Pe Obarsia. La Omul. Pe valea Cerbului
de Alexandru Vlahuta
E frig; inca n-a rasarit soarele, si noi de mult urcam pe coastele uscate si priporoase ale Obarsiei. Schitul a ramas departe-n urma; la stanga, in jos, de-abia se mai zaresc, dincolo de spintecatura Ialomitii, cateva pete negre de codru, tot mai larga si mai adanca se casca naprasnica vale de sub noi; in dreapta se-nalta surele metereze ale Bucegilor, turme de stane se-nsira pe creste, pale de ceata se misca molatec pe dinaintea lor. Unde te-ntorci, nu vezi decat spinari goale de munti, intinsa domnie-a prapastiilor s-a pustietatilor de piatra, - nici un copac, nici un izvor, nici un petecut de verdeata pe care sa-ti odihnesti privirea. De-asupra Babelor o lumina alba se-mprastie pe cer, un pisc inalt s-aprinde de cealalta parte, apoi altul, - perdeaua de ceata se rupe, sun snop de raze, lungi suliti luminoase, sageteaza vaile. inca doua ceasuri de urcus, si suntem pe varful cel mai inalt al Bucegilor, pe crestetul plesuv al Omului.
Cand te vezi aici, intai te incearca un fel de neastampar, o dulce neliniste, parc-ai fi gata sa zbori. E in cuprins ceva asa de maret si de sarbatoresc, ca uiti deodata si osteneala, si foame, si sete, si nu te mai induri sa stai jos - privesti uimit in toate partile, respiri din adanc aerul acesta proaspat, racoros, ce pare ca miroase-a zapada, ochii tai sorb cu nesat departarile, si nu stiu ce sentiment de voiosie, de copilareasca semetie te face sa-ti ridici fruntea si sa cauti falnic in jurul tau, ca si cum ai fi lucrat si tu la asezarea atator podoabe, ca si cum in clipa asta, anume pentru tine se-nalta-n slavi de pretutindeni popoarele de munti...
Ne oprim la picioarele celor trei namile de stanci infipte in crestetul Omului - cea din mijloc, privita mai de departe, are intr-adevar ceva din chipul omenesc. in spatele lor e o coliba de piatra, unde te poti adaposti pe vreme rea. De jur imprejur bolovani risipiti, - te-ai crede pe ruinile unei cetati fantastice. si-i liniste, nici o adiere de vant, nici o pasare in aer, soarele scanteie pe muchile Costilei, ce-si sprijine spinarea de cei doi uriasi batrani: Morarul, pe culmea caruia poti sta c-un picior in Romania si cu altul in Transilvania, si Caraimanul, cu tancuri ascutite, pe braiele carora cresc friguroasele stelute de munte - Floarea reginei. si varfuri multe, nenumarate, rasar din toate partile, unele din altele, se pleaca si se-nalta in limpezisul zarilor, ca si cum ar da sa sparga cu zimtii lor bolta albastra a cerului. Printre ele privirile coboara pe stepene de codri in departarile vailor; unde si unde se zaresc in palcuri locuintile omenesti, stropituri albe pe fundul adancului, unele sclipitoare ca niste cioburi de oglinda... Asa trebuie sa vada vulturii orasele noastre din mandra lor imparatie.
De pe Omul, o tulim o tara - cum spune badea Stan - pe seaua ce se-ndoaie spre Caraiman, si dupa ce scoboram cateva sute de pasi pe iarba lunecoasa, crescuta-n fuioare, asa de potrivit numita barba-caprii, facem la stanga si intram in Valea Cerbului, in uriasa spintecatura a bucegilor, ce tine din strajile Obarsiei pana jos, in matca Prahovei. Paretii crapati, stancosi, sunt asa de inalti si de repezi, poteca asa de ingusta si fara sprijin, ca uneori te opresti cu frica pe cate-un coltisor de piatra la mijlocul prapastiei, te uiti in jos si parca ti se taie picioarele cand vezi cata adancime e sub tine. in fund, pe treptele de stanci, s-azvarle paraul Cerbului in sarituri mari, ce recheama in inchipuirea poporului goana speriata a unui cerb. Din cand in cand te uiti inapoi si ti se pare ca muntii se pornesc si vin dupa tine. si mergi prin prapastia asta mai bine de trei ceasuri; iar cine-a pierdut cararea poate sa rataceasca si-o zi-ntreaga pana sa-i dea de capat. Devale malurile se pleaca. Intram intr-un codru de brazi. Acum pasim fara grija pe cararea larga, umbrita, brazde noi de muschi ne imbie sa ne mai odihnim, izvoarele freamata in toate partile, ici-colo cate o raza piezisa de soare tremura prin cetini; de jos vine tot mai tare un sunet de clopot - neapropiem de Busteni; incet, sufletele noastre incep sa se reculeaga: privelistea nemarginita din varful Bucegilor, inaltimile acelea ametitoare, nenumaratele castele ce despicau zarile cu turlele lor albe si neregulate, Valea Cerbului, cu fioroasa ei maretie, toate frumusetile si minunatiile pe care le-am vazut, acum, cand ne revin in minte, pare ca au ceva din farmecul lucrurilor visate.
Pe Obarsia. La Omul. Pe valea Cerbului
Aceasta pagina a fost accesata de 2508 ori.
