La icoana
de Alexandru Vlahuta
Noaptea s-a lasat pe vale, si catunu-i adormit.
In bordei sarac, la vatra, suflet trist si chinuit,
Fara somn, tanara mama copilasu-si tine-n poala,
si plangand il netezeste pe obrajii arsi de boala.
De cu sara mititelul incetase sa mai tipe:
Se ducea, vazand cu ochii, viata-i faramita-n clipe.
Peste ochii mari si tulburi cad pleoapele-obosite,
Somnu-l biruie adoarme. Suflari repezi, ca gonite
De al mortii frig, din urma, trec mai slabe, mai curmate…
Ea tresare; cum le-asculta, sir de fulgeri ii strabate
intunericul din suflet. Pe pareti, in bezna rece,
Falfaind ca o aripa, para focului se trece.
Iat-o scoborand la vale, galbena si istovita,
Cu odorul strans la sanu-i; cu privirea atintita
Spre biserica cu sfanta, ea-si sileste-ncetu-i pas.
De trei nopti si doua zile bate drum far de popas;
s-ar fi ocolit pamantul far-a se simti trudita:
Ea credea profund, orbeste… Mare si nenchipuita
E credinta ce-ntr-un suflet innoptat si trist incape!
Nu se poate facatoarea de minuni sa nu mi-l scape,
isi zicea mereu in gandu-i, inima de piatra fie,
si-nca s-ar zdrobi de mila. Toata jalea mea pustie
Mi-oi preface-o-n rugaciune la picioarele preasfintei;
s-in cucernica-nchinare, si plangand sta-voi nainte-i,
Pan ce l-oi vedea din somnu-i ochii mari bland deschizandu-si,
Zambitor catand spre mine, si manutele tinzandu-si…
Cum sa nu-nteleaga sfanta glasul sfintei mele plangeri?
Eu atata am pe lume, pe cand ceru-i plin de ingeri!
Blanda, cu Isus in brate, din argint, Fecioara cata
Cu iubire spre spasita mama, jos ingenuncheata:
Parc-asculta si-ntelege…
O, indura-te, priveste-l,
si din ochii tai c-o raza de viata incalzeste-l!
Caci tu stii ce farmec dulce-i sa-ti lipesti pruncul de piept,
Atintit sa-ti steie-asupra-i, si prin somn, ochiul destept,
si cum inima-ti tresare, c-un scancit cand el te cheama
Sa-l acoperi cu iubirea si cu paza ta de mama.
Vezi-l, tanjitor, cum doarme-n frumusetea-i ingereasca…
Cum putere-ar fara dansul mama lui sa mai traiasca?
Te indura din vapaia vietii tale da-i viata,
Sa-mi cuprinda iar grumazul cu micutele lui brate.
Ca si mine strangi la pieptu-ti lumea-ntreaga-n fiul tau…
O, de-ai sti cu ce-ntuneric copere sufletul meu
Ochiu-i stins si ce pustie mi-ar fi viata fara dansul,
N-ai putea sa stai, o clipa, rece, ascultandu-mi plansul!…
Dar deodata-si rupse vorba limba-i amutise-n gura,
Spre copil si-ntoarce iute lacoma-i cautatura…
Era mort. inmarmurita, statu drept, cu pruncu-n brate,
Cu ochi groaznic de manie ea privi icoana-n fata…
Cum? Tu n-ai simtit, preasfanto, mila de cumplita-mi jale?
Eu, sarmana, plang, cersindu-ti raza indurarii tale,
si tu, rece si cu pumnii inclestati, mi-l dai vederii?…
Astfel intelege cerul lacrima, limba durerii?
S-a sfarsit orice nadejde!… si privirea ta de lemn
Atintita stete-asupra-mi, fara ca sa-mi dea un semn
C-a mea ruga-i ascultata si durerea mea-i crezuta!…
Ia-ti si lutul… Ca si dansul impietrita esti si muta!…
si c-un hohot lung cadavrul il arunca-n fata sfintei,
Care, huruind greoaie, la pamant cazu-nainte-i.
si durerea i se sparse-n neagra deznadajduire,
De manie-i scapar’ ochii ea striga in aiurire:
O, desigur, n-ai fost mama, si de porti un prunc la san,
E-o minciuna!… Ce smintita-s unei scanduri sa ma-nchin!
si izbind icoana-n fata cu piciorul, e-o minciuna!
Mai racni-ntr-un ras salbatic, si porni… Era nebuna.
Romania libera, numar literar, an. VIII, 5 august 1884
La icoana
Aceasta pagina a fost accesata de 4575 ori.
