In intuneric
de Alexandru Vlahuta
Pe-o prapastie ma legan,
Atirnat de-un fir de par.
Mintea mea se zbate inca
intre vis si adevar:
Dar ma-nec in intuneric,
Cautind sa ma-nteleg.
Cum as vrea de tot trecutul
Gindurile sa-mi dezleg!
Nu-s nebun, caci stau in casa
Linistit, nimic nu sparg.
si mi-i draga casa asta:
E-un mormint curat si larg,
Unde lucrurile mute
Ar avea atit de spus !...
Ah, a fost aici viata,
Dragoste... Unde s-au dus?
Nu-s nebun, desi vad bine
C-as avea cuvint sa fiu
Sau... nu mai pricep nimica...
Poate sunt... si nu ma stiu.
Cine m-a strigat pe nume?
Niminea... Mi s-a parut....
Glasul cui sa ma mai cheme?
Umbra cui s-o mai sarut?
Dar ce tropot se aude?
E vrun calaret grabit.
Drept in fata casei mele
Calaretul s-a oprit !...
Vine moartea la fereastra,
si cu degetu-i uscat
Bate-n geam sa ma destepte...
A, de-ar fi adevarat !
Vieata, an. II, nr. 7, 26 martie 1895
In intuneric
Aceasta pagina a fost accesata de 2106 ori.
