Poezia vietii

Poezia vietii

de Alexandru Vlahuta


...imi revin mereu aceste doua cuvinte, pe care de buna seama ca mi le-a soptit candva opera lui Grigorescu. Poezia vietii.

Vadit ca fiecare lucru isi are tainicul lui strop de poezie, cantecul lui. Sa-l simti, e un mare dar; sa ne faci si pe noi sa-l simtim, asta e ceva din puterea lui Dumnezeu. a lamuri un zambet din frumusetea lumii acesteia si a-i da expresie vesnica, a desface din haosul vremii clipa prin care se poate privi in eternitate, nu e a spori cu aceasta lumina, farmecul, puterile vietii omenesti?

Functiunea aceasta o indeplinesc artistii pe pamant. s-atat creeaza, cat stiu sa aleaga si pot sa desparta... Vechii sculptori, care spuneau asa de frumos ca ei nu fac decat sa dea la o parte marmura de prisos pentru a-si libera opera vie ce palpita inlauntrul blocului! asa a facut Grigorescu. Din marele lumii amestec - rudis indigestaque moles - si-a limpezit partea lui. adevarurile i-au vorbit prin poezia lor. si numai lamura aceasta a pus-o in opera lui. Restul - marmura pe care dalta sculptorului o da la o parte.

Un om cult, in intelesul propriu al cuvantului, nu era. Dar stia tot ce-i trebuie unui om ca sa fie intreg si puternic. Despre Dumnezeu, despre rostul vietii pe pamant, despre inceputul si sfarsitul acestei lumi isi avea dezlegarile lui, simple, datatoare de liniste, mai mult soptite de natura bunului-simt decat culese de prin carti. Citea putin, ca sa nu-si strice ochii. ii placea foarte mult Don Quijotte al lui Cervantes si Fabulele lui La Fontaine, iar din literatura noastra, scrierile lui Creanga si, mai ales, poeziile populare, din care stia multe pe dinafara. Simplitatea si naturaletea. aceasta era si poezia lui. O simplitate calda, ritmica, foarte expresiva, ce se dezvaleste pana si-n titlurile tablourilor lui: Pe ganduri, La umbra, Spre Varful-cu-dor, O dimineata de vara, a ploaie, in lunca, Floare-ntre flori, Fara de grija, Balaioara, La soare, Ciobanas cu turma mica

Nota dominanta in opera acestui mare artist e linistea. Oamenii, campiile, marile, cerurile lui te impresioneza prin poezia linistii lor. Tacere si adancime. Nu adancime de prapastie, ci de orizont, de vasta lumina. Precum tacerea nu e a mortii, ci a vietii, a misterului din viata.

E in muzeul Simu un apus de soare la Barbizon in fata caruia pare ca si gandurile se tem sa nu faca zgomot cu miscarea lor. atata liniste, atata sfanta liniste e acolo. Din marginea unei dumbravi se lasa o valcea usor traganata. O femeie c-o fetita mica, ce de-abia umbla-n picioare, isi paste cele cateva oi pe pragul tapsanului inecat in umbra. Un drumeag se prelinge pe costisa uscata. in dreapta, copaci mari, de sub frunzisul carora intunericul izvoraste, se-ntinde vazand cu ochii; in stanga se inalta, drept pe coama, un copacel firav ce-si despleteste-n zare crengutele aproape desfrunzite. in fund, pe cerul sur, tremura dogoreala de jaratic a soarelui ce nu se mai vede. Treptat, valul noptii se disterne, invalind formele ca pentru o pregatire de somn, de vis. Tacerea creste. Pamantul, aerul, faptul inserarii, cu racoarea aceea de padure si toate formele acelea moi, topite-n umbra, dau sufletului nostru o dulce infiorare nedeslusita. amintiri vagi, rasunete departate, un amestec de vraja, de dor, de melancolie - ceva care ne duce cu gandul la frumoasele apusuri de soare ale copilariei noastre. Cu siguranta e un sentiment pe care l-a avut pictorul in ceasul acela, si care, fara voia si fara stirea lui, s-a amestecat in colorile de pe paleta. Dar ceea ce da o putere extraordinara de adevar acestui tablou, care va ramanea unul din cele mai frumoase apusuri de soare ce s-au facut in pictura, este unitatea de impresie pastrata pana-n adancul celor mai mici amanunte, impresie descarcata cu liniste in toata intregimea ei. S-ar parea ca toate-au stat pe loc, in cer si pe pamant, pentru a nu tulbura, cu clintirea lor, marele mister al crearii - implinirea operei desavarsite.

