Posada
de Alexandru Vlahuta
Toate minunile se pot explica. Pentru aceasta, insa, ele n-au sa inceteze de a fi minuni. Uimitoarea fecunditate a lui Grigorescu se explica prin marea lui putere de izolare. E de necrezut cat face in viata unui artist puterea aceasta. si rari oameni au avut o asemenea putere in masura in care-a avut-o Grigorescu. El ar fi trait ani intregi fara sa vada un chip omenesc, fara sa simta nevoia de a schimba o vorba cu cineva. Iata de ce singuraticul acesta, asa de cautat de toti, asa de iubit pentru minunatele si fermecatoarele lui insusiri sufletesti, a avut in viata lui, adica a lasat sa s-apropie de el, foarte putini prieteni si numai dintre oameni de aceia care si ei aveau ce face cu vremea lor. Vechea trinitate - Grigorescu, Bernath, Grecescu (tatal, fiul si Duhul sfant) - s-a inchegat s-a trait din acest adanc sentiment despre insemnatatea vietii si despre o misiune serioasa a omului pe pamant.
in calatoriile lui prin tara, prin tara aceasta plina de atatea frumuseti ascunse, tainuite, ca si sufletul poporului nostru, Grigorescu descoperea adevarate raiuri dumnezeiesti, din mijlocul carora nu se mai indura sa plece. Luminisuri de codru, ce parc-asteapta oaspeti din basme; si plaiuri insorite, si lunci, si ape vrajitoare, si arbori prieteni, ce parc-atunci se desteapta ca sa-l primeasca pe el, sa stea de vorba si de povesti cu acest mare talmaci al lor. Mare, prin iubirea lui de natura, dusa pana la evlavie.
Una din aceste descoperiri a fost Posada. Pe Valea Prahovei, intre Comarnic si Sinaia, deasupra Oratiilor, e un catun de munte - vreo douazeci de casute presarate, ici si colo, pe prispe verzi de pajiste, adapostite de codru. Acolo se asaza pictorul in vara anului 1887, in casa unui taran fruntas, care mereu se intreaba si nu se dumereste cum poate un boier de la oras sa traiasca atata vreme singur, in salbatacia aceea de loc. Vro patru-cinci ani de-a randul acolo-si are el atelierul lui de vara. Se scoala dimineata, inainte de rasaritul soarelui, isi face obisnuita lui baie in Prahova, ori sub caderea puternica a unui izvor de munte, vine indarat acasa de-si ia lucrurile de pictura si pachetelul cu dejunul, pregatit de cu seara - doua oua fierte, nitica branza, o felioara de paine - s-o porneste pe dealuri. De obicei isi are locul lui stiut de mai inainte: preluca lui, tapsanul lui, cu mesteceni care-l cunosc de mult, cu izvoare care-i povestesc, din adanc de vremi, pe cand lucreaza. inainte de a incepe, umbla catva timp nelinistit in preajma subiectului, il priveste lung, ba de ici, ba de colo, inchizand dintr-un ochi, fluiera printre dinti, ridicand bratul in raza privirii, ca sa-si taie bucata de cer a peisajului; si cand simte ca i s-a lamurit bine in suflet ce are de facut, isi pregateste toate, cu indemanarea si iuteala miscarilor instinctive, si s-asaza la lucru. Mana lui mica, nervoasa, umbla frenetic prin vraful de pensule pana-si alege ce-i trebuie, paleta-i gata, cateva linii mari fac loc peisajului pe panza, si opera misterioasa a crearii incepe. Treptat, cu fiecare lovitura de pensula, cu fiecare pata de coloare, panza se umple de aer, de lumina, de inteles, dealuri, copaci rasar incet din negurile nefiintei, din ce in ce mai lamurit, parca toate erau acolo de mai inainte, si pensula nu face decat sa scuture de pe ele stratul de pulbere sub care stateau ascunse. intre natura si panza e un curent de lumina care se tese, o palpitare de suflet, ceva proaspat, viu si misterios, care parca de sine se limpezeste, se desface din formele pieritoare, pentru a imbraca haina nemuririi. E viata din marea viata a naturii, care umple sufletul sincer al artistului, si se descarca prin mana lui inspirata.
Un ceas, doua, trei au trecut pe nesimtite, cum trec ceasurile peste copacii care cresc. Pictorul se ridica, se departeaza putin si, inclinandu-si capul pe umarul drept, se uita, compara - uneori e multumit, de cele mai multe ori, nu. S-asaza deoparte, la umbra, dezleaga servetelul cu merinde si, dupa ce mananca, aduna frumusel hartiutele si cojile de ou, le nvaleste intr-o gazeta si le pune subt o tufa, sa nu se vada, ca-i pacat; un loc asa de frumos e sfant... e o biserica. Dupa dejun, la lucru. Acelasi peisaj, vazut din alta parte, in orice caz, in alta lumina, deci alt peisaj. in arta nici nu exista decat... alt peisaj. Ploua-ntr-o zi? Va face vatra lui mos Ifrim, ori vrun copil al lui, gastele ce balacesc dinaintea casei, ori vitelusul de sub sopron. Foarte draga i-a fost o casa veche romaneasca de acolo din sosea, carciuma de la Oratii, cum ii ziceau carausii. Asezata pe un damb inaintandu-si pridvorul spre drum, isi taie pe cer liniile simple, de o nespusa eleganta ale coperisului de sindrila innegrita de ploi; casa e vazuta dintr-o coasta; in paretele despre noi se deschide o ferestruie - un ochi ce priveste in calea trecatorilor; in batatura sunt care, boi dejugati, trasuri - ca la un loc ca acela; un pridvor, drumeti care cinstesc; pe paretele din fata bate o raza de soare - un zambet. Deasupra, un cer de vara, nori albi, usori, se misca incet ca pale de fum, in albasrtul inaltimilor. si-i cald, fierbe vazduhul, si parca toate atipesc o clipa, si iar se desteapta...
Cine stie ce amintiri din copilarie mai incalzeau, impreuna cu soarele, casuta aceea simpla, pe cand artistul o invaluia cu privirea-i creatoare! Ceva mai tainic, si mai de departe trebuie sa fi trecut prin pensula care-a pus-o pe panza; altfel, n-am ramanea asa pe ganduri inaintea ei.
Posada
Aceasta pagina a fost accesata de 2212 ori.
