sa-si sape albia in piatra de-a curmezisul Carpatilor. A batut, si Portile de Fier s-au deschis in fata puterii eterne a valurilor ei.
Acum vuietul conteneste - biruitoare, apa s-asaza intre maluri, potolita, neteda ca o oglinda. Carpatii isi imping spre miazanoapte inaltimile invalite in codru. Cateva stanci curioase isi mai ridica, din desisul verde, capetele plesuve, ca si cum ar vrea sa mai priveasca o data la potopul acesta calator, caruia nimic nu i-a putut sta impotriva.




Portile de Fier


Aceasta pagina a fost accesata de 1545 ori.
{literal} {/literal}