aceeasi impresie de pace ne-o da, bunaoara, si intoarcerea-n amurg. Dar aci simti ca toate fugeau, si pictorul s-a grabit ca sa le prinda... Un apus de seceta. Deasupra, un cer de opal, de o calda limpezime, rumenit foarte putin, in fund, la orizont. Un drum se-ndoaie pe dupa coasta. E sfarsitul unei zile de vara. Un car cu boi se misca-ncet spre asfintit, satul trebuie sa fie aproape, aci, la capul dealului. in car e nevasta si copiii - omul vine din urma cu scurteica pe bat, ducand-o alene pe umar, putin mai inainte, doua femei se grabesc s-ajunga mai iute acasa; in umbra care se varsa de pretutindeni, toate se farma; boi, car, oameni se departeaza, se sterg, nu se mai zaresc decat bucati din formele lor, bulgari de felurite colori jucand in aer si, totusi, cata viata, cata miscare in vraja acelui amurg, in lupta aceea tacuta a umbrei cu lumina, in care ce nu deslusesti cu ochii vezi cu sufletul! acelasi ceas de taina, acelasi farmec odihnitor in amandoua tablourile: pictorul a spus si aci ca si acolo tot ce-a vazut, tot ce-a simtit el in momentele acelea - nimic mai mult la Barbizon, nimic mai putin la Doftana.

Un impresionist atunci?... Da. insa nu din aceia care-si cauta impresia, nici din aceia care-si fac tot felul de socoteli cum s-o transmita altora. Diverse mestesuguri, combinatii stiintifice si mijloace ingenioase de a impartasi lumii gandirea ta emotionata, partea de foc a sufletului tau? aceasta-i artificialitate, nu arta. si impresionistii care cred ca au nevoie de confetti, de mozaicul acelor picatele multicolore pentru a ne spune ca asa percep ei vibratia undelor de lumina vorbesc in pictura esperanto, nu limba vie a inimii lor. Grigorescu isi nota impresia in colori, ca pentru aducerea lui aminte. Un mijloc de a-si retrai o parte din clipele cari trec si nu se mai intorc.

a simtit intr-o dimineata de vara suflarea marii, puternica, proaspata si racoritoare, mangaierea ei sanatoasa, misterul ei tulburator, maretia acelei vaste intinderi de apa si de lumina, le-a simtit adanc, zguduitor din cale-afara, mai zguduitor decat oricand? Inima lui i-a poruncit sa insemne simtirea aceasta pe panza. I-a dictat, si el a scris. Cat i-a spus ea, atat a scris. Nici un cuvant mai mult, nici o silaba mai putin. si cum nu te gandesti la adusatura condeiului, la legatura si la forma literelor cand scrii, tot asa nu se gandea pictorul la prepararea albastrului pe paleta sau la felul de a pune pensula pe panza.

