In amurg

In amurg

de Alexandru Vlahuta



    O viata e o profesie de credinta, cu propaganda tacuta, irezistibila si fecunda.

... Iar daca vrei sa cunosti Romania in tot ce are ea mai pitoresc si mai specific al ei, cauta numaidecat sa vezi o colectie de tablouri de pictorul Grigorescu. Sfatul acesta il da un francez care ne cunostea tara unui compatriot care-si aduna deslusiri pentru o calatorie de doua saptamani prin meleagurile noastre. Nici nu se putea da un sfat mai bun unui turist grabit sa vada, sa afle cat mai mult in cat mai putin timp. Nu stiu daca mai e pe lume vro tara al carei pitoresc sa se oglindeasca asa de limpede si de puternic in opera unui artist, ceea ce pot spune e ca Grigorescu, infatisand cum a infatisat, pe panzele lui, podoabele si sufletul patriei noastre, a facut, cu aceasta, neamului nostru unul din acele pretioase daruri care iau loc intre puterile active ale unei natiuni. O putere vie, puterea fecunda, din ce in ce mai fecunda.

O mare iubire care-a creat viata. Aceasta si este functiunea iubirii pe lume.

si cum sa nu fie vii toate lucrurile omului acestuia! Nimic n-a tulburat opera lui. Nici reguli invatate, nici cautari de efecte, nici grija succesului, nici sete de glorie, nimic. N-a fost, si niciodata nu s-a simtit altceva decat un smerit confident al naturii. Un suflet curat si bun, uimit in fata frumusetilor acestei lumi, plin de recunostinta ca i s-a ingaduit si lui sa le vada, bucurandu-se ca un copil de stralucirile de-afara si descarcandu-si prisosul fericirii lui in pictura, cum canta privighetoarea sub farmecul unei dimineti de primavara.

inchid ochii si-l vad. il vad in ceasul acesta intr-un peisaj maret, in pustietatile Carpatilor, la Cheia tatarului. Scund, putintel la trup, ca si la vorba, sprinten la miscari, o fata rotunda, deschisa, senin ganditoare, luminata dinlauntru, fruntea larga, ochii negri, adanc strabatatori - toata flacara vietii lui era acolo - nasul drept, mustata alba, retezata deasupra gurii mici, fine, inteligente - o figura frumoasa de batran energic, exprimand bunatate si hotarare. Un om sincer, si foarte serios, ascunzand o nobila fire ostaseasca subt o gingasie de copil. il vad oprindu-se deodata din mers; inaintea lui, un mesteacan tanar se inalta zvelt, luminos, desfacandu-si in sus ramurisul subtire, cu frunzulita rara si delicata, ce tremura-n aer ca o ploaie de banuti.

Dragutu de el!...

in cuvintele acestea, rostite c-un glas ce parca vine din adancuri departate, in mangaierea asta parinteasca, adusa unui copacel, e intreg sufletul lui Grigorescu.

Se uita, il fixeaza c-o privire din ce in ce mai atenta, deodata o lumina de fulger i se aprinde-n ochi, toata figura i se invioreaza, o taina mare, ceva dumnezeiesc parca se pregateste in el, in aer - e tresarirea operei care cere intruparea vietii.

Asa il vad pe Grigorescu, in templul naturii, oficiind. Foarte rar mi-l infatisez in atelier, stand pe scaun, picior peste picior, cu mainile-amandoua pe genunchi, vorbind incet, potolit, cu fraze simple, calde, expresive, ca si tablourile lui.

Batranetea s-apropie de el cu respect. Un amurg frumos, ce imprastie o lumina alba pe capul si pe paleta lui, lasandu-i toata fragezimea de sentiment, toata limpezimea de gandire si toata vioiciunea de miscari.

Lumina aceasta de iulie a panzelor lui din urma se vadeste mai cu deosebire de la expozitia din 1900. De aici incolo peisajele lui sunt din ce in ce mai decorative. Factura din ce in ce mai larga, mai usoara, mai aeriana. Vremea pare ca-l inalta: il apropie tot mai mult de soare, izvorul vietii.

