La barbizon

La barbizon

de Alexandru Vlahuta


S-acum toate gandurile lui, ca scapate din lanturi, se indreapta spre Paris. E liber, e aproape bogat - Kogalniceanu il cunoscuse la Agapia, ramasese si el uimit de darul acestui tanar zugrav si-i inscrisese o bursa in bugetul Moldovei - nimic nu-l mai poate opri . Vine in Bucuresti, lasa familiei o buna parte din bani. isi reguleaza toate cu acel spirit de ordine care a fost una din puterile de capetenie ale fecundei lui vieti, si - in sfarsit! - pleaca. Fara tovaras - batranul Isaia, simtind ca i s-apropie ceasul, se retrasese la Sfantul Munte - pleaca din Galati cu vaporul pe Dunare. E o dulce dimineata de toamna. Satele de pe mal, cu smeritele lor bordeie acoperite cu stuf, cumpenele de fantana, sirurile de care pe drumurile cenusii, turmele de pe sesuri, padurile rumenite, toate mandrele privelisti ale tarii lui parca-l striga din urma, parca spun duios ochilor lui insetati de lumina si incarcati de visuri: Ochilor, ochilor, sa nu ne uitati... Nu, nu, n-au sa va uite!

Parisul. Ce era orasul acesta pentru tinerii nostri de peatunci! Pentru Grigorescu, Parisul e o scoala. Aici se poate invata. Aici vechii dascali spun taine mari celui chemat sa le auda si sa se patrunda de puterea lor. Panzele de la Luxemburg, minunile de la Luvru, atelierele pictorilor, astea-s Parisul lui. Toate celelalte ademeniri ale fermecatorului oras ii raman necunoscute. si e de douazeci si trei de ani. Lucreaza cateva luni in atelierul lui Cornu. Un concurs la Belearte; se prezinta si el intre cei multi chemati. Subiectul - cu ce haz ne scanda pictorul acest juvaier al academismului in floare pe vremea aceea! - O lupta antica intre doi pastori, la stanga, in primul plan, un stejar batran, la dreapta, o apa curgatoare, in fund, muntii... Reuseste printre cei zece care, dupa opt zile, trebuiau sa treaca, in loji separate, proba hotaratoare - Le concours de l'arbre. Pleaca sa faca studii de copaci la Fontainebleau; si vasta padure seculara il prinde si-l tine in lumea ei de mistere... trei ani. Aici sufletul tanarului zugrav de icoane primeste marele botez al artei, aici, in mijlocul padurii sfinte, care a fost scoala si templul celor dintai peizagisti si celor mai gloriosi pictori ai Frantei. Pe vremea aceea de curata si profunda adorare a Frumosului, se vedeau inchinatorii artei pornind de manecate, din satul Barbizon, cu sarcina la spinare, raznindu-se, fiecare pe cararuia lui, pe subt uriasele bolti de umbra, spre locul lui de intalnire cu natura, in cautarea clipei eterne. si drumetii aceia simpli, in bluza albastra de lucrator, se numeau: Troyon, Diaz, Rousseau, Corot, Millet, Daubigny, Courbet... Seara numai se intalneau la o pipa si la un pahar de bere, isi aveau coltul lor, masa lor stiuta, acolo schimbau impresii, discutau arta, aruncand uneori in tunete de glas, cu gesturi largi, ganduri proaspete, repezi, aprinse - adevarate revelatii -scaparari de acelea ce nu se gasesc prin carti. Tanarul cu ochii scanteietori, necunoscutul ce se aseza cu respect, aproape cu teama, intr-un coltisor, la masuta cea mai dosita, era Grigorescu. Dupa admiratia cu care se uita la inteleptii aceia, dupa evlavia cu care asculta fiecare vorba, lesne s-ar fi putut vedea in strainul acela tacut, pururea dus pe ganduri, cel mai harnic, cel mai insetat de a invata ucenic al lor.

