La Campina

La Campina

de Alexandru Vlahuta



Dupa expozitia din 1891, pictorul isi construieste un atelier la Campina - orasel de munte intre Ploiesti si Sinaia -si se asaza acolo definitiv. E liniste si curat - pamantul isi tine inca-nchise bogatiile de petrol, sondele n-au inceput sa-i strice peisajele, nici fumul gros al fabricilor sa-i acopere cerul. Strada e retrasa. Un zaplaz inalt inchide de jur imprejur acest cuibusor de pace si de munca, unde nimic din marele zgomot al lumii nu strabate. Pictorul se simte-acum, pentru intaia oara, ingradit in adapostul lui sigur, in linistea lui. isi mai pastreaza, vro sapte-opt ani, si locuinta de la Bucuresti, unde vine din ce in ce mai rar. Vechea trinitate de-abia mai sopteste amintirilor lui, ca din cine stie ce departare. Cativa admiratori, dintre literatii timpului, scriu despre el, despre opera lui lucruri care-l ating. Ei scriu cu respect, cu evlavie. inchinarea lor il induioseaza, ca tot ce vine din inima. Pictorul ii invaluie in prietenia lui calda, generoasa, plina de-o adanca bunatate si de o dragoste cu adevarat parinteasca. Simte parca uneori nevoia de a vorbi prin cuvinte, pe care -de atata indelunga tacere - le gaseste anevoie la inceput. il stanjinesc primele fraze... Dar pe urma, cand iese-n larg, ce interesant e in tot ce spune! si cum vorbeste de arta lui!

Fa ce simti, si atata cat simti - unde nu te mai misca, lasa paleta jos: lucrul tau, fiind numai sinceritate, va creste si se va desavarsi in sufletul celorlalti. Va trai. Altfel, vrand sa-l ispravesti, il omori.

Eram marisor - oi fi avut vro opt-noua ani - cand m-au inchis fratii si surorile in biserica, s-au fugit, si m-au lasat singur, spuindu-mi c-au sa sara sfintii pe mine, sa ma manance. Am cazut in genunchi plangand si, pan-a venit mama, asa am stat si m-am rugat din toata inima. Multa vreme am privit ca o minune faptul ca nu m-au mancat. Mai tarziu, cand faceam icoane, zugraveam sfintii nu numai cu evlavie, dar si c-un fel de recunostinta, ca mi-au lasat viata...

A murit acum vreo douazeci de ani un pictor francez, Ricard. Nu era lipsit de talent; dar foarte ciudat om: isi pusese-n gand sa faca portrete ca Tizian. Avea, nu stiu prin ce imprejurare, doua panze de Tizian. Le-a luat, s-a inchis cu ele-n atelier, s-a mocosit in taina, ca un alhimist, sa vada cum sunt facute: cum ii preparata panza, cum ii pusa coloarea, din ce-i facuta caldura, viata aceea misterioasa a vechilor portrete. A lucrat luni intregi, a distrus opera naturala, vie a lui Tizian, ca sa faca el una artificiala. E cum ai taia o privighetoare, ca sa vezi cum canta.

Am cunoscut un pictor care facea natura moarta cu destula... abilitate; mai ales obiectele de metal si vasele de portelan le facea chiar bine. De la un timp, a lasat lucrul lui, la care se pricepea, si s-a incapatanat sa faca flori. si facea, nenorocitul, niste flori groaznice. Flori de portelan: simteai ca daca le-ai atinge, s-ar sparge.

Floarea trebuie sa fie plapanda, nu fragila; si umeda, si curata: moale, proaspat colorata; sa-si pastreze pe panza lumina si seva ei. si asta nu se face numai cu vopsele din tub...

- D-voastra n-ati incercat niciodata sa faceti efecte de luna?

- Doamne, e asa de greu sa faci un lucru bunisor la lumina zilei, ce sa te mai incerci sa zugravesti noaptea? Ca s-o vezi cand? Tot ziua.

Exact?... Ce-nsemneaza asta-n arta? in sufletul tau e taina care da viata panzei, nu in forma si coloarea exacta a lucrurilor. Acolo-i aerul, acolo-i miscarea care nu pozeaza, acolo-i palpitarea calda a liniilor de-afara, prin care vorbeste intelesul dinlauntrul. Nu vezi atatea tablouri corecte, linse, reci, asa de uscate si de lustruite, ca oamenii de-acolo parc-au fost niste papusi de lemn, date bine la strung, imbracate, asezate frumos, dipa regulele stiute, si pe urma, tot dupa regulile stiute, zugravite?...

