Ce te uiti cu ochii galesi?
de Alexandru Vlahuta
Ce te uiti cu ochii galesi la copacii tristi si goi,
si oftezi, dand pas gandirii sa mai lunece-napoi?…
Lasa frunzele pustiei si batailor de vant!
Tinerete, farmec, visuri… toate-s tandari de vas frant,
Ce de mult pierira-n valma razvratitelor talazuri.
Strange-ti gandurile-acasa, nu le mai lasa-n poghiazuri,
Palide-n puterea noptii sa mai tremure pe drum…
Nici te mai uita in urma-ti la gramezile de scrum…
Nu vezi tu ca indaratu-ti e-ntuneric si pustiu!…
Si n-auzi cat de sinistru sun-a groapa s-a sicriu
Glasul tineretii duse s-al iluziilor sterse?…
intelege ca-i zadarnic pe-un mort lacrimi sa se verse!…
Negresit, avut-ai zile de noroc si de iubire…
Cine n-are-n lumea asta partea lui de fericire?
Ai trait si tu in basme… Te credeai si tu o zana,
s-asteptai, ca sa te fure, vreun fat-frumos sa vina,
De-ti roteai pe lanul vietii ochii mari si visatori,
Nu-ntalneai decat podoabe, fluturi, pajiste si flori!
si cand pentru-ntaia data mandru-ti rasari in cale
El atat de mult doritul rege-al visurilor tale
iti paru ca de cand lumea iti era stiut si drag…
O, de cate ori, in urma, de cu vreme stand in prag
Si uitandu-te in cale-i, cu ochi lacomi si fierbinti,
L-asteptai, sfarsit sa puie dulcii tale suferinti,
si mureai pan sa se stinga razele in asfintit.
Mai curand sa vie sara, cand, sfios, al tau iubit
in poghiaz fara rost, ratacind in voie.
Se rupea din intuneric…
Ah, cat de incet mai vine,
iti ziceai zarindu-i umbra. Pan s-ajunga langa tine,
iti parea o vesnicie de-asteptare si de dor.
Tu-l sorbeai din ochi, privindu-l. El s-apropia usor…
Tresareai, infiorata ca de-un farmec din povesti,
si nemaistiind ce cugeti si-n ce lume mai traiesti,
ii cadeai in brate, moale de-a placerii dulce lene.
Ca un flutur prins in para tremurau a tale gene
De atingerea si focul pururea-nsetatei guri.
Cand steteai a ta iubire pan la moarte sa i-o juri,
Gaseai prea nencapatoare, prea ingust-a ta viata.
Dar cum cade frigul vremii peste inimi si le-ngheata,
Risipind atatea visuri si atatea juraminte,
Si cum razi singur de tine cand iti mai aduci aminte
Ce cladiri durai vietii din nimicuri si pareri,
si ce mult credeai in vraja nebuniilor de ieri!
Nu mai rascoli cenusa naruitelor povesti!
Strasnica veghere-a vremii cu nimic n-o amagesti.
Dupa anii dusi in neguri nu te mai uita cu jale,
Da-i pe veci uitarii. Mortii nu se mai intorc din cale.
Cand sub perii albi, zbarcita, fruntea-ncepe sa se plece
Ca sub cea mai grea povara, inima-i o vatra rece.
Lumea basmelor ce inca iti mai picura-n auz
A sfarmat-o pasul vremii, ca pe-o boaba de hurmuz.
Lasa altora de-acuma visul tau de-odinioara,
Altii sa-si mai poarte dorul cand pe ceruri se strecoara
Margea de sticla imitand margaritarul.
Luna, cu nespusu-i farmec si cu vesnica-i vapaie…
Peste noaptea ta boceste cantecul de cucuvaie.
Cand din luptele vietii, ca un vechi ostean, trudita,
Ai ramas cu fruntea ninsa si cu fata ciocartita,
Ce mai cati cu ochii galesi la copacii tristi si goi,
si oftezi, dand pas pandirii sa mai lunece-napoi?
Lasa frunzele pustiei si batailor de vant:
Nimarui de veci nu-i data fericirea pe pamant.
Dumnezeu trece faclia dragostei din mana-n mana,
Noaptea cade grea si rece peste inima batrana!
Convorbiri literare, an. XIX, nr. 7, octombrie 1885
Ce te uiti cu ochii galesi?
Aceasta pagina a fost accesata de 2619 ori.
