In pace
de Alexandru Vlahuta
A fost razboiul acesta botezul de foc al artistului. intre el si tara, intre sufletul lui si sufletul eroului aceluia tacut, care stie sa lupte si sa se jertfeasca asa de frumos, simte ca de-aci-nainte s-au asezat legaturi de-acelea pe care moartea nu le mai desface.
Se-ntoarce trist din campiile Bulgariei, de unde multi din ostasii nostri nu s-au mai intors. Pe florile ce se arunca din balcoane si de la ferestre in calea biruitorilor, el vede pete de sange. Timp de cinci-sase ani, urmarit ca de-un vis fioros, asterne pe panza o parte din schitele razboiului, celelalte raman uitate pentru totdeauna in cartoanele pictorului, a carui opera de-aci incolo s-ar putea intitula Gloria pacii.
Iarna, cat tine vremea urata si rece, sta la Paris, unde-si pastreaza inca atelierul, pana in primavara anului 1887, cand se asaza in Bucuresti. Primaria capitalei ii cumpara cel mai mare tablou din razboi, Atacul de la Smardan, cu zece mii de lei si un loc la sosea, pe care mai tarziu pictorul il vinde printului Grigore Sturdza pentru suma de o suta de mii de lei, ceea ce-i da un inceput de siguranta in viata, in orice caz, putinta de a lucra fara teama zilei de maine.
in Bucuresti mult daca sta o luna pe an. Cea mai mare parte din timp calatoreste prin tara; cativa ani de-a randul isi petrece lunile de vacanta in Muscel; toamna, se-ntoarce acasa cu rodul muncii lui de fiecare zi: strazi si biserici din Campulung, tipuri de tarani si carciume din Rucar, peisaje, ciobani cu turme, stane si bordeie de pe valea Dambovicioarei.
isi cauta de obicei un adapost singuratec la cate un biet roman nevoias, isi face singur un pat din cateva scanduri s-un brat de fan, si toata ziua e afara, la lucru. Se opresc uneori tarani sa vada ce face - se uita lung, nu deslusesc nimic...
- Ce face ala acolo?
- Mazgaleste-o blana... si trec inainte, razand. Iar pictorul, razand si el, se uita-n urma lor, cu ochi plini de iubire.
Fuge de oameni. Dar nu pentru ca-i sunt urati, ci pentru ca lumea, cu zgomotul ei, il impiedica de la lucru, si el n-are vreme de pierdut.
Multa vreme, in ciobanul bland si visator al plaiurilor vede inca pe dorobantul fioros din campiile Bulgariei, si mari pete de sange in rosul frumoaselor apusuri. Are nevoie parca sa-si spele sufletul de uratele vedenii ale razboiului, e inca fum si intuneric pe paleta lui, si, ca sa uite, ca sa-si insenineze sufletul, ca sa se regaseasca, munceste fara preget, se roaga muncind de dimineata pana seara, in lumina, in maretia, in pacea creatoare a naturii.
Singur, liber, puternic. Puternic prin sinceritatea lui, prin lipsa lui de scoala, in toate intelesurile in care se poate lua cuvantul acesta, prin simtul instinctiv al masurii, al proportiei si al ritmului, si mai ales prin darul extraordinar de a cuprinde numaidecat lumina, miscarea si sufletul formelor vrednice de binecuvantarea artei. Acum e in culmea puterii. Multe frumuseti s-astern, ca de sine, in toata vremea asta, pe panzele lui: corturi tiganesti, cu focul de vreascuri pe langa care stau pribegii tolaniti a vis, cu stalpul de fum ce se inalta in linistea serii, cu tigancusa zvelta ce vine de la fantana cu donita plina in dreapta, cu bratul stang intins, ca sa se cumpaneasca - proiectand pe cer o silueta de-o eleganta antica; apusuri de soare, cu acea pulbere fina din aer, cu acel abur albastru din fund - ca o respirare a codrilor - sufletul departarilor si al inaltimilor, pe care-asa de bine l-a inteles si asa de puternic ni l-a aratat Grigorescu!
si pastorita aceea frumoasa si mandra ca o domnita, ce
paseste incet pe urma turmei si toarce; asa de simplu-mbracata: o fota neagra peste camasa lunga pana-n glezne, mijlocul strans bine-n bete, o broboada alba pe cap, s-atat... si ce frumos ii sta! Desigur, e surioara ei cea mai mica, tarancuta aceea in miniatura, asa de dragalasa, ce merge si ea, chipurile, cu turma, si, neavand ce face cu mainile, si le tine-n sus, cu degetele-ncopcite la ceafa; e primavara; mieluseii cearca dulceata celor dintai fire de iarba; o junca si trei vitelusi, cu ochii mari speriati si cu botisorul umed, rasar din cardul de oi, din care una a ramas putin mai in urma, de dragul mielutului fraged, care suge; pe lunca e o lumina de vis, in fund se vede albind panza unei ape; peste toata aceasta sarbatoare a tineretii, pastorita, inalta, mladioasa, cu privirea dusa, are ceva simbolic in atitudinea ei: ridicand bratul drept pentru a intinde si a rasuci firul pe fus, cu mana, cu ochii, cu faptura ei intreaga pare ca binecuvanteaza. E atata fragezime in tabloul acesta, de o stransa unitate organica, atata miscare s-atata adevar, incat ai, privindu-l mai mult, impresia ca esti afara, la camp: simti aerul de-afara; te surprind unele detalii pe care le descoperi deodata si care parcatunci, subt ochii tai, se urzesc: pata de umbra pe care-o arunca junca pe cele doua carlane din fata ei nu era acolo cand te-ai uitat intai... intreg tabloul e un cantec, un imn maret al primejdiei; ca de departe iti rasuna-n gand fraze din Pastorala lui Beethoven. Tot ce vezi acolo e luminos, proaspat, vibrant - o apoteoza a nevinovatiei si a gratiei intr-un peisaj divin.
