Scrisoare catra un batran

Scrisoare catra un batran

de Alexandru Vlahuta

Parul alb e lucru mare pentru cine vrea sa stie,
si a sti sa-l porti e poate cea mai grea filozofie.
Vremea, ce zbarceste fata, netezeste judecata.
Pentru orice-ncretitura, mintea trebui sa-si ia plata.
si pleoapa de pleoapa cand s-apropie-n afara,
Atunci ochiul cel launtric vede lumea mult mai clara.
Ah, si mari lucruri graieste gura pregatitei groape,
si-ntelept trebui sa fie cine sta de ea aproape!

Iata ce gandesc cand trece un batran pe langa mine,
si cand vad pe fata-i blanda ieroglifele divine,
Ce-a sapat, in treacat vremea, ca pe-o obelisca vie!
Mi se pare ca intr-insul vad un zeu:
Ah, cine stie
Ce-o fi clocotind in lumea stransa in batranu-i creier,
si ce-o fi tarand cu sine furtunosul lui cutrier!
Cate visuri izbandite! Cate visuri sfaramate!
Gramadire colosala ici ruine de palate;
Dincolo in codru-n doliu, si sub el un vraf de scrum.
intr-un colt trantit se vaita dorul, abatut din drum.
Cate cuiburi goale! Cate, cate falnice porniri
si iluzii aurite, prefacute-n amintiri!

Cum sa nu te-nchini in fata unui astfel de colos!
si-n genunchi de admirare sa nu-i dai smerit prinos,
stiind ca pana-ntr-amurgul garbovitei batraneti
El a rabdat vijelia nestatornicei vieti!

Tot asa gandeam de tine cand vazutu-te-am intai,
Pan-a nu sti ce acopar prefacutii ochi ai tai.
Azi, cand te cunosc, ce cuget, de voiesti sa stii, asculta:

E ciudat s-auzi o gura-mbatranita ca insulta.
E ciudat sa vezi mosneagul hartagos catand pricina
Lumii si batjocorind-o, chiar cand ea ar fi de vina.
E ciudat sa vezi pe capu-i parul alb ca se zburleste.
Rautatea si mania pe batran cumplit manjeste,
Gura lor e pentru sfaturi, nu pentru ocari!
Ce-ai zice
Pe batranul cel din ceruri sa-l vezi pogorat aice,
si din vecinica-i rabdare sa-l vezi ca pe-un om de rand,
Manios, zvarlind cu pietre dupa noi, si injurand?…
Nu-i asa, ca toata slava i-ar cadea in ochii tai?…

Vezi, noi socotim batranii ca pe niste dumnezei,
intelepti, blajini, pe dansii pururea stapani fiind,
Bunatate si iubire peste noi imprastiind,
Purtand vecinic in privirea lor vapaile iubirii,
Asteptand, ca pe un oaspe drag, clipala adormirii,
Suferind de suferinta si de plansul tuturor,
Dusmanului ce-i huleste tinzand mana de-ajutor.

Vai! Dar cui spun eu acestea? tie, care n-ai idee
Ca in oameni pus-a Domnul sfant-a dragostei scanteie,
Care n-ai dospit in tine decat neagra rautate,
tie,-mbatranit in ura, si in vraja, si-n pacate.
Care n-ai simtit in pieptu-ti mai curata multumire
Decat plansul altor inimi, ca sa-ti razi de-a lor zdrobire;
tie, care, cand vezi pe-altii propasind in a lor cale,
Simti ca crapa-n tine fierea… cheagul rautatii tale.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Haide! inceteaza-odata cu smintita-ti indarjire!
Leapada-ti fatarnicia si-nvrajbita ta pornire!
Aibi o clipa de cainta, pan-a nu intra-n mormant,

Pleaca-ti fruntea si-mblanzeste-ti cugetare si cuvant.
A surpa din temelie lumea vezi ca nu se poate,
Deci astampara-te!…
Uite, ti se vad prin piele toate
Poftele ce fierb in tine! Aibi rusine cel putin!
Nu te mai preface! Haide! Cugeta ca esti crestin,
si ca dincolo de groapa iti va pune mana-n piept
Cel-de-sus, si vei da sama de-ai fost stramb, ori de-ai fost drept!
Ah! si cand stii ca de ochiu-i nu-i ascuns nimic in vremuri,
Trebui sa fii dinainte-i cremene, ca sa nu tremuri!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
si-n auzul celui vecinic, si-n auzul tau atunci,
S-or deschide-ngrozitoare, ca ale gheenei munci,
Doua guri. Una va zice: Eu pamantului l-am dat
Alb ca zorii diminetii, fraged si nevinovat.
si va zice cea de-a doua: Cand in sanul meu intrat-a,
M-am cutremurat de groaza, Doamne… era putred gata!


Armonia, an. I, nr. 41, 2 mai 1882



Scrisoare catra un batran


Aceasta pagina a fost accesata de 1464 ori.
{literal} {/literal}