Constanta
de Alexandru Vlahuta
Asa linistita si blanda s-arata marea cand am plecat din Sulina! si cat ne-a prins in larg, a si-nceput a se posomori si, din ce in ce mai cu manie, a-si ridica ostirile-i de valuri inaintea noastra. Soarele a asfintit. Pamantul nu se mai vede. Un intuneric greu, amenintator, se lasa din cerul innorat, fara stele. De pretutindeni, mugind, talazurile negre vin ca niste matahale vii si se izbesc de coastele vaporului, care, gafaind greoi, se lupta cu nametii de apa si-si taie cale dreapta pe marea involburata. suiera-n vant franghiile intinse de catarguri. Leganarea neregulata a vasului ma ameteste. O caldura nabusitoare imi invaluie capul. Culcat pe spate, in aerul greu al cabinei, imi incopcesc mainile sub ceafa, inchid ochii si incerc sa cuget; dar vijelia de-afara pare ca imprastie si gandurile mele. E o larma, un zgomot infiorator de scaune rasturnate, de usi trantite. Aud pasi repezi pe punte, strigate nedeslusite. C-un vajait naprasnic se-nalta valurile aruncanduse pe podelele vaporului, si-n hartoapele ce se deschid, vasul scapatand se pleaca intr-o parte, peretii trosnesc, stransi intre miscatoarele dealuri de apa. O amagire a simturilor zapacite de spaima: mi se pare ca in loc sa-naintam, ne lasam in jos, ne scufundam incet in adancul marii. Ma uit la usa, - peacolo are sa navaleasca apa, pe-acolo are sa vie moartea. O astept. invalmasit si rapede, ca la lumina unui fulger, imi apar icoane din copilarie, stoluri de amintiri vechi, nechemate, tresar deodata in scapararea unei clipe; cuvinte, si lucruri, si intamplari la cari nu m-am mai gandit de mult vin acum, starnite din departarile vietii, aduse valvartej ca de suflarea unei vijelii. Masor cu gandul intinderea marii: peste talazurile-i furioase vad vasul nostru - o jucarie, o coaja de nuca, pe care iscusinta omului o cumpaneste s-o poarta totusi pe mari, infruntand mania furtunilor. in luptele-i de veacuri cu-atatea primejdii si greutati ce-i stau in cale, omul imi apare ca acel voinic nazdravan din povesti pe care nimic nu-l inspaimanta. Cine poate prevedea pana unde-si va intinde intr-o zi hotarele puterilor lui cuceritorul acesta indraznet si neobosit!
In albul zorilor ies pe punte. Furtuna s-a potolit. Marea e linistita, - ostenita parca de-atata framantare in desert. Un oras frumos straluceste inaintea noastra: Constanta - farul Romaniei, aprins la portile Rasaritului, in pragul apelor nestapanite. O, pamant binecuvantat!
Orasul e revarsat pe-o iesitura de mal implantata-n valuri. Prin cate-a mai trecut, Doamne, si coltisorul acesta de lume!... La inceput au aruncat ancorele si si-au asezat liman aci fenicienii, cei dintai colindatori ai marilor. Dupa ei au venit grecii, cu puternicile lor corabii. Apoi a inceput navala noroadelor de pe uscat. si asa, neamuri pe neamuri s-au impins in cautarea berbecului cu lana de aur de la gurile Istrului; vieti peste vieti s-au asternut in trei mii de ani pe tarmul acesta, si vijelii dupa vijelii au bantuit si-au spulberat asezarile lor din temelie.
Constanta de azi - chemata sa devie peste cativa ani unul din cele mai marete si mai insemnate porturi din lume - sta pe mormantul vechiului oras Tomi, a carui intemeiere e invaluita in negura unei triste si crude povesti: Frumoasa Medeea, fiica lui Aetes, regele Colchidiei, fuge de la parinti, luand cu ea si pe micu-i fratior Absirt. Furios, Aetes o urmareste pe mare. Iata-l, e gata s-o ajunga. Nebuna de spaima, Medeea, ca sa scape de corabia prigonitoare, ale carei panze se vad tot mai aproape, ucide pe Absirt si, sferticandu-i trupul, i-arunca bucatile pe valuri. Nefericitul parinte opreste mereu corabia, s-adune de pe apa bucatile-nsangerate ale iubitului sau copil, si, cand le strange pe toate, plangand de durere, trage la tarm sa le-ngroape. Limanul acesta, cu orasul care s-a ridicat apoi aci, s-a numit Tomi (de la cuvantul grecesc bucata).
