Manastirea si Pestera Polovraci

Manastirea si Pestera Polovraci

de Alexandru Vlahuta


Pe la toaca plecam spre Polovraci, peste dealurile ce se culca pe langa poalele muntilor. Vremea-i frumoasa si drumul bun. Dupa vrun ceas de urcusuri si scoborisuri, printre porumbisti, dam in satul Baia-de-Fier, asezat pe-o costisa clisoasa, sparta de gropniti - bai din cari se scotea odinioara fier pentru trebuintele tarii. De-aici ne lasam in valea adanca a Oltetului si mergem putin in sus, pe matca. Raul curge repede si zgomotos printr-o rariste de anini subtiri si zvelti, ale caror ramuri se-ndoaie s-acopar drumul cu bolti de frunzis. Trecem prin vad si urcam piezis malul inalt si rapos din stanga. Deasupra iesim intr-un ses larg si neted pe care e asezat satul Polovraci. Manastirea, unde ne gazduim pe noapte, e retrasa mai in fund, intr-o margine de crang, la iesirea Oltetului din munti. Un zid vechi de piatra amestecata cu caramida imprejmuieste acest adapost linistit, in care pusnicesc sapte calugari. O curte ingusta, acoperita de iarba, in mijloc bisericuta, zidita la 1704 de jupan Danciu Paraianu; in tinda, pe peretele din fata e zugravit iadul - spaima pacatosilor; langa usa, pe usorul din dreapta, sta scris cu slove vechi de mana lui Tudor Vladimirescu: Am venit si eu, robul lui Dumnezeu, la aceasta sfanta si dumnezeiasca manastire pe vremea de la 821 maiu 28 in zilele lui Alexandru Ipsilant V. V. Sluger Vladimirescu. De jur imprejur, chilii vechi, joase - unele parasite si darapanate; aripa dinspre Oltet, mai inalta, mai aratoasa, isi insira in lungul pridvorului odaile arhondaricului si ale staretiei, ale caror ferestre mici privesc ca niste ochi batranesti la cei doi molifti inalti si falnici din fata bisericii: puternici si nepasatori de anii cari trec, ei isi ridica in slavi bogata lor podoaba de cetini pururea verzi, pe cand in jurul lor toate se invechesc si se paraduiesc.

A doua zi de dimineata plecam la Pestera. Mergem din vatra manastirei ca o jumatate de ceas in sus, pe spintecatura Oltetului. O cararuie sucita ne duce prin crapaturile peretelui din stanga; ne urcam pe braie inguste de piatra, pe margini de prapastii, pe unde de-abia trecem agatandu-ne uneori cu mainile de colturile stancilor; jos, sub noi, la adancimi ametitoare, urla valtorile Oltetului. Intrarea pesterei e larga si se aseamana cu tinda unei biserici mari, scobita-n piatra. Calugarul care ne insoteste aprinde-o lumanare de ceara si paseste incet-naintea noastra. La slaba lumina ce joaca pe peretii umezi si intunecosi ai pesterii vedem o bogatie uimitoare de stalactite si stalagmite - ciucuri mari de piatra atarnati de tavan, ca niste turturi de gheata, gata sa se impreune cu altii ce cresc de jos in sus - plazmuirea minunata a picaturii de apa care, strecurandu-se prin steiuri, in mii si mii de ani de staruinta, ciopleste stancile, topeste piatra si face din ea ce vrea. inaintam mai bine de o jumatate de ceas in uriasa hruba, ale carei bolti rasuna fioros de pasii si de glasurile noastre si de pe ai carei pereti intunecosi par gata sa se desprinda tot felul de vedenii fantastice: balauri incolaciti pe stanci naruite, trupuri trunchiate, brate intinse-n intuneric, animale diforme, monstri ce te privesc amenintator din firidele lor negre, chipuri omenesti invalite-n zabranice de piatra.

- Mai tine mult asa, parinte?
- Ehei, domnisorilor, zile-ntregi sa mergem, si nu-i dam de capat. Am auzit si eu din vechi ca sparge pe dedesubt doua siruri de munti si raspunde tocmai in Transilvania.

Gandul ca ne-am putea rataci, c-am putea ramanea fara pic de lumina in bostura aceasta umeda si fioroasa, ne taie pofta de a merge mai departe.

Si lung, ingrijitor de lung ni se pare drumul la intoarcere. Calugarul ne spune ca-n vechime a fost aici capistea paganilor, si - ca si cum le-ar fi vazut aievea - ne povesteste cum a trait in tainita asta Zamolxe, zeul dacilor, cum o data din batran s-a facut tanar s-a mers de-a imbarbatat poporul la lupta, cum, in sfarsit, dupa ce-au razbatut pe-aici romanii si s-au masurat viteaz cu viteaz, s-a vazut el prapadul si risipa norodului lui, de jalea infrangerii a inchis ochii si s-a facut duh, si-n clipa aceea s-a dezlegat, asa, din senin, o vijelie cumplita, si s-au rascolit stihiile toate, cat, din invalmasagul lor, pamantul s-a lamurit cu alta fata, cu alte neamuri si cu alte legi, si de-atunci ne tragem noi, romanii, suflet nou sinvapaiat, trezit in zile de vifor din zanganit de paveze si zbarnait de sageti... iar stropii ce se preling si picura si azi din steiurile-acestea sunt lacrimile lui Zamolxe...

In sfarsit!... Cand ne-am vazut iar la lumina, ni s-a parut c-am inviat din morti. Afara era soare. Codrii abureau. Un dulce miros de rasina imbalsama aerul caldicel. in vale rasuna, ca un tropot de cai, goana naprasnica a Oltetului. Sus de tot, in limpezisul cerului albastru, se invartea incet, in roate largi, tot mai largi, un vultur cu aripele intinse.






Manastirea si Pestera Polovraci


Aceasta pagina a fost accesata de 1098 ori.
{literal} {/literal}