La Paris

La Paris

de Alexandru Vlahuta


Om cumpatat, cuminte, lipsit de orice desertaciune, si, in viata lui, de o simplitate de sfant, Grigorescu n-a tinut nici la bani, nici la glorie. Cu dragostea lui de munca, inchinata artei, si numai artei, cu stralucirea si fecunditatea geniului lui, ar fi putut avea tot ce-ar fi vrut. Dar lui ii trebuia asa de putin din bunurile pentru care se framanta lumea! Altele il nelinisteau pe el. Lucruri pe care oamenii nu i le puteau da. De cate ori nu spunea, oftand, acum in urma: De ce n-am gasit eu pe cineva sa ma ia in intreprindere?... Sa ingrijeasca el de tot ce-mi trebuie, sa faca el expozitii, sa vada el de socoteli, de cifre, de tot - eu sa nu stiu nimic; sa am liniste si putinta de a lucra. Sa fii sanatos, si sa muncesti cu drag... Toate celelalte sunt nimicuri!

Cand era la Paris, expunea la Salon cate-o bucata, doua; si aceasta mai mult ca sa-si aiba dreptul de intrare. intotdeauna lucrarile lui erau remarcate. Criticul de la Figaro il compara cu Watteau; Stop, de la Journal Amusant, in seria lui de caricaturi, dupa cele mai importante panze din Salonul anului 1880, nu uita Ovreiul cu gasca, de care, de altmintrilea, toata presa vorbeste cu elogii.

Dar omul, care e absorbit de-un ideal, nici nu vrea sa stie de ce se vorbeste in jurul lui. E ca si cum n-ar trai pe pamant. Ocari sau laude, ii sunt deopotriva de indiferente. s-apoi, nu vedea el ce inseamna grabita, zgomotoasa, capricioasa judecata a presei?

Opinia presei? N-a ras publicul Parisului noua ani de zile de pictura lui Puvis de Chavannes, ca si de-a lui Courbet? Nu strigau aproape toti criticii de arta ca Puvis de Chavannes, cel putin, e un nebun linistit, inofensiv, pe cand Courbet e un nebun furios?... Dar Troyon, Rousseau, Diaz, Millet, Corot n-au ramas necunoscuti pana aproape de sfarsitul carierei lor? in fiecare an juriul Saloanelor, compus din mediocritatile oficiale si invidioase ale timpului, ii refuza fara discutie. La toate popoarele, oamenii cinstiti, care-aduc un cuvant nou pe pamant, strabat anevoie. Sunt atatia care au interes sa nu se faca lumina! Minciuna, insa, asta are bun, ca nu traieste mult...

Grigorescu le stia toate acestea, si le privea de sus, cu linistea omului care-si cunoaste drumul.

in iarna anului 1886, prin luna lui decembrie, fiind la Paris, primeste instiintare de la Casa unde-si avea banii ca depozitul lui s-a ispravit. Niciodata nu-i trecuse prin gand ca depozitul acela, din care lua mereu, s-ar putea ispravi. Un vechi prieten si admirator il sfatuieste sa fac-o expozitie. Peste-o luna, o parte din panzele ce-i impodobeau atelierul sunt incadrate si expuse in sala Martinet, pe Boulevard des Italiens. Pentru cunoscatorii de arta din Paris a fost o revelatie. De multa vreme nu se mai vazuse atata sinceritate, atata bun-simt in alegerea subiectelor s-atata nobleta si simplitate in tratarea lor. Francezii nu-si credeau ochilor. Vechea lor arta fara artifitii, buna lor pictura, curata, cinstita, personala nu se dusese din lume. Era acolo, palpitand de-o tinerete noua, pe panzele unui necunoscut - unui om bland, maruntel si discret, al carui trup s-ar parea ca e mai mult pentru a purta in lume ochii aceia strasnici, fulgeratori, care despica si ard cu privirea, ochi prin care simteai ca te priveste un suflet profund ganditor si foarte serios.

Toate ziarele importante, toti criticii de arta ai Frantei nu au decat cuvinte de surpriza si de admiratie pentru acest nou pictor.