Iata care a fost scoala, si iata cine au fost - fara stirea lor - cei mai buni dascali de la care si-a invatat Grigorescu secretele artei lui. Ziua ii vorbea natura, seara ii vorbeau talmacii ei. si in sufletul lui pururea in friguri, noaptea, dospeau vedenii si vorbe, si tot alte intelesuri, si tot alte puteri izvorau in el, impinse din adancimile necunoscute ale unei vieti ce parca nu mai era a lui, ce de buna seama ca nu era numai a lui.

in zori, cel care pornea inaintea tuturor la lucru era Grigorescu. De multe ori pleca pentru mai multe zile. Afurisit stapan, cum il incarca pe bietul baiat! il caina intr-o zi un padurar batran, uitandu-se cu mila dupa el, cum ducea in
spate o sarcina prea mare pe seama unui trupsor micut si delicat ca al lui.

O mana de om era, insa vrednic si inimos, lucru mare, si iute la treaba, si toate le facea cu acel farmec al puterii ascunse care da precizia si eleganta miscarii.

Trei ani - ce repede trec zilele cand muncesti! - trei ani n-a mai stiut nimic din ce se petrece pe lume. Ca un pusnic a trait acolo, s-a lucrat, a luptat cu toata aprinderea, cu toata frenezia, cu toata setea de a birui a celor douazeci si trei de ani. Au tacut in el si dragostea de ai lui, si dorul de tara, si toate celelalte griji de viata lui, de sanatatea lui, de ce viitor il asteapta, toate au stat adormite, subt incordarea, sub frigurile acelor zile de munca pasionata. Frigurile erau in sangele lui! De pe atunci trebuie sa fie copia aceea puternica dupa tabloul de la Luvru al lui Prud'hon: La justice et la vengeance divines poursuivant le crime, pe care Grigorescu a trimis-o pinacotecei noastre, si care, pusa alaturi cu originalul, ar putea, cu foarte buna dreptate, sa ridice intrebarea: Unde-i mai multa emotiune?

Dar vremea trece, si melancolia strainatatii, a departarii incepe sa astearna ca un fel de umbra de amurg pe lucrurile care-l inconjoara.

De trei ani nu mai auzise o vorba romaneasca. in vara anului 1864 vine in tara si - dintr-un sentiment de datorie, caci fusese bursierul statului - se pune la dispozitia Ministerului de Culte. Ministrul ii spune:
- N-avem nevoie de d-ta.
- Atunci?
- Atunci, nimic. Sa-ti vezi de treaba. si si-a vazut de treaba. si-a luat pe panza cate o farama de suflet, de pamant si de cer, podoabe din podoabele patriei care n-avea inca un locsor pentru el, si s-a intors iar la scoala si la maistrii lui de la Barbizon.

Natura-i frumoasa pretutindeni. O lume noua la fiecare pas. si Grigorescu se simtea din ce in ce mai atras, mai invaluit in misterul acestor frumuseti. Era un suflet in ele. Dincolo de forma, de coloarea si de structura lor era un suflet. il presimtise el, asa vag de tot, in unele zile de hoinareala pe muncelele Agapiei. Acum insa il simtea. il simtea cu neliniste, aproape cu frica. Da, era acolo, in tacerea pamantului, in norul ce luneca incet pe albastrul cerului, indaratul frunzei care tremura, in vibrarea aerului, sub scoarta copacilor si sub muschiul stancilor, pretutindeni soptind lucruri adanci si neintelese, de pretutindeni chemandu-l, privindu-l mereu, mereu vorbindu-i prin semne, prin jocul petelor de umbra si de lumina, ca o fiinta de departe, din alte vazduhuri. si el se lupta sa priceapa. O lupta strasnica era viata lui. Fiecare dimineata ii aducea o speranta noua, si fiecare seara o noua disperare. Vesnic nemultumit de lucrul lui, razand de cate zece ori o panza, plecand si intorcandu-se de cate zece ori in acelasi coltisor de natura, care mereu tot altceva-i spunea din marele mister, si el mereu intreband, simtind ca, dincolo de liniile si de colorile care se vad, mai e ceva care nu se vede, si care totusi trebuie sa se vada. Trebuie. Ca aceasta si este chemarea unui artist pe lume - sa te faca sa vezi in vecii vecilor ceea ce natura nu arata decat o data, la fulgerarea unei clipe, o singura data, in toata necuprinsa si spaimantatoarea vesnicie a vremii.

