Manastirea Tismana
de Alexandru Vlahuta
De pe Culmea Frumoasa, din codrul de fagi batrani, in desisul carora e pururea noapte, scapatam in valea larga si luminoasa a Tismanei. Aerul fierbe de zapusala. Cerul pare ca arde deasupra noastra. Pe lanuri zoresc muncitorii, desculti, cu frunze de brusturi pe cap, cu manecile camasii de panza aspra sumese pana-n suptiori. Trecem prin satul Tismana, asezat la poalele muntilor, intre doua valcele, de-o parte si de alta a raului Tismana. Starniti de clingatul zurgalailor, copiii alearga de pretutindeni, se urca pe garduri, zburdalnici, veseli, galagiosi. Cainii isi amesteca latratul in chiotele lor. Din sat iesim intr-o pajiste frumoasa, asternuta pe-o vale care se ingusteaza din ce in ce. in fund se deschide inaintea noastra ca o poarta in tainica si intunecata domnie a codrului. Prin spintecatura aceasta a muntilor, drumul, serpuind pe marginea raului Tismana, se adanceste intr-un desis de castani seculari. Umbra ne invaluie din toate partile. Un dulce miros de faneata pluteste in aerul racoros. in linistea sfanta a codrului, in maretia si salbatacia acestor locuri, sopotul somnoros al apei, usoara clatinare a frunzelor, stropii de lumina ce picura din strasina de ramuri, toate te farmeca; inima-ti bate de-un fior neinteles, ca si cum ai fi intrat intr-o lume de inchipuiri, de basme. La o cotitura a drumului, crengile se desfac - o ferestruie se deschide-n paretele de verdeata, din fund rasare, peste varfurile copacilor, un turn inalt si galben. De-abia l-ai zarit insa - si bolta de ramuri se-nchide din nou. Dintr-acolo s-aude tot mai tare, tot mai aproape un vuiet ca de moara, s-un rapait, un plesnet de apa care cade pe lespezi. Deodata, ca la un semn, perdeaua de arbori se da la o parte sus, pe varful unei stanci fioroase, iti apare, in toata fantastica ei maretie, manastirea Tismana, cu zidurile ei indraznete, cu turnurile ei inalte de castel din timpurile vechi. Te uiti inmarmurit, ca la o minune, si nu stii bine de-i aieve, ori e-n vis, cand iata ca o noua priveliste te cheama: torentul Gurniei, repezit de sus, de sub talpa manastirii, s-arunca vajaind si cade de la o inaltime ametitoare peste-o gramada de stanci daramate, unde sulul de apa se sparge si se preface intr-o spuma fumurie, pe care-o ia s-o duce-n undele-i repezi raul Tismana.
Drumul ocoleste-n larg ca sa faca urcusul lin. Trecem un podet si suim pe-un tapsan, intre doua ziduri vechi, darapanate. in poarta manastirii ne iese-nainte piticul Tismanei, un calugar mic, span, cu fata zbarcita ca un hrib, o mogaldeata de om, cu glas de copil, cu ochi si miscari de maimuta. Aratarea aceasta ciudata se potriveste de minune cu salbatacia locului in care ne aflam. Intram, pe sub bolta inaltei clopotniti, in curtea larga, tacuta, a frumoasei manastiri. in mijloc e biserica, plina de scule si odoare vechi; pe usile-i de stejar sunt sapate cu multa maiestrie iconite si inflorituri migaloase, fine ca o horbota. in stanga, spre saritoarea Gurniei, sensira, de-a lungul zidului imprejmuitor, incaperile staretiei, si chiliile cu doua randuri, in fund - arhondaricul. Aripa dreapta e un morman de ruini arse, acoperite de balarii. Patru turnuri inalte, cu ferestrui inguste, strajuiesc, din cele patru colturi ale curtii, linistita si mareata lavra, ridicata aci, in locul acesta ascuns, acum sase sute de ani, de parintele Nicodim, cu ajutorul milostivilor Basarabi de pe acele vremuri. Spre miazazi vederea e astupata de-o stanca uriasa, in al carei parete drept se vad doua sparturi negre, taiate in chip de ferestre la o inaltime fioroasa deasupra pesterii, din care iese urland suvoiul Gurniei si trece printr-un canal pe dedesubtul manastirii. Acolo sus, imi spune piticul c-un glas pitigaiat ce n-are nimic din glasul omenesc, in chilioara aceea scobita-n piatra se retragea sfantul Nicodim, si zile, saptamani intregi se ruga in taina la Dumnezeu pentru pacatele oamenilor. El a venit de peste Dunare, trimis incoace de-un inger care i s-a aratat in vis si i-a spus si locul anume unde sa ridice manastirea. S-a umblat, s-a ratacit mult sfantul pan-a dat de saritoarea Gurniei. Erau ponoare pe-acolea si-ntunecime mare, salbatacie si desis nestrabatut. si el, singur, a curatit s-a netezit locul, si-ntai a facut aici in fata pesterei o bisericuta dintr-un tis batran, s-a potrivit sa fie pristolul chiar pe radacina tisului. Pentru credinta lui cea mare il daruise Dumnezeu cu putere facatoare de minuni. si oricine venea, patimas de boala trupeasca ori sufleteasca, aici indata-si gasea alinare, cat se latise valva-n lumea-ntreaga de bunatatea si harul cel mantuitor al sfantului. s-a venit pe vremea aceea din departarile Apusului s-un imparat pagan ce-i zicea Jigmond si care avea o fecioara bolnava rau, bantuita de duhul cel necurat, si cum au ajuns aici, s-a sindreptat fata. Apoi, intr-o zi, cica primind imparatul plocon niste purcelusi, i-a dat bucatarului sa-i gateasca intr-ascuns si sa-i aduca la masa intr-un blid acoperit; si vrand el sa cerce puterea sfantului, i-a zis: Blagosloveste, parinte, acesti pastravi. Iar sfantul blagoslovind, cand s-a descoperit blidul, s-au gasit intr-adevar pastravi in loc de purcei. Vad ca este mare puterea ta, i-a zis imparatul, uimit, si de aceea vreau sa-mi mai faci o minune: daca vei putea trece nevatamat prin foc, sa stii ca eu cu toti ai mei ne vom boteza in legea ta. Atunci sfantul cic-a poruncit de i-au adus lemne multe si vreascuri din padure, s-a aprins un foc mare in fata bisericii, si-mbracand odajdiile preotesti, a luat crucea si evanghelia, si-ncet a trecut de trei ori prin mijlocul flacarilor. Iar cand a iesit neatins din vapai, imparatul cu toti ai lui, spaimantati, i s-au inchinat s-au cerut grabnic taina botezului.
Manastirea Tismana
Aceasta pagina a fost accesata de 2988 ori.
