Iulia Hasdeu
de Alexandru Vlahuta
Pe catafalc intinsa, de flori impresurata,
Sta alba si frumoasa. La cap ii ard faclii.
in jurul ei s-aduna multimea-nfiorata,
Ce-n plans fara de lacrimi durerea si-o arata,
Caci gurile sunt multe si mintile-s pustii.
Ea doarme, si pe chipu-i de sfanta lumineaza
Misteriosul zambet al linistii de veci.
Pe lustrul fruntii joaca a geniului raza,
si-n maiestatea mortii ea pare ca viseaza,
La piept tinandu-si crucea sub degetele-i reci.
Asa o iau pe brate in haina-i de mireasa,
Si-n cantece de preoti o culca in sicriu.
Cu talpile-nainte incet o scot din casa.
Plangand, ai sai o cheama. In urma ei se lasa
Pe toate-nghetul mortii mutenie, pustiu.
Cu ochii plini de lacrimi, duiosul ei parinte
Pe migalite randuri sta nopti intregi plecat:
Sunt gandurile moartei, sunt urmele ei sfinte…
s-acum el intelege:
Sa poarte-atata minte
Un cap asa de tanar, a fost de neiertat.
Revista noua, an I, nr. 11, 15 noiembrie 1888
Iulia Hasdeu
Aceasta pagina a fost accesata de 2543 ori.