in palatul unui mare om de stat e un tablou mic de Grigorescu - o casuta de tara, un biet bordei saracacios. Sub strasina de stuf, in peretele de nuiele muruite, ce se vad, pe unde-a cazut lutul, ca niste coaste de om bolnav, clipeste o ferestruie de o tristete sfasietoare; usa-i deschisa - lumina insa parca nu vrea sa intre. E o zi uscata de vara; in batatura nu se vede nici vita, nici pasere, nici caine. Gardul e darapanat. O femeie c-un copil in brate sta la drum si priveste-n gol. Ea infatiseaza acolo un popor, vei zice tu. si bordeiul, a, bordeiul acela smerit, in casa unui prim-ministru, e un suspin al tarii - un pas, o jalba... Nimic din toate acestea n-a trecut prin mintea lui Grigorescu. Crede tu, privitorule, ce vrei. Opera lui a rasarit cum rasar toate lucrurile vii ale naturii: in virtutea acelorasi legi, si cu aceeasi lipsa de preocupare de ce impresie va face, de ce soarta va avea pe lume.

Courbet, da, a facut literatura cu arta lui. Millet, de asemenea, si inca foarte puternica literatura a facut in tablourile lui: aproape scarsnind isi construia uneori taranii acest mare sculptor cu pensule.

Grigorescu n-a cautat sa dezlege probleme, nici sa propovaduiasca. La urma urmei, el n-a cautat nimic. Din multimea lui de impresii, din fecundele puteri ale vietii lui s-a lamurit de sine o parte mai curata, mai luminoasa, mai poezie. aceasta, si numai aceasta a devenit pictura.

in Far'de grija e o fetita de vro paisprezece ani, gratios culcata pe un cearsaf alb, in atmosfera molesitoare a unei zile de vara. Viseaza, cu ochii deschisi. O panglicuta albastra ii incinge parul blond-auriu deasupra fruntii - aceasta-i toata imbracamintea ei. Sta asa nepasatoare, fara sa stie ca-i frumoasa, fara sa cugete ca-i dezvalita. Fata ei vine in umbra. Lumina, batand dinspre capatai, ii mangaie parul, bratele, trupul, de la umeri pana la genunchi. Mainile, ridicate deasupra sanului, se joaca dragalas c-o floare; ochii, gandurile ei toate sunt la floare, ar putea in momentul acela sa intre cineva - ea habar n-ar avea. Cu adevarat far' de grija. Dar cat farmec in trupusorul acesta alb, de o adorabila nevinovatie, cu ceva ingeresc in goliciunea-i sfant nestiutoare! s-o gratie de linii, o fragezime de colorit si de carnatie cum rar, foarte rar au putut trece din natura in arta fara sa-si piarda caldura, palpitarea vietii. De ce nu ne gandim la nimic pamantesc privind formele acestea dezvalite, asa de frumoase si asa de adevarate ? Pentru ca nici pictorul nu s-a gandit la nimic. a privit-o cum ar fi privit o floare. asa a pictat-o, asa o vedem. Sufletul lui sfant a invalit-o. si candoarea aceasta divina e admirabil exprimata pe chipul fetitei, in privirea ei dusa, in surasul ca prin vis al gurii, ce parca vorbeste cu floarea.