Pentru noi, romanii, si mai ales pentru cei care am crescut la tara s-am hoinarit veri intregi pe mandrele tinuturi ale acestei lumini, tablourile lui Grigorescu sunt evocari puternice din propria noastra viata, - pagini duioase, atingatoare pana la lacrimi, din povestea copilariei noastre. Ochii copilariei!... Unde mai vezi albastrul cerului de atunci, si lanurile verzi leganandu-se-n valuri sub mangaierea vantului, si umbrele norilor lunecand pe dealuri, si turmele presarate pe limpezisul plaiurilor, si padurile pline de basme si de visuri, si toata lumea aceea proaspata, misterioasa si stralucitoare, pe care-o sorbeau cu nesat ochii copilariei tale! Unde mai sunt ochii aceia!... Anii trec, si tu te-ntuneci. Toate sentuneca si se ofilesc sub simturile tale ostenite, uzate. Numai artistii mari, artistii adevarati au darul de a ramanea pururea tineri si de a vedea lumea, lucrurile, privelistile naturii cu aceeasi freschete de impresii. Pentru ei vremea pare ca sta pe loc. Inima lor curata tresare de noutatea fiecarei raze. Pururea uimiti in fata creatiunii pururea noua.

Era o zi fara cer, umeda si posomorata, de pe la sfarsitul lui decembrie, cand s-a deschis expozitia din 1900, o zi de acelea apasatoare, care te-ntristeaza si te impiedica de a gandi. Cand am intrat in sala Grigorescu, am avut impresia ca ma aflu intr-o livada, intr-o imensa livada, in toiul unei zile de vara; s-am ramas tintuit langa usa, cu ochii dusi, pierduti in adancimea tabloului de pe peretele din fata - inspre balci. Am stat asa mult, privind inaintea mea, aiurit - ca sub puterea unei vraji. Ceea ce vedeam nu mai era o panza intinsa-n rama! Era o mare fereastra, prin care-mi scapa vederea-n larg, afara, departe, intr-o campie vasta, usor ondulata, scaldata toata-n lumina, in lumina aceea limpede, proaspata, pe care-o aveam in ochi cand eram copil si pe care n-o mai vazusem de atunci decat in unele visuri frumoase. si era cald acolo, si bine, cat toate pareau ca plutesc in aer. Un lung sir de care veneau alene din fundul zarii. Un calaret, la stanga, tinea marginea drumului. Mai de laturi, in urma, o carciuma la poalele unei coline, si lume multa-n batatura, navala, ca-n zi de sarbatoare. si iata ca toata zarva aceea clocotitoare se misca spre noi. Carul din primul plan vine din ce in ce mai aproape, creste vazand cu ochii. Tot mai mare si mai deslusit se arata gospodarul ce sta-ntr-o rana pe caramb, cu ochii dusi in dunga drumului, cu palaria mare data pe ceafa si cu ilicul desfacut la piept... o, e asa de cald! in stanga lui stau jos, cuminte, doua fetite mai rasarite; in fund, nevasta, cu cel mai mic copil, praslea casei. si boii de-abia pasesc lasati in voia lor - iata-i aproape de tot, isi intind spre noi boturile umede, narile aburesc, ochii lor mari si blanzi clipesc de zaduf. E soarele amiaza. in aer e liniste, s-o dulce imbiere la odihna. Carele din urma, drumetii ce merg pe de laturi, rumeneala pamantului, verdele prafuit al colinelor din fund, toate se stravad ca printr-o pulbere de argint in lumina acestei senine zile de vara.

Expozitia intreaga s-ar putea numi Poezia unei zile de vara. si Ciobanasul culcat pe branci in marginea padurii, si Dimineata pe drumul mare, cu acel sir de chervane cu largi coviltire de tol, si Caratul fanului, ca si Scoboratul oilor, ca si Femeia torcand pe camp, infatiseaza privelisti de-ale tarii noastre, subt arsita soarelui de iulie.