Multe lucruri bune, prinse din fuga, trebuie sa fi sters Grigorescu, pentru ca lui, dintr-un punct sau altul de vedere, nu-i mai placeau. Dar din cate a pastrat, ce de minuni, de care, odata s-odata, se va vorbi cu acea definitiva admiratie universala pe care operele eterne au toata rabdarea s-o astepte!

Ochi visatori, frumosi ochi nevinovati, care au plans fara sa stie de ce, sufletele sfioase, neintelese, care se ascund indaratul fetei cum se ascund unele ganduri indaratul cuvintelor.

Curate dimineti de vara, in a caror limpede lumina toate par gatite ca de sarbatoare.

Robusti jitari, aspri la cautatura, care, inainte de a porni in tarina, isi cerceteaza arma, ce n-are alta menire decat doar aceea de a spune si ea o vorba... inofensiva, atunci cand glasul gros si mustatile lor fioroase nu vor fi de ajuns pentru a vari groaza in delicventi;

Interioruri de padure, cu incremenirea aceea ca de vraja, cu aerul acela de sfintenie al singuratatii grandioase si al lucrurilor eterne, cu racoarea umeda a stancilor acoperite de muschi si cu nu stiu ce amestec de basme, de duhuri ascunse, de tacere care asteapta ceva;

Apusuri de soare, cu intunecari de codru in fund, sub dogoreala din ce in ce mai scazuta a cerului, cu tapsane ce se revarsa in umbra de sub poalele codrului, cu pastori ce siaduc oile la strunga si cu pregatirea aceea de odihna, cu invaluirea aceea dulce, in taina inserarii, a tuturor formelor, ce parca-s de abur si se topesc;

Fagi batrani, uriasi, cu pete ca de pacura pe trunchiul vanatinchis, ce se inalta dintre stanci drept si puternic, despletindu-se in sus intr-o padure de ramuri;

si vai larg deschise, luminoase, vesele, ce parca te imbie sa te tavalesti pe pajistea moale, stropita cu flori, incalzita de soare;

si pale albe de nori pe ceruri albastre, si dealuri fumurii, departe, in adancimea zarilor;

si cranguri ruginite de toamna, cu frunze spulberate de vant;

Frumuseti proaspete, nemaivazute parca, minuni de forme si de colori, cu nu stiu ce delicateta de vis in fragezimea si armonia lor, si totusi foarte adevarate, una cate una s-au dez

velit ca din neguri sub puterea privirii creatoare; si, astfel pregatite pentru taina vietii de veci, trecand prin sufletul mare si curat al artistului, mari si curate au inviat pe panzele lui...

Dar Grigorescu, nici vorba, nu-i multumit. Cum sa fii multumit cand vezi cum iti scapa printre degete, si se pierde, pentru toti si pentru totdeauna, cea mai buna parte din comoara pe care tu ai descoperit-o!... O vezi - e la dispozitia ta - si n-o poti lua...

Cauta inca, mereu cauta, pururea nelinistit, sorbind puteri noua din insesi izvoarele nemultumirii lui. Prietenii, admiratorii lui de-abia ii pot smulge cateva bucati pentru o expozitie a tinerilor pictori de la Fontainebleau, in toamna anului 1866. imparatul Napoleon III, vizitand expozitia, cumpara din lucrarile lui Grigorescu o creanga de mar inflorit si un studiu (un cap de femeie). A doua zi toate bucatile lui erau vandute. Lumea se-ntreba: Cine-i?... Cel care a aflat mai tarziu noutatea asta, si cel care a uitat-o mai curand a fost Grigorescu.

in vara anului 1867 iar il incinge dorul de tara.
- De ce nu ramai la noi?... Asculta, ramai la noi. Ai sa fii inteles aici, si iubit, si sarbatorit de toti...

El clatina din cap, visator:
- De-ati sti voi ce frumoasa-i tara mea!...






La barbizon


Aceasta pagina a fost accesata de 1305 ori.
{literal} {/literal}