De pe atunci au trebuit sa fie imbelsugate si atragatoare locurile acestea pentru ca sa roiasca si sa s-aseze pe-aici popoare venite din departari asa de mari. Inscriptii vechi, stalpi de marmura daltuiti cu maiestrie, atatea ruini de case, de temple si de bai ce se dezgroapa de sub malurile acestea arata starea infloritoare la care ajunsese Tomi odinioara. O viata puternica, civilizata incoltise aci, si cine stie unde-ar fi ajuns azi dac-ar fi fost lasata-n pace. Dar s-au pornit de la o vreme suvoaiele de barbari, si au curs, au curs incoace naprasnice si pustiitoare, spargand intariturile romane, culcand cetatile la pamant si prefacand in pulbere munca de veacuri a atator neamuri. Din naruita Tomi s-a ridicat, sub Constantin cel Mare, Constanta, careia mai tarziu genovezii i-au redat, pentru catva timp, vechea stralucire si insemnatate comerciala. Apoi a cazut sub stapanirea turceasca: cheul si digurile de aparare, lasate in grija vremii, s-au stricat, frumoasele cladiri ale portului s-au paraduit, toata miscarea si viata orasului a inceput a tanji - un somn indelungat si greu, ca o robie, s-a intins peste intreaga Dobrogie. Valurile marii boceau stangerea unei lumi.
Dar iata ca dinspre Dunarea se-nalta deodata, ca un freamat reinvietor, cantecele de biruinta ale romanilor; stindarde ciuruite de gloante flutura-n vant, si aceleasi brate vanjoase cariau samanat moartea in campiile Bulgariei vin acum sa imprastie viata, putere si lumina in campiile si orasele Dobrogiei.
Astazi, in portul Constantei, sirenele vapoarelor romanesti cheama vijelioasele trenuri din departarile Apusului: maretul pod de la Cernavoda leaga pentru totdeauna caile uscatului cu ale marilor, deschizand Europei drumul cel mai scurt inspre bogatele tarmuri ale Gangelui. Din malul impodobit de vile stralucitoare pornesc diguri uriase, puternice brate de piatra, cari infraneaza furia talazurilor si dau liman linistit corabiilor. Azi Constanta, renascuta, priveste cu mandrie peste nesfarsita imparatie a marii. Pe schelele ei curg avutii din toate climele; iar vara lume de pe lume se aduna pe plajele ei calde.
Soarele asfinteste, lungind pe mare umbrele orasului. E o seara frumoasa, linistita, una din acele dulci seri de vara in care simti o adevarata fericire sa te lasi in voia visurilor. Valurile, cu vajaitul lor leganator, tin ison orhestrei de pe mal, a carei fanfara se-mprastie lin in largul marii. Pe cer se aprind candelabre de stele. De pe terasa hotelului Carol imi lunec ochii pe sclipitoarea campie a marii si cuget la vremilendepartate, la cate intamplari si prefaceri au curs dupa ele. Ma gandesc la blandul si nefericitul Ovidiu... Aici si-a plans amaraciunile surghiunului gingasul poet al Romei. Strain, bolnav, neinteles de nimeni, el nu gaseste, in sufletu-i abatut, un cuvant de lauda nici pentru locul, nici pentru poporul in mijlocul caruia e osandit sa traiasca. in versul lui urla crivatul iernelor grozave cari-nghetau marea, pe lira lui suspina dorul de sotie, de prieteni, de patria lui pururea frumoasa si surazatoare, din care-a fost gonit si pe care n-avea s-o mai vada niciodata.
Au trecut de-atunci nouasprezece veacuri. Azi, poete, nu te-ai mai simti asa de strain in locurile acestea. N-ai mai vedea chipuri fioroase de barbari imbracati in cojoace, nici marea prefacuta-n pod sunator de gheata. Scitii s-au dus, si Tomi s-a darapanat, si toate s-au schimbat de-atunci. Patria ta, neamul tau a razbatut incoace, si o lume noua a rasarit aici, pe pamantul acesta stropit de lacrimile tale; un nou oras s-a ridicat din valurile Pontului, subt un cer tot asa de albastru si de cald ca si al frumoasei Italii. Din mijlocul acestui oras, statua ta de bronz priveste visatoare peste campia acoperita de ruinile cetatilor si lagarelor romane, sub zidurile carora zac oasele compatriotilor tai. Azi te-ai primbla pe uliti romane, printre vechi monumente, pe ale caror lespezi de marmura ai citi nume cunoscute si scumpe inimii tale; pe scutul legionarilor de piatra ai revedea pe cei doi prunci aplecati la sanul lupoaicei, si ai cauta cu noi in adancimea vremii obarsia indepartata a gloriosului tau neam. Azi nu s-ar mai tangui asa de jalnic lira ta, caci ai trai aci in mijlocul unui popor care ti-ar fi drag, intre oameni al caror chip ti-ar aminti trasaturile mandre ale cetatenilor romani si-n a caror limba - mladioasa si sonora ca si versurile tale - ai regasi, cu atata sfintenie pastrate, urmele vii din graiul stans de mult al poporului tau.
Constanta
Aceasta pagina a fost accesata de 5601 ori.
