Valuri
de Alexandru Vlahuta
Visand imparatul sa rupa hotarele ce-l ingradeau,
si marea-i putere s-o-ntinda pe-ntregul pamant si pe mari,
Tarie de vifor pusese in sufletul ostilor lui,
Ca nici un vrajmas sa mai poata cu armele-a-i sta impotriva;
Iar ochii de fiara flamanda rotindu-si-i peste cuprinsuri,
Vedea cum noroadele toate in cale-i se pleaca-ngrozite,
Vedea cum cetati intarite, palate de piatra si domuri,
Cu valva atator coroane, ca pleava se spulbera-n vant.
s-a fost un blestem pe ursita sarmanelor neamuri de-atunci,
Ca-n scrum si-au vazut prefacuta intreaga lor munca de veacuri.
Scrasnind luptatorii, in iures, ca iarba sub coasa cadeau,
Naprasnic vartejul pieirii din tara in tara trecea
in urma-i coloane de flacari zbucneau din cetati naruite
si-n vuietul crancen al mortii, sub negrele stoluri de corbi,
Trufas, imparatul calare, cu ranjet privindu-si isprava,
Prin rauri de lacrimi si sange, pe punte de lesuri trecea.
Dar iata ca tocmai in ceasul cand bratele sta sa-si intinda,
Pamantul intreg sa-l cuprinda, un racnet de leu, din adancul
Salbaticei Asii, ii spune ca nu-i inca lupta-ncheiata.
O, nu, Ilderim, nu e inca pamantul pustiu de viteji:
Timur iti sta-n fata, iar spada-i e sora cu spada lui Mircea,
si ce s-a-nceput la Rovine, sfarsi-se-va la Angora!
El zice, si una spre alta s-azvarl intartatele oarde,
si randuri de randuri izbite, cu vuiet de valuri se sparg.
Trei zile-si tin clipele tulburi pe stemele celor doi crai.
Se misca-n bulucuri multimea, se rupe si iar se-mpreuna,
Cad palcuri sub palcuri de-a valma, si altele proaspete vin,
Iar hreamatul creste si scade, ca-n spulber de viscol purtat.
Ci iata ca-n seara din urma, strangandu-si in pinteni arapul,
Carare-si despica-n navala Timur cu hangerul in mana.
Sporeste cu el valmasagul amestec de glasuri pripite…
Din mijlocul lor se aude un muget de fiara-njunghiata.
E prins Baiazid si deodata se stampara clocotul luptei.
E prins Baiazid si ostasii raman impietriti ca de-o vraja.
Mai sunt oare fulgere-n ceruri?… Pamantul pe-al lui si l-a stins!
Timur isi priveste vrajmasul cu linistea celui puternic.
O cusca de fier i s-aduce… in van, Ilderim, te mai zbuciumi,
si hainele-ti rupi de pe tine, si fruntea ti-o sangeri de gratii!
Acesta-i palatul in care de-acum iti ramane sa cugeti
Ce subrede s-amagitoare sunt toate maririle lumii…
Asa l-au purtat prin orase, prin tari pustiite de el.
L-au dus prin cetati ce, cu groaza, de numele lui pomeneau;
Opreau la raspantii, s-un crainic vestea de ispravile lui;
Uimiti ascultau trecatorii, privind la momaia din cusca
O umbra de om ce scanceste si-si leagana capul mereu.
Vedeti, zice crainicul iarasi, ca este-o dreptate pe lume,
Ca nici n-o grabeste durerea, cum nici n-o-ntarzie minciuna,
Ci singura ea isi alege si arma si ceasul plinirii!
Flacara, an. IV, nr. 1-2, 25 octombrie 1914
Valuri
Aceasta pagina a fost accesata de 2477 ori.
