Lui Eminescu

Lui Eminescu

de Alexandru Vlahuta

Tot mai citesc maiastra-ti carte,
Desi ti-o stiu pe dinafara:
Parca urmand sirul de slove,
Ce-a tale ganduri samanara,

Ma duc tot mai afund cu mintea
In lumile de frumuseti,
Ce-au izvorat, eterni luceferi,
Din noaptea tristei tale vieti…

Si te-nteleg te simt aproape:
Cu-aceeasi suferinta-n fata,
Cu ochii ganditori si galesi,
Satul de trudnica-ti viata.

A, nu ma mir ca ti se dete
O zodie atat de trista,
Ca, zbuciumat de-atatea patimi,
Ravnesti pe cei ce nu exista,

si ca potop de negre ganduri
Se strang si ti se zbat sub frunte:
Pe veci intunecatii nouri
Sunt fratii varfului de munte!

O, daca geniul, ce scoase,
Ca din adancul unei mari,
Din fundul inimii zdrobite,
Comoara asta de cantari,

Nu te-ar fi ars zvacnindu-ti tampla
De flacarile nabusite,
Ce-ti luminau ale gandirii
imparatii netarmurite,

Si de-ar fi fost lasat prin lume
Sa treci ca orice om de rand,
Ce lesne-ai fi pus frau durerii
Si razvratitului tau gand!

si cat de fara de pasare
Ai fi privit atunci la toate
Mizeriile-n cari lumea
Ursita-i pururea sa-noate!

Dar ti-a fost dat sa fii deasupra
Acestor inimi seci si strimte.
si tu sa-nduri toata durerea
Pe care lumea n-o mai simte.

Sa plangi tu plansul tuturora…
Din zbuciumul eternei lupte.
Sa smulgi fulgeratoare versuri,
Bucati din inima ta rupte…

S-aprinzi in bolta vremii astri
Din zborul tristului tau gand…
Vapaie!… Ce-o sa-i pese lumii
Ca tu te mistui luminand?

Romania libera, an. I, nr. 5, 14 octombrie 1884




Lui Eminescu


Aceasta pagina a fost accesata de 2071 ori.
{literal} {/literal}