Din prag
de Alexandru Vlahuta
O, dar e miselnic lucru singur zilele sa-ti curmi!
Ce cumplit îmi vanturi mintea, si cu ce-ndarjire-mi scurmi
Noaptea gandurilor mele, Moarte, cand îti stau în fata!
Simt ca-nnebunesc… Ma turburi. Fugi cu neagra ta povata.
Înteleg, împaratia ta, cu vesnica-i odihna,
Este singura-mi scapare. O sa fiu acolo-n tihna:
Nici urat, nici dor; nici cobea neprielnicelor ganduri
N-or mai rascoli cenusa rece, tintuita-n scanduri.
În sicriu dormi somn de piatra. Nici un zgomot, nici o grija;
Viermii nu te mai întreaba de-ai fost aur, de-ai fost schija,
Cap de geniu, ori de vita tot o harca scofalcita,
Goala, batjocoritoare gura, pururea ranjita.
s-o sa dorm, în întuneric si în liniste eterna.
N-o sa-mi pese capataiul de-mi va fi pietroi, ori perna.
De-mi va putrezi sicriul si gateala de pe mine,
Pentru galbenele-mi oase nu va fi nici rau, nici bine.
Neastamparatii soareci daca-n capul meu si-or face
Cuib, nesuparati de nimeni, vor petrece-acolo-n pace.
Poate-o lacrima, pe piatra ce-mi va coperi mormantul,
Va cadea din ochii mamei, poate scutura-va vantul
Matisorii vrunei salcii peste groapa mea totuna.
Plans de mama, plans de creanga… tot nimic eu nu voi sti,
Fie ca-n senin ori nouri va sta soarele ori luna,
Fie ca va da zapada, ori ca iarba va-nverzi.
Fonta, tuci.
Însa, uite, ma-nspaimanta întunericul de veci,
Nentreruperea acestei linisti împietrite, reci:
Sa nu mai revin în viata niciodata?… Niciodata?…
E grozava vorba asta!… Limba nemaidezghetata,
Huma, nemaiîncalzita de simtiri si de idei!
Nu de moarte ma cutremur, ci de vesnicia ei.
Viforoasa mi-e viata, si desarta, si amara.
Ce trudit ma simt sub cruda suferintilor povoara!
Mi-i greu capul, ca de-o noapte petrecuta-ntr-o orgie.
Parc-as fi de-un veac pe lume… O paragina pustie…
Spulberatu-mi-s-a pan si scrumul visurilor mele.
s-acum gandurile toate, ca de plumb, mi le simt grele.
Mi-a ramas inima rece si-mpietrita de durere,
si mi-i sila de-un prieten, de-un cuvant de mangaiere,
De-o privire ce-mi zambeste vesela, de mine însumi.
As voi sa nu-mi întrebe nimeni cugetul si plansu-mi.
Ca un vant printre ruine simt ca-mi vajie-ntre tample…
E-ntuneric si cenusa… Tot astept sa mi se-ntample
Vro nenorocire mare ca sa ma mai miste-oleaca,
Sa mai fulgere în noapte-mi, ca uratul sa-mi mai treaca.
Ca sa mor!… Sa ma întunec pe vecie?… Prea e crud.
Sa nu mai gandesc nimica, nici sa vad, nici sa aud?
Sa nu mai primesc vapaia soarelui de primavara,
Ori sa-mi racoresc viata la un amurgit de sara,
si s-ascult, pe ganduri, doina trisca
de la tarla,
Sau duiosul plans al apei sopotind noaptea pe garla?
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
A, e negrait de lesne sa-ti repezi un glont în creier!…
Dar pe cer scanteie luna, dar în iarba cant-un greier,
Trisca fluier.
E-o miscare, e un farmec care-n veci nu se mai curma…
si cand te întorci si cugeti, lung privind ce lasi în urma,
Simti ca nu-i chip sa te saturi, c-a trai i-o fericire.
Primesti orice suferinta, dar eterna nesimtire,
Nu. Durerea are-un capat. Moartea-ti zice:
Niciodata.
Alta viata?…Alta lume?… i-o poveste minunata;
Însa, ca sa-i dea crezare, în veci mintea-mi n-o sa poata.
Eu o lacrima de-aicea nu mi-as da-o pentru toata.
Nesfarsita fericire din viata de apoi.
Cateva lopeti de tarna… Ramai tarna si gunoi!
Bine e sa stii, la moarte, ca o dunga lasi un nume,
Ca-i sapat la zidul noptii, c-ai muncit sa-ti scoti în lume
Din al creierului zbucium, ca pe-un diamant, ideea.
Urma-ti fi-va cunoscuta pe-unde ti-ai purtat scanteia…
s-o scanteie-n alergare e o raza… Mangaiere !…
Dulce-i sa ti-o stii la fundul vietii pline de durere.
Ah, fugiti, ganduri nebune, soli ai negrului mormant!
Nu ma-ndur. Pe cer sunt stele, flori si pasari pe pamant.
s-apoi… e miselnic lucru singur zilele sa-ti curmi…
Ti-i zadarnica ispita, Moarte, o, degeaba-mi scurmi
Si-mi mai vanturi mintea,-n laturi, fugi cu neagra ta povata!
Înaintea mortii mele moartea dragostei de viata.
Binele public, an. VI, nr. 56, 9 februarie 1884
Din prag
Aceasta pagina a fost accesata de 4397 ori.
