Eternul cantec
de Alexandru Vlahuta
E vechi de cand lumea, dar celui de-l canta
Ce nou i se pare!… S-asculta uimit.
In el i-o legenda frumoasa si sfanta,
si vorbele-o sfarma cu zgomotul lor:
E cantecul inimii care-a murit,
s-al primului nostru amor.
E noapte, sunt singur, si iar mi-aud gandul
Cum, nota cu nota, mi-l canta in taina.
Ce dulce-i… imi vine sa plang ascultandu-l…
De ce nu se poate o data s-astern
Saraca si aspra cuvantului haina
Pe-al gandului cantec etern!
Ah, iata gradina… vad urmele mele
Pe prundul aleii. Pamantul miroase,
s-albasrtu-i de cele dintai micsunele.
Curg valuri de raze din cerul deschis;
E liniste-n aer, si toate-s frumoase,
si toate le vad ca-ntr-un vis.
si crangile-atarna-ncarcate de floare
S-atinga pamantul ai crede ca-s ninse
Sub alba podoaba ce tremura-n soare;
Iar tu, ca din basme, deodata mi-apari,
inalta si zvelta, cu braţele-ntinse,
Cu ochii tai limpezi si mari…
Si ce-a fost pe urma?
Zadarnic! Cuvintele-s tulburi si grele.
Se-ntuneca-n juru-mi, si cantecul moare.
Nici farmecul celor dintai micsunele,
Nici zambetu-ţi gales, nici lenesu-ţi mers,
Nici crangile albe-ndoite de floare,
Nimic nu-mi mai scapara-n vers!
Vieata, an. II, nr. 1, 12 februarie 1895
Eternul cantec
Aceasta pagina a fost accesata de 1988 ori.