Dar acel interior taranesc, in care vechea noastra vatra are o insemnatate de altar! Dinaintea focului, femeia mesteca mamaliga, sprijinindu-si ceaunul cu piciorul; manecile camasii, suflecate pana aproape de umar, dezvalesc brate puternice de gospodina tanara, harnica si curata; in stanga ei - doi copilasi, pe care nu-i vedem bine la fata din cauza fumului si a aburului; in dreapta - o fetita mai marisoara sta in capul oaselor, langa ea - pisica, amandoua cu spatele spre noi, se uita tinta la mamaliga, pe care-o asteapta mesita goala, rotunda, din mijlocul casei; pe prichici - o ulcica, o strachina s-o lingura de lemn; usa e deschisa, lumina navaleste puternic de-afara; o gaina s-o ratusca au venit pana-n prag, atrase de mirosul mamaligii; in stanga, incaperea se intuneca, pe lavita de-abia se deslusesc doua ulcioare de lut la capatul despre usa si sacul cu faina in dreptul unei ferestrui; langa masa -un scauies; ceva mai in umbra - cofa cu apa. Asta-i toata averea casei. Copiii au ceva ingeresc in figura si in atitudine si ceva solemn in cumintenia lor. Ei parca asista la o taina mare. Ca vedere adanca in viata intima a poporului nostru, cred ca acesta-i cel mai frumos tablou al lui Grigorescu. E facut cu religie, cu nu stiu ce fior istoric in fata acestei pregatiri de cina, care te face sa te gandesti la lucruri departate, sfinte, pline de mari intelesuri. Femeia insasi parca se roaga, mestecand mamaliga; si ceilalti asculta, asteptand-o. Ceilalti - adica cei trei copilasi, pisica si sfioasele paseri din prag, pe care aburul mamaligii le face indraznete. Toti ochii, toate sufletele sunt atintite cu luare-aminte la actul acela mare, misterios, datator de viata. Femeia, cu mainile inclestate pe melesteu, se uita in ceaun si mesteca voiniceste. E o taranca bruna, foarte frumoasa, de-o frumusete serioasa, grava chiar. Lumina de-afara ii cade in plin pe spate, pe broboada alba si pe bratul drept. Para focului ii rumeneste fata. intre aceste doua lumini, si ea si fetita au ceva dumnezeiesc in infatisarea lor. E linistea asteptarii. Fara sa vrem, ne uitam mereu in cadrul de lumina al usii. in curand trebuie sa soseasca de la munca el: omul. Aspru, tacut, ostenit, are sa ridice cofa de sub lavita si, ducand-o la gura c-o miscare larga, omerica, are sa-i traga o dusca buna, sa-si stampere
intai setea; apoi, facandu-si cruce, are sa s-aseze la mesita aceea scunda, pe care, langa stramoseasca mamaliga, va fi o strachina cu putina saramura pe fund, unde vor intinge cu totii... il asteptam. si daca l-am vedea, prin cine stie ce minune, aparand deodata in tablou, poate nu ne-am mira asa mult - tabloul insusi fiind o minune.
Uneori, Grigorescu, in aceste calatorii de studiu prin tara, e intovarasit de cei doi buni si vechi prieteni ai lui: doctorul D. Grecescu, botanistul, si doctorul Alfred Bernath-Lendway, himistul - amandoi oameni alesi sub toate raporturile, muncitori pasionati, ca si el, in cautarea adevarului. Impresiile si glumele lor de pe-atunci, ilustrate adesea de Grigorescu, ar putea face, si poate ca vor face intr-o zi, obiectul unei opere de umor sanatos, din care multe se vor invata cu privire la starea si obiceiurile tarii de-acum treizeci de ani. intr-o calatorie pe care-o faceau in judetul Braila, unde doctorul Bernath avea sa analizeze apele minerale de la Lacul-Sarat, o mica neintelegere cu cerberii de la bariera, cari au luat bagajul doctorului himist drept marfuri de contrabanda, e ilustrata c-o admirabila caricatura, in care omul de stiinta e infatisat in atitudinea lui ceremonioasa in fata autoritatii c-o verva demna de Gavarni. Alta data, pe cand botanistul taineste cu natura prin florile ei, pictorul ii prinde miscarile cu o iuteala de artist japonez. Interesante sunt scrisorile pe care le scrie din strainatate celor doi prieteni acest neimpacat vrajmas al slovelor latine, care n-au nici un pitoresc si nici o expresie, zicea el. Asupra sarbatorilor, mai ales, il apuca dorul. Se simte singur, se gandeste la ei si le scrie. Doctorului Grecescu, pentru ca-si rade mustatile ca popii catolici, ii zise popa, si, intr-o scrisoare de la Paris, ii aminteste cu duiosie serile de visuri, de glume si de cantece - doctorul
canta din flaut - dulci seri de vara, petrecute in Moldova, in judetele Bacau si Neamt... si mai dulci suvenire!