Mai multa lumina! Se pare ca, in fata eternitatii, aceasta-i lozinca tuturor marilor poeti. Amurgul lui Grigorescu are ceva din stralucirea unei dimineti frumoase. Ce fragede si vesele sunt panzele lui de la o vreme incoace! Poate mai putin adanci, dar din ce in ce mai largi. Aer, aer si spatiu!... Iata ce striga tot mai zorit, cu cele din urma tablouri, acest pictor al aerului si al departarilor.

Una din marele griji ale vietii lui pamantesti a fost sa-si
aiba la batranete, cand nu va mai putea munci, un adapost al lui. Sa nu fie povara nimanui. Aceasta l-a si facut sa-nceapa a pune cate ceva deoparte. Ce tarziu si-a putut ingradi linistea aceasta , care pentru firea lui discreta si mandra era de o neinchipuita insemnatate! Dar, in sfarsit, si-a cucerit-o.

Acum lucra si mai grabit, din ce in ce mai grabit. si mereu ofta. Cine stie ce drame tacute se petrec in adancul acestor suflete de foc... Fiecare pas te scoate tot mai in larg. Un gand rostit desfunda un izvor nou de ganduri care Toate cer intrare-n lume, Cer vesmintele vorbirii...

si ceasurile trec, si-n jurul tau se face seara. si sunt atatea de vazut, ah, atatea de limpezit, si, iata, incepi sa nu mai vezi tocmai cand incepeai sa intelegi!

De aci poate graba acestui drumet intarziat, care mereu se uita cu grija la cata cale e inaintea lui.

izbanda il ajunge din urma. in anul 1904 e ultima lui expozitie. in cateva zile se vand peste doua sute de tablouri, nu-i mai raman decat bucatile retinute.

De-acum, zice pictorul, rasufland ca de-o sarcina de care a scapat, inchid pravalia.

isi construieste-o casa in marginea Campinei, la poalele Carpatilor, in preajma peisajelor lui. isi asaza acolo, cu drag, toate lucrurile lui, tot ce-a agonisit el in atata viata de munca si de cautare neadormita, si lucreaza mereu, lucreaza cu neastamparul si frenezia celor dintai cuceriri. Un om fericit, s-ar zice. Ar trebui sa fie. Caci a trait frumos si liber, in religia artei lui, s-a stiut cum sa-si intrebuinteze si vremea si puterile pe care i le-a incredintat Dumnezeu. Dar poate fi cineva cu adevarat fericit cand ia aminte la cate-s de facut pe lume, la cate insusi cata sa implineasca intr-o viata asa de scurta si de nesigura si vede ca-l apuca noaptea cu lucrul de-abia inceput?

E aproape de saptezeci de ani. si viseaza ca-n tinerete. Un vis al lui, de mult: sa-si faca un chervan mare, un fel de casa pe roate, si sa plece pentru multa vreme, cu doi prieteni buni, sa strabata tara de la un capat la altul, cu popasuri lungi, pe valea Oltului, pe malul Dunarii, pan' la Galati, si de-acolo-n sus, pe lunca Siretului, pana-n Bucovina, si-ndarat, pe drumul muntilor... El sa picteze, ei sa scrie.

La vara negresit facem chervanul, spunea foarte hotarat celor doi prieteni in iarna anului 1907. Dar ce iarna cumplita a fost aceea, si cum urlau de jalnic vanturile ei! Apoi primavara aceea, si mai cumplita, care-a insemnat cu foc si cu sange leatul 1907 in istoria neamului nostru. Cat trebuie sa fi suferit Grigorescu in zilele acelea de vifor si de groaza, si cum trebuie sa fi rasunat vaietul tarii in marea lui inima duioasa!

