Liniste
de Alexandru Vlahuta
Tinere, ce-ti strangi in palme tamplele infierbantate,
Pe cand mintea ta, in friguri, ca o flacara se zbate,
Nabusita inlauntru, daca, dupa nopti de truda,
Migalind vorba cu vorba, c-o-ndaratnicie cruda,
Ai ajuns sa-ti legi in stihuri vro durere, sau vrun vis,
Nu-ti intemeia o lume de iluzii pe ce-ai scris,
Nici nu te-mbata de vorba cui ar sta sa te admire!
in dezordinea vietii inecand a ta gandire,
si spargand smaltul de forme si de amagiri ce-ascunde
Miezul urilor eterne s-al durerilor profunde,
Vei vedea cat de fatala-i dusmania celorlalti,
Cand deasupra lor talentul ti-a dat aripi sa te-nalti
si cand lenesa lor minte, data pe gandiri usoare,
Se impiedica de-o munca ce-o cutremura s-o doare.
Fermecati de-o ciripire linistita si dulceaga,
Adormiti de vorbe goale, cum vrei tu sa-ti inteleaga
Versul incarcat de ganduri, si cum crezi c-au sa te ierte,
Cand ii smulgi din pacea frazei sunatoare si deserte?…
Nu, nu te-astepta sa-ti fie cu flori calea samanata,
Munca de artist e cruda, si e trist-a ei rasplata.
Ars de-a pururea de setea formelor nepieritoare,
Cu dorinta ta maestrul neputand sa se masoare,
Cate visuri nu-ti intuneci tu, cinstit, preot al artei,
in discurajarea trista de-a vedea cat de departe-i
Strofa ce-ai purtat-o-n minte de cea scoasa la lumina!…
Ametit, trudit, pe mana capul greu ti se inchina,
si suspini amar de mila frumusetii care-ti moare
Zugrumata-n inchisoarea vorbelor nencapatoare.
si dac-ai putut alege si-ntrupa vreo icoana
Din desarta, viforoasa existentei tale goana,
Cum vrei tu ca in pervazul altor minti, alta lumina
imbracand-o, sa ramaie tot icoana ta, senina?
Fiecare in ingusta-i minte, cand va fi s-o prinda,
Stramba si mototolita, ca-ntr-un ciob prost de oglinda,
Va vedea-o-n el, patata de-a lui proprie prostie.
A, sunt fericiti aceia caror’ nu li-i dat sa stie
A crearii dureri sfinte, si pe care ii imbata
Ritmul generos in care isi scriu proza nesarata,
Toaca bunelor silabe, si duioasa-ncredintare
Ca-nsemnati cu stema-n frunte, ce-au scris ei e lucru mare!
Al acestora-i triumful: vecinic fetele senine,
Drepti, infumurati, c-un zambet protector privesc la tine.
Ei sunt veseli: au o gloata de naivi ca sa-i admire,
si se-ngrasa de prostie, de noroc si nesimtire.
Caci cuvintele blajine si nimicurile lor,
Dezmierdand frumos urechea, cad in gustul tuturor.
S-or gasi si pentru tine, suflet generos si mare,
s-inca multi, ca sa-ti arunce un cuvant de-ncurajare.
Vei avea cinstea sa intri si prin casele bogate,
Unde ti-or intinde mana, c-o-ngrijita bunatate,
Doamne mari, cari-si vor face ochii mici ca sa te vada,
Tineri parfumati, de spirit, sclivisiti ca de parada,
si domni gravi, plini de afaceri, ce te-or intreba discret:
Cam ce suma sa castige cu-a lui versuri un poet!…
si vei sta cu ei la masa… A… dar ia aminte bine,
Ca-n bonton sunt pravili grele pentr-un necioplit ca tine,
Te pazeste, sa nu vatami a lor gusturi rafinate.
in discutii orice-ar zice lasa-i, da-le lor dreptate.
Anecdota, calamburul acolo fiind la pret
Cata-le prin almanahuri, si vei trece de istet.
Pan-atunci, neavand spirit, nu prea-ntinde vorba multa;
Nici sa taci asa intruna, caci tacerea ta-i insulta…
Dupa masa se-ntelege doamnele te vor ruga,
Cu obisnuitul zambet, ca sa le citesti ceva.
Tu, miscat de-atata cinste, iti scoti foile indata,
Sfiicios catand la lumea ce-mprejurul tau sta roata,
Te inchei frumos la haina si… incepi. Una suspina,
Alta rade, face semne si s-apleaca spre vecina.
Conversatia incepe: de copii, de slugi, de rochii…
Are haz, sopteste gazda, spionandu-te cu ochii.
Uf, ce anost! Cine-i asta? intr-un colt se-ntreaba doua.
De, inchipuie-ti, saracul!… de povesti ne arde noua?
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
A, s-a ispravit!… Din vorba se-ntrerup pentr-un moment;
Fiecare se sileste sa-ti arunce-un compliment:
Inspirat ati fost de muze!… Prea frumoasa poezie!
Nu uita c-aci se cere sa rosesti de modestie.
Datoria ta facuta poti sa te retragi cuminte.
Doamnele-si reiau in pace vorba lor de mai nainte.
Spune-acum daca-ti surade o asemenea viata,
si de crezi ca e o soarta fericita si mareata
De-a lasa acestor oameni dreptul sa te umileasca!
Caci, pentr-un sarac ce simte, nu e rana sufleteasca
Mai grozava decat mila rea si dispretuitoare
Cu care-l privesc bogatii din desarta lor splendoare!
Ce? Atata timp sa cauti dureroasa intrupare
A unei lumini de-o clipa ce-n viata ta rasare,
si din haosul de ganduri s-alegi sfintele icoane,
Ca sa faci frumos cu ele la boieri si la cocoane?
Dar ar fi sa te cutremuri de dezgust si de rusine
Cand ai sti cu ce-ngamfare, ce de sus privesc la tine
Toti neghiobii ce-ti dau mana socotind ca-ti fac onoare!
si mai vii sa-nfrangi dispretul nesimtirii zambitoare
s-al biletelor de banca cu ce-ai scris cu ce-ai gandit?
Cine vrei sa te-nteleaga, saltimbanc nenorocit?…
A, nu-ti tavali talentul prin saloanele bogate,
Unde capul nu gandeste, unde inima nu bate
Decat dup-o anumita si stupida invoiala,
Unde omul i-o papusa, si viata o spoiala!
Fugi de zambetul fatarnic si de strangerea de mana
A acestor masti ce firea omeneasca o ingana…
Fugi. E-un vicleim ridicul, monoton din cale-afara;
Vesnica desartaciune tine capatul de sfara!
Suflet inecat de ganduri sfinte si nepieritoare,
Lasa-ti clipele vietii intelept sa se strecoare,
Rasarind de pe-a lor urme dungi nesterse de lumina;
si de vrei sa-ti deie arta mangaierea ei senina,
Ca un pustnic te inchide in odaia ta saraca,
si dorintelor deserte porunceste-le sa taca:
Lumea ce ai fost visat-o neafland-o nicairea,
Cauta-ti in tine insuti linistea si fericirea.
(Amicului meu Delavrancea)
Revista noua, an I, nr. 2, 15 ianuarie 1888
Liniste
Aceasta pagina a fost accesata de 2873 ori.