Exactitatea stricta nu-i totdeauna adevarul. Despre un copac in care-mi desenezi frunza cu nervura ei, despre un peisaj in care-mi faci firul de iarba, voi spune oricand ca nu-i adevarat. Ochiul nu-l vede-asa.

Ne uitam de departe la un cunoscut care vine-ncet spre noi. Ce vedem noi din forma si din miscarea lui? Cateva linii. in acele cateva linii e caracterul. Sa le stii prinde pe acelea, si sa nu le pierzi apoi in multimea detaliilor... O, detaliile! Pe cati nu-i amagesc!... Cine zugraveste haina cu nasturii si cu toate indoiturile ei va avea o admirabila firma de croitor; nu un portret, si, mai ales, nu un suflet.

Icoana cea mai credincioasa, daca-i facuta cu raceala, daca n-are aer, spatiu si ceva din vibrarea intima a sufletului prin care a trecut, nu-i decat o fotografie colorata. Sinceritatea lucreaza intocmai ca natura - fara compas si fara cumpana.

Ca sa dai modelului tau miscarea fundamental caracteristica, cea naturala, singura frumoasa, gandeste-te la ce face neamul lui de veacuri. in cadrul acelei indeletniciri seculare vei gasi gestul adevarat, cu suflet cu tot.

Numai intr-o schita poti ramanea sincer pana la sfarsit. intr-un tablou migalit incepi sa te observi, si din momentul acela e mai mult mestesug decat arta.

Repetitie-n arta? Vai de cel care, privind un lucru frumos, deci viu, caci toate lucrurile frumoase sunt vii, privindu-l numai o data si numai dintr-un punct de vedere, crede ca l-a vazut destul! Nici o floare nu e repetitie. Nici o unda de lumina. De milioane de ani, de cand trimite soarele raze pe pamantul nostru, n-au venit doua la fel.

inainte de a incepe un portret, uita-te bine ... Sunt maini care nu seamana cu figura. N-ai sa le faci. Dar cand ochii nu sunt ai gurii!

Pentru mine gura ... priveste mai expresiv decat ochii. Sentimentul coloreaza, nu pensula. Poti colora c-o bucatica de carbune, si toate tuburile din lume nu-ti dau albastrul unei flori de inisor daca nu-l ai in suflet.

Lucreaza mult; in fiecare zi. si sterge tot ce faci daca nu simti sufletul tau acolo: dar lucreaza mult, ca sa poti lucra repede. Toate lucrurile de-afara trebuiesc facute repede, smulse din zbor. Cu acelasi peisaj scaldat in aceeasi lumina si privit cu aceeasi dispozitie sufleteasca, nu te intalnesti decat o data in viata. Iata de ce-i foarte important sa poti lucra repede. Simfonia aceea de linii, de tonuri, de umbra si de lumina, infratirea aceea a tuturor elementelor care fac, sub raza unei clipe fericite, ca un lucru sa fie frumos, n-ai s-o mai gasesti. Peste un ceas alta-i fata lumii, si tu esti altul.

Ai putea sa numeri pe un tablou de cate ori s-a odihnit pictorul.

Sunt maini care gandesc; maini bune, iubitoare, cari parca mangaie lucrurile pe care le ating, si maini rautacioase care privesc lumea cu necaz. Am vazut maini foarte triste la un actor care nu juca decat roluri comice ... Mainile nu puteau minti.

Daca ai pus intr-un vers o tresarire a inimii tale, sa stii ca, si peste o mie de ani, cine-l va citi, va simti in inima lui bataia inimii tale. Daca n-ai pus nimic, ce vrei sa fie acolo? Asa e si c-un tablou.

Ochi e usor de facut. Privirea-i mai greu. Orice lucru are o latura a lui mai expresiva, acolo-i taina vietii lui. De obicei, n-o gasesc acei care o cauta.

Cu aceeasi pensula, muiata in aceeasi coloare, faci, dintr-o singura trasatura, sa zicem, o petala de floare. Floarea care ti-a servit de model a putut fi naturala, ori de matase, ori de portelan, ori de hartie... Aceasta deosebire de materie trebuie sa mi-o dai in petala pe care ai facut-o. Cum? ... Numai cu sufletul.