Ceea ce te uimeste in diversele lui studii, scrie, in l'Evenement din 27 februar 1887, Ars čne Alexandre, unul din cei mai autorizati critici, este varietatea lor: de la cea mai inalta delicateta, pana la cea mai hotarata vigoare. Sunt bucati in plin soare, care au parca tremurul imperceptibil al undelor de aer, si sunt altele posomorate, aproape brutale, si, atat unele, cat si altele, intr-o nota justa, vrednica de admirat. Erau si unele aprecieri pe alaturi cu drumul. Asa, de exemplu, mai toti vorbind de Ovreiul cu gasca spuneau ca e un admirabil tip de taran roman lucrat cu o mana de maestru.

Un lucru, insa, asupra caruia toate criticile sunt de acord, e deplina sinceritate a pictorului si puternica lui originalitate.

Expozitia incepea acum s-atraga din ce in ce mai multi cumparatori, cand - spre nedumerirea tuturora - Grigorescu inchide pravalia, isi impacheteaza toate tablourile si pleaca in tara. Vanduse exact pentru suma ce-i trebuia ca sa-si plateasca ce avea de platit la Paris si drumul pana la Bucuresti.

Un om ciudat, vor fi zis francezii. Vine gloria sa-l incununeze, si el ii intoarce spatele si pleaca...

Un om intreg si serios, cinstit cu el, cu lumea, cu credintele lui. Un cucernic. La Grigorescu iubirea de tara si de neam era un sentiment profund, inalterabil, real ca insasi viata, care numai prin aceasta avea un pret. Ce era arta lui, decat un mod de a-si exprima acest sentiment? Ce erau tablourile lui, decat inchinarea de fiecare zi, rugaciunile unui suflet credincios? si cand, in cele cateva zile cat a tinut expozitia din Boulevard des Italiens, vedea plecand cate-un tablou, fragmente din acest articol, facuta de d-l N. Petrascu intr-un studiu al sau asupra operei lui Grigorescu (n. a.). despartirea aceasta, pentru totdeauna, de lucrurile lui, care nu erau numai ale lui, ii facea o impresie de jale si de nelegiuire. Cu fiecare peisaj pe care-l vindea, i se parea ca-si instraineaza o bucatica din tara lui. Iata de ce - in toiul targului, cum se zice - si-a luat iconitele lui s-a plecat.

O, in adevar un om ciudat pictorul acesta, care suferea cand i se cumparau tablourile si se supara pe cei cari-l laudau! Am inaintea ochilor o scrisoare a criticului de arta William Ritter, unul din marii admiratori ai pictorului, si vad cu ce indurerata putere isi apara acest profund cunoscator al operei lui Grigorescu dreptul de a o admira si lauda, chiar si fara voia autorului.

Enfin, comme je suis libre de dire bien fort mes admirations o ů je veux, je continuerai ŕ le faire. Vous peignez, j'ai le droit de dire que ce que vous faites est beau. (in sfarsit, liber fiind de a-mi striga tare, si oriunde vreau, admiratia mea, nu voi inceta de a o face. Dumneata pictezi, eu am dreptul de a spune ca ceea ce faci e frumos.)

intr-un cerc de prieteni se deplangea odata nepasarea publicului nostru pentru arta, si ca exemplu se aducea faptul ca tara nu stie inca sa-si pretuiasca pe Grigorescu al ei. Cu o duiosie de parinte care-si apara copilul, se ridica si protesta impotriva acestor nedrepte invinuiri ce se aduc tarii: Ne-am deprins ca la noi sa vedem numai rele, si peste hotar sa ni se para toate bune si frumoase. Iluzia departarii. Cate greutati intampina si pe acolo un artist cinstit si mandru, cum trebuie sa fie un adevarat artist!

Am fost de fata cand Millet oferea macelarului unsprezece tablouri pentru achitarea unei datorii de vro mie de lei, si n-a vrut macelarul sa le primeasca; zicea ca el nu cumpara vite cu tablouri; si intamplarea a facut sa ma gasesc la Barbizon, la cativa ani dupa aceea, cand s-au vandut lucrurile lui Millet, dupa moartea lui. s-am vazut atunci pe macelar plangand si batandu-se cu pumnii in cap, ca toata lumea il credea nebun; si era in adevar nebun de necaz si de desperare ca n-a stiut a pretui, cand i s-au oferit, bucatelele acelea de panza vopsita, care se plateau acum, subt ochii lui speriati, cu zeci de mii de lei

Si incheie cu obisnuitul lui oftat din adanc, ce parca venea de departe, de foarte departe:

- E, dragii mei, avem o tara de aur, da' nu stim sa ne-o pretuim...




La Paris


Aceasta pagina a fost accesata de 1217 ori.
{literal} {/literal}