Extraordinar cum toate chipurile lui te fac sa te gandesti la sufletul fiintelor cari i-au pozat. ai totdeauna impresia ca te afli inaintea unei fiinte aievea. O simti vie. ii simti pe panza gandurile ei din clipele acelea. E o viata acolo, care priveste, care spune ceva cu privirea ei, si cu cat ne uitam mai mult la gura aceea tacuta, la ochii aceia ganditori, cu atat ne simtim mai atrasi, mai aproape de misterul unui suflet. Pictorul a luat numai ce i-a spus inima lui sa ia. Un model nu-l intereseaza decat numai prin cata armonie sustinuta si expresiva ii aduce. Restul nu-i adevarat, nu exista. in unul dintre putinele lui portrete - un portret facut la Paris pe la 1880 - e o fetica de vro saptesprezece ani ce parca s-a oprit din mers si-ntoarce fata spre noi, cu o ciudata expresie de necaz care se stapaneste, de mustrare care vrea sa fie linistita, de susceptibilitate mandra, care nu vrea sa vorbeasca. Parul ei castaniu e pieptanat in sus, incolacit pe cap si-ncins c-o panglica neagra; pe fruntea larga, putin boltita, pe ochii adanc seriosi, aproape suparati, si-n jurul gurii fragede, ce parca se tine sa nu spuie o vorba ce-i flutura pe buze, pale de umbra s-aduna si se-mprastie, ca un stol de ganduri nehotarate. De la jumatatea gatului in jos, cateva largi stersaturi de pensula muiata intr-un albastru-pamantiu, facut din toate culorile inchise ce se aflau pe paleta, ii schiteaza usor boiul pan-aproape de talie. atat. Pictorul a spus tot ce-a avut de spus. si cum te urmareste expresia acestei figuri ce se desface alba, grava, misterioasa din adancul acela de intuneric! Un intuneric infierbantat cu reflexe de foc ce nu stii de unde vin, umple mai totdeauna fondul portretelor lui Grigorescu. Poate ca de aceea ne si privesc asa de straniu si de tulburator ochii portretelor lui.

Cu aceeasi putere concentreza caracterul intim, partea de poezie a fiecarui lucru ce trece prin sufletul lui. Un borcan cu pensule devine opera de arta prin simplitatea cu care-i exprimat in forma vazuta intelesul adanc al lucrului, ceea ce constituie logica existentei lui, viata lui, valoarea lui tipica. Un peisaj de Grigorescu n-are nevoie sa fie animat pentru ca sa ne faca sa gandim. Nici macar de obisnuitele-i podoabe n-are nevoie. Pamant si cer - pamant negru, pustiu, neted, fara copac, fara fir de iarba, fara urma de pas omenesc pe el - si, cu toate astea, cat pitoresc, cat suflet in desertul acela, in trecerea aceea, in aerul acela, greu parca de-atata singuratate! Cata adancime privirii si gandurilor noastre!...

a ramas in atelierul pictorului Un interior turcesc - un tablou mare, de o intreita insemnatate in istoria artei noastre: intai, pentru ca acolo avem aproape intregul tezaur de lucruri orientale adunate de Grigorescu in timp de jumatate de veac; al doilea, pentru ca, in felul cum sunt asezate podoabele acelea, vorbeste gustul ales si simtul de armonie al artistului; al treilea, pentru ca in acest tablou, mai mult decat in oricare altul, pictorul a pus o desavarsita factura de migala, pacienta, fina, impinsa pana la cele mai mici amanunte, si, cu toate acestea, calda, vibranta, dand un suflet special fiecarui lucru: covor, narghelea , sandale, scrin si mesite turcesti cu incrustatii de sidef, stofe, arme si vase de metal, si in acelasi timp legandu-le pe toate intr-un suflet general, facand ca o singura fiinta, organica, armonioasa, din tot acest bazar de vechituri disperecheate.

Daca n-ai sti ce om serios si sincer a fost Grigorescu in toate ale lui, ai fi ispitit, in fata unei asemenea virtuozitati de factura, sa crezi ca el a vrut, cu aceasta, sa raspunda cartirilor profane care gaseau vesnic un mare pacat artistului in faptul ca nu pot numara frunzele din arborii piesajelor lui.

N-a rastalmacit; nici n-a poetizat, cum cred unii. Un mare limpezitor al frumosului, un nobil artist, care-a stiut sa aleaga poezia vietii - putina, sfanta poezie, asa de imprastiata, amestecata cu foarte multa si urata proza, si, lamurind-o, sa ne-o infatiseze prin cele mai simple si mai cinstite mijloace, asa cum a vazut-o, asa cum a simtit-o el, iata ce-a fost Grigorescu, al carei capat de jos este fixat intr-un vas cu apa parfumata, prin care trece fumul inainte de a fi inspirat.




Poezia vietii


Aceasta pagina a fost accesata de 1649 ori.
{literal} {/literal}