Se simte bolnav, si mai ales foarte ostenit. Toata luna lui mai si-o petrece in statiunea balneara de la Govora. intremarea vine-ncet. Artistul arde de nerabdarea de a pleca. Doctorii il povatuiesc sa nu mai lucreze. E ca si cum i-ar spune sa nu mai traiasca. Acum vede el ce scump lucru e sanatatea. Ah, si sunt atatea de facut! Chervanul! Drumul pe lunca Siretului!... Se va izbandi oare vreodata visul acesta al tineretii si al batranetii lui? Privelisti incantatoare, pe langa care-a trecut repede, pururea cu gandul intoarcerii, acum il cheama tot mai adanc, tot mai fierbinte, cu dulcea chemare a departarii! Sufletul lui e plin de tablouri. Muncit de vedenii. Simte nevoia de a se destainui. in largi trasaturi de pensula isi spune grabit cel din urma dor celei din urma panze... Iata-i cum vin din adanc de zari, unii calari, altii in car si altii pe jos, cojanii de la camp, in mers potolit, pe drumul plin de soare si de praf al zilelor noastre de vara. E valea Siretului, rasfranta din taria amintirilor lui. intr-o lumina de apoteoza apar taranii lui, si carele cu boi, si carciuma de sub coasta, si cumpana de la fantana, usor proiectata pe albastrul cerului, si dealurile din fund - jumatate vis, jumatate realitate. si-i cald, arde soarele-a ploaie...

in frigurile, in delirul acestei supreme evocari, nici n-a bagat de seama cum viata lui, ca printr-o rana deschisa, curgea cu fiecare strop de lumina ce-i picura din suflet pe cea din urma panza. Un junghi, o rupere dureroasa din incheieturi, si deodata, ca o perdea i s-a lasat pe ochi. Ce departe i s-a parut patul in ziua aceea! Asta a fost luni, la 16 iulie. Sambata a vrut sa se scoale, dar nu-l mai ajutau picioarele. Era cald, avea stenahorie, pe la doua ceasuri din zi, dupa o lunga tacere, a strigat din toata inima: Sfarseste-l odata, Dumnezeule! A fost cea din urma vorba. Sufletul a strigat-o, nerabdator de a pleca. si Dumnezeu l-a ascultat. Peste-un ceas totul era sfarsit.

Luni a fost ingroparea. Luni pe la toaca. A fost simpla, asa cum a cerut-o el, simpla, discreta, linistita, ca si viata lui. El dormea frumos intre flori, acoperit c-un val alb, straveziu, in mijlocul atelierului. Avea o fata senina, impacata, patrunsa parca de taina lucrurilor eterne care-l inconjurau.

in fund, prin largul ferestrei deschise, se vedeau muntii suri. Era o lumina curata, un cer albastru, si nori de aceia albi, usori, putin scamosi, nori cum numai Dumnezeu si El au facut. si tot prin fereastra aceea venea, din ce in ce mai intetit, un vaiet, o tanguire adanca, de jale care nu poate vorbi: cainele pictorului, prietenul vechi si credincios, tovarasul ciobanilor din atatea tablouri, cerea sa-si vada stapanul si se smucea din lant, plangand rugator, cu glas aproape omenesc. Un bulgaras de smirna, faramat pe carbuni, inalta din catuie un firisor albastru de mireasma...

...si cum dormea asa frumos, in prohodirea unui singur preot, doi tarani, ca pe-un copil, l-au luat binisor pe maini si l-au culcat intr-un sicriu de brad. De undeva, dintr-un colt al atelierului, a izbucnit un plans in hohot sfasietor. Apoi s-a potolit. Lumea s-a dat la o parte, sa faca loc celui ce pleca astfel dintre lucrisoarele lui scumpe, din atelierul in care cea din urma panza - asa de simbolic neispravita - mirosea inca a ulei.

Pe crengi de stejar l-au asezat intr-un car cu patru boi. Flori de camp, de cele care i-au fost lui mai dragi, flori sfinte i s-au presarat pe fata si pe piept, pe ochii lui, pe divinii lui ochi, inchisi pentru totdeauna, pe mainile lui, pe divinele lui maini, incremenite pentru totdeauna.




In amurg


Aceasta pagina a fost accesata de 1485 ori.
{literal} {/literal}