In Valcea
de Alexandru Vlahuta
Pe la namiezi pornim inainte pe soseaua neteda, care taie de-a curmezisul dealurile ce se lasa din poalele Parangului si se-ntind buzis intre Oltet si Olt pana-n campiile Romanatilor. Vai si coline sunt inecate de soarele arzator de iuliu, si nici o abureala de vant. Iarba si tufele prafuite de pe marginea drumului palesc, ca batute de para. in departare, miristile scanteiaza. Pe imasurile dezvalite, oile stau gramada, cu botul in pamant, inghesuite una intr-alta, ca sa-si tie umbra. Crampei de nor nu se zareste, - tot cerul pare ca arde deasupra noastra. Aerul tremura de zapusala, si ochii ne dor de-atata lumina. intr-un nor de praf, si urmariti de o droaie de caini cari ne asurzesc, strabatem satul Fometesti, asezat la curmatura dealului Gurguiata, in spatele muntelui Slatioara; si pe la toaca ajungem in targusorul Horez, asternut pe opcina Ursanilor, cu dughenile lui mici insirate de o parte si de alta pe-o singura ulita. Mai mergem o jumatate de ceas printre dealuri acoperite de paduri si sosim la manastirea Horez, intemeiata de familia Brancovenilor catra sfarsitul veacului al saptesprezecelea.
Aici suntem in mijlocul judetului Valcea, podoaba mandrei Oltenii si unul din cele mai frumoase tinuturi ale tarii. Multe si minunate lucruri are de vazut calatorul in Valcea. Numai cand ii strabati vaile ei incantatoare, umbrite de livezi, spintecate de izvoare repezi s-acoperite de lanuri imbelsugate, intelegi si grija cea mare cu care-si zideau locuintile si sfanta dragoste de pamant a vechilor mosneni, cari se intareau, ca in niste cetati, in culele lor inalte, si in zile de neliniste si de navaliri trageau plugul sub sopron, zavorau usile de fier si s-asezau cu flintele la metereze. S-au impartit gospodariile de odinioara, mosiile s-au dumicat pe multimea gurilor, multe din averi s-au instrainat, si culele - micile castele ale Valcenilor - s-au paraginit. Astazi urmasul vechiului mosnean, stapan pe-o palma de loc - boier incins cu tei, isi pune drobul de mamaliga-n san si-ncaleca pe deselate o umbra de cal; dar de supus nu-l supune nevoia, oricat de sarac ar fi, el sluga nu se baga, si cand il intrebi de unde-i, isi da caciula pe ceafa si-ti raspunde semet: Sunt valcean, ca si cand tot judetul ar fi al lui. si are intr-adevar de ce sa fie mandru. Acestei bogate fasii de pamant, ce se lasa din culmea Platanestilor ca o perdea lunga si grea, cu falduri largi, natura i-a dat cu amandoua mainile din toate frumusetile si din toate comorile cu cari-i inzestrata tara romaneasca. Painea si sarea - simbolul stramosesc al indestularii si al ospitalitatii patriei noastre - se gasesc in Valcea sa saturi un popor. Pe valea Oltului, de la Ocne-n jos, vezi numai lanuri de grau, fanete si intinse ogoare de porumb. La miazazi, chiar in pragul judetului, cum vii dinspre Romanati, ai in fata dealul viilor, vestitele podgorii de la Dragasani; paduri de nuci seculari si de pruni impodobesc colinile cat vezi cu ochii; de la gura Cernisoarii in sus, intre Oltet si Olt, Valcea e o livada incantatoare, cu vai strabatute de ape limpezi, cu pajisti inflorite pe sub poalele codrilor, cu sate vesele pe marginea raurilor, cu drumuri albe si netede, ce s-astern ca niste dungi de lumina pe braiele verzi ale dealurilor. si bogatia aceasta de privelisti atragatoare, darurile si frumusetile acestui pamant binecuvantat au croit o fire mai deosebita taranului de aici. in privirea lui desteapta, in portul lui ingrijit, in umbletul lui semet, cu pieptul inainte si cu fruntea sus, in vorba lui cumpanita si dezghetata si-n felul cum te intampina si te ospateaza in cei patru pereti ai lui are ceva din maretia blanda a naturii care-l incunjoara, din darnicia larga a pamantului pe care traieste, din aerul curat si sanatos pe care-l respira. De la cea dintai vorba, de cum isi zice buna ziua, simti ca ai de-a face c-un om de isprava, gata sa-ti dea un sfat bun, o mana de ajutor, daca e nevoie, si asta fara socoteli negustoresti, fara nici un gand de rasplata, multumit ca i-ai adus prilej sa faca si el un bine. si cata placere simti sa vezi cum isi iubeste taranul valcean toate lucrusoarele gospodariei lui, cum cauta sa le infrumuseteze, si in tot ce face sa puie ceva din sufletul lui, din gustul si priceperea lui, din darul mainilor lui mestere si rabdatoare. Ma oprisem la o casa taraneasca de pe valea Cernei si ma uitam cu drag la poarta ograzii - o poarta grea de stejar, lucrata toata in sculpturi migaloase, cum se lucrau in vremile vechi si bune usile sfintelor biserici.
- De cine e facuta poarta asta asa frumoasa? intreb pe tanarul gospodar care ne ruga cu staruinta sa poftim inauntru.
- A, e de mult, a fost la casa batraneasca... e facuta de-un unchi al tatei, Ilie Rotaru-i zicea lui.
- Azi nu se mai fac lucruri de astea...
- Ba pe-aici se fac. Lucram si noi, asa, cat ne taie capu. si ne-a dus in casa, si ne-a aratat un razboi de tesut, s-un gherghef, s-o furca de tors, si multe alte scule de-ale casei, lucrate toate de mana lui, impodobite cu tot felul de inflorituri sapate in lemn ca de cel mai iscusit mester.
si ce simplu, ce frumos ne spunea, zambind de mirarea noastra:
- Astea iarna le lucram, cand nu prea avem ce face... Stam la vatra si ciopartim si noi ba una, ba alta, ca sa nu sedem degeaba si ca sa mai treaca ziua. Nu-i vorba, tot atata se toarce si c-o furca mai asa, dar parca-ti umbla mana mai usor pe-o scula frumoasa, si nu stiu cum, iese si lucru mai curat. si pe urma ramane la feciori, si-si aduc si ei aminte, cum pomenim si noi, bunaoara, pe unchiu tatei. De cate ori ne uitam la poarta lui, parca-l vedem pe el...
Grija aceasta de a-si lega viata de-un lucrisor care va ramanea pe urma lui, la care se vor uita feciorii cu drag cand el nu va mai fi, aceasta duioasa intindere de brate a celui care se duce spre cei cari or sa vie este semnul unei simtiri alese s-al unei bunatati largi, inaltatoare, pe care taranul valcean pare c-o respira cu aerul sanatos al vailor si al padurilor cari-l incunjoara.
In Valcea
Aceasta pagina a fost accesata de 2094 ori.