Courbet, trecand intr-o seara pe dinaintea unei ferme, vede un vitelus frumos si roaga pe fermiera sa-i dea voie sa vie a doua zi sa-l zugraveasca. Bucuria femeii. A doua zi dimineata, cand vine pictorul, ea-l asteapta in poarta cu vitelusul spalat, dichisit, cu pahglici impletite-n coada. Acesta nu-i vitelul meu, zice Courbet si pleaca suparat.

Cati nu-nteleg frumosul, ca biata fermiera!... in pictura, cel mai bun lucru e sa nu revii. Cat ai putut prinde dintr-o data, cu sufletul infierbantat din ceasul acela, atata-i al tau. Daca nu-ti place, sterge si-ncepe din nou. Bineinteles ca atunci cand e o lucrare de atelier, se schimba vorba. Dar acelea greu traiesc. Pana sa le ispravesti, fuge viata din ele. Toate-ti fug. Fuge expresia lucrurilor, ca s-a figurii omenesti, fuge lumina si, ceea ce e mai important, pentru ca in adevar e ireparabil, fuge fragezimea sentimentului tau, privirea, dispozitia, sufletul tau de-atunci, cu care n-ai sa te mai intalnesti niciodata. De cate ori nu mi s-a intamplat, cand n-aveam colorile la mine, sa vad un colt de natura admirabil. Ma uitam la ceas, ca sa viu a doua zi exact la aceeasi ora, sa lucrez. Veneam, si nu mai era nimic. Erau copacii, era valea, si aceeasi lumina era, dar... nu mai eram eu cel de eri.

Intrebat de un pictor tanar daca in unele cazuri nu e mai bine sa puie coloarea cu varful cutitului, ii raspunde:

Pune-o, nenisorule, si cu tocul cizmei, numai s-o pui pe cea care trebuie, si s-o pui unde trebuie.

Lectii, in intelesul obisnuit al cuvantului, n-a dat. Dar viata lui simpla, bunatatea, cinstea, singuratatea de sfant in care a trait, renuntarea la orice foloase personale, si mandrul dispret pentru toate desartaciunile omenesti, iubirea de tara, munca neadormita si adanca pasiune pentru bine, adevar si frumos nu sunt oare si acestea, acestea mai ales, cea mai inalta invatatura pe care poate sa ne-o dea un om, si, din acest punct de vedere, nu ramane Grigorescu un mare profesor al vremii lui s-al celei viitoare?

Despre lucrurile lui niciodata nu vorbeste. Despre viata lui - foarte rar. Povesteste fermecator, in vorbe putine, aproape fara gesturi, cu nu stiu ce pasiune stapanita, care-ti da impresia unei mari puteri ascunse. O mare dreptate, care vorbeste-ncet. Numai cand vorbeste de frumusetile tarii, de bunatatea si de vrednicia poporului acestuia, despre care spune-ntotdeauna ca e cel mai cuminte popor de pe pamant, glasul lui capata o caldura s-o sonoritate muzicala, gestul devine larg, hotarat, sugestiv, si toata fata i se lumineaza ca de taina unei inspiratii.

Nu e un mizantrop, cum cred unii. E in firea aceasta tacuta, blanda, de o nobila discretie, un mare fond de simpatie s-o adanca nevoie de iubire. Pe oamenii buni, pe oamenii de treaba singur ii cauta, se duce sa-i cunoasca, ii place sa stea cu ei de vorba... si ce mangaiere duioasa are-n vorba, ce expresiv e in privire, in toate miscarile lui! Cand se scutura de-o impresie urata si rosteste cuvantul groaznic!... simti in tine fiorul repulsiunii lui. Iar cand iti vorbeste de-un lucru gingas, glasul i se topeste ca-n farmecul unei dulci mangaieri, si mana lui dreapta isi uneste frumos degetul cel mare cu cel de la mijloc intr-o miscare asa de corespunzatoare sentimentului, ca parca in adevar iti arata lucrul de care-ti vorbeste.

Mana lui sfanta!... Mana aceea nervoasa, mica, delicata, care parca binecuvanta lucrurile pe care le atingea... Ce minune a facut mana aceea!






La Campina


Aceasta pagina a fost accesata de 1489 ori.
{literal} {/literal}