Dorul de modelele din tara! in alta scrisoare, aducandu-si aminte ca doctorul Grecescu ii spunea odata ca-i place mult dovleacul, il face visand un dovleac mare, mare, s-a doua zi... realizandu-si visul. I se plang prietenii ca uneori au de furca pana sa-i descalceasca slova: in raspunsul lui, ii face pe amandoi la o masa, stand cu picioarele-n apa rece si chinuindu-se sa-i citeasca scrisoarea.
in toate glumele si caricaturile acestui artist se vede acelasi suflet delicat, acelasi zambet afabil, de care e luminata intreaga lui opera. in campanie, avand nevoie pentru tabloul Defilarea prizonierilor de o schita-portret a unui ofiter din statul-major, si cum acesta isi pusese decoratiile si marea tinuta pentru a-i poza, pictorul, sedus de umorul unei asemenea solemnitati, prinde din fuga creionului, pe langa ceea ce-i trebuia lui, si o caricatura admirabila, de-o extraordinara asemanare - o nota vesela asa de rara in zilele acelea de durere si de groaza!
in aprinderea unei discutii iti caracteriza un lucru, o miscare, o figura din cateva trasaturi de condei. Odata, in tren, vorbind de incapatanarea atavica a bulgarilor, si vrand sa arate cum anume linii din figura omeneasca raspund in mod statornic unor anume sentimente de rasa, continuandu-si vorba, se scoala nervos si, pe geamul aburit al vagonului, face cu degetul, din cateva linii, un tip de bulgar, aspru, posomorat, de o putere de expresie fulgeratoare.
Emotiunile lui se descarcau numaidecat in forme scrise. Observatia, exercitiul indelungat stabilise la el un acord per loc de ce.) in realitate, pentru a nota rostirea acestui se moldovenesc ar trebui un semn aparte, corespunzand unei nuante de sunet intermediar intre ce si se (n. a.). fect intre ochi, suflet si mana, incat acestea functionau deodata, ajutandu-se, completandu-se aproape instinctiv. il doare o masea? El isi exprima suferinta printr-un desen: portretul lui, facut repede, asa cum i-l arata oglinda in clipa aceea -incruntat, legat pe sub falci, cu scufa-n cap - un suspin de durere, pe care-l trimete dentistului, ca sa-l induioseze...
Un suspin de durere. Foarte rar l-au banuit panzele lui. Destule dureri sunt in viata. Arta trebuie sa ne faca sa le uitam. ii aratam intr-o zi, primblandu-ne prin padurile Agapiei, un mar batran: o incalcitura fantastica de radacini groase, iesite din pamant, incolacite ca niste serpi monstruosi, un trunchi scorborosit si noduros, crengi sucite, indreptate mai mult spre pamant decat spre cer, intinse in larg, multe uscate, negre, tepoase. Arunca o privire: U, prea e tragic! si se departa iute, scuturandu-se ca de o vedenie fioroasa. Umblam de cateva ceasuri in cautarea unui fag frumos.
O singura data a primit un ulm uscat in mijlocul unui divin peisaj de toamna - De la Posada. Era acolo, si n-avea ce-i face. Lung, stramb, negru, tasneste ca un izvor de pacura din coama ruginita a primului deal si spinteca panza de jos pana sus. O nota grava de trombon in dulcea, melancolica simfonie a toamnei.
imi spun unii ca poetizez. Nu stiu bine ce-i asta. Dar banuiesc ce trebuie sa fie in gandul lor: ca m-as incerca sa fac mai frumos decat natura. Hm! or fi si neghiobi care cred ca pot retusa opera lui Dumnezeu, dar aceia numai artisti nu sunt. Eu aleg, nu corectez. Fac ce-mi place mie, ce corespunde sufletului meu. Ca nici n-as putea sa fac altceva. Numai in razboi am fost silit sa ies din hotarele firii mele. Dar acolo aveam o chemare mai presus de viata si de arta mea. Eram in razboi. O, sunt atatea lucruri frumoase in natura! Unde ne putem noi urca, nu pana la ele, ca aceasta nu e dat omului, dar... pana mai pe-aproape macar? Oricat ne-am stradui, intotdeauna ramanem departe, subt adevar. Foarte departe... Dar cel putin, unde nu mai stim ce sa spunem si cum sa spunem, sa tacem - sa nu mintim!...
Asa gandea acest mare poet al adevarului.
In pace
Aceasta pagina a fost accesata de 2315 ori.
