Chipuri

Chipuri

de Alexandru Vlahuta


Grigorescu a facut putine portrete, in intelesul obisnuit al cuvantului. Lucrarile de atelier, in genere faptul de a sta pironit in aer inchis, pentru acest mare iubitor de spatiu si de libertate erau ca un inceput de robie. Cand insa gasea o figura seducatoare, profund caracteristica, fie ca tip al unei rase, fie ca expresie personala a unui suflet, atunci isi uita de farmecul peisajelor, si toata puterea lui de adancire, de ultravedere a lucrurilor se concentra cu pasiune asupra figurii omenesti. in acest larg inteles al cuvantului am putea spune c-avem de la el sute de portrete. Toti evreii lui sunt portrete. tiganca de la Ghergani, acea superba si nepasatoare Venere a celui mai pitoresc si mai visator neam de pe pamant, nu e si ea un admirabil portret? s-atatea femei si fete de la tara, prin ai caror ochi galesi priveste sufletul adanc ganditor al neamului nostru, si mandrii lui ciobani, si bunii lui batrani, osteniti de povara vremii, si targovetele sprincenate, cu cataveica albastra si tulpan alb, s-atatea alte chipuri, pe care pictorul ni le-a fixat asa de bine-n minte, ca nu le mai putem uita, nu sunt decat portrete... anonime.

Grigoresu si-a inceput arta lui zugravind chipuri omenesti. Acesta e si inceputul picturii. Atat e de adevarat ca arta

omenirii isi rezuma istoria in viata fiecarui ales al ei. in cei dintai sfinti de pe iconitele pe care le vindea la obor nu se poate sa nu se fi strecurat ceva din aerul familiei lui; cum, aproape instinctiv, a pus mai tarziu, in serafimul de la Zamfira, chipul fetitei care-l privea de pretutindeni cu marii ei ochi mirati. Era firesc, dar, ca acest profund observator al jocului de linii si de colori pe care-l fac formele in spatiu sa se simta atras de misterul figurii omenesti, de cea mai inalta si mai expresiva intrupare a vietii. Din cate lucruri poate sa faca mana omului, nimic nu-i asa de minunat ca un portret. intr-un bun portret e ceva din puterea lui Dumnezeu.

O fiinta care e departe, o fiinta care e dusa pentru totdeauna din lumea noastra, si cu toate astea e aci, sta vie inaintea noastra, se uita fix la noi, c-o privire plina de inteles, cu ochii indaratul carora e un suflet care ne vede si care vorbeste sufletului nostru, nu e aceasta una din cele mai mari si mai tulburatoare minuni ale puterii omenesti? Un suras de dincolo de moarte, o privire din eternitate atintita asupra ta, o gura ce de veacuri sta sa spuna ceva, si parca dinadins tace, ca sa vorbeasca ochii, de cate ori n-ai vazut prin muzee figuri de acestea, care multa vreme te urmaresc, de care ti-e dor, care te fac sa te gandesti la ele, ca la fiinte ce-au trecut in adevar prin viata ta?

Asa ne privesc portretele lui Grigorescu, adancile lui portrete. Foarte variate ca factura, si foarte semnificative ca sentiment, vazute inlauntru, dincolo de ce spun trasaturile modelului si expresia momentului. De obicei, un pictor, cand observa si adanceste prea mult o figura, anevoie mai poate iesi din atmosfera acelei figuri. Multa vreme pastreaza in factura, fara sa vrea si fara sa bage de seama, nu stiu ce accent caracteristic ce i-a ramas in suflet, in mana, cum ramane uneori in jocul unui actor caldura si timbrul rolului pe care l-a studiat el mai cu pasiune. Aproape toate figurile de femei ale lui Leonardo da Vinci au cam aceeasi gura, inteligenta, fina, cu buzele intinse intr-un suras misterios, in care e multa gratie, amestecata cu putina ironie, "surasul doamnelor nobile" din Florenta Giocondei. Figurile lui Grigorescu nu au nimic din atmosfera atelierului prin care-au trecut; fiecare isi pastreaza privirea ei, zambetul ei, aerul ei de familie. Fiecare... gandul ei si-l gandeste. Nici o osteneala, nici o intrerupere, nici o disonanta. O deplina unitate de suflet, intr-o desavarsita concordanta de linii.

L-au ispitit mai ales figurile ganditoare, discret ganditoare. Privirile incarcate de pasiune, expresiile alarmante, atitudinile obositoare, teatrale, ii displaceau pentru caracterul lor trecator, pentru lipsa lor de adancime, de armonie si de naturaleta. Se fac mai usor de obicei. Dar nu dau ceea ce se numeste "un portret frumos". Adeca un chip viu, nu al unei stari sufletesti, ci al unui suflet. Cel care pozeaza nici nu se prea gandeste la ceva hotarat in momentul acela, cand tocmai ar trebui sa aiba-n ochi lumina unei cugetari. Artistul are darul de a trage din adancimile misterioase ale vietii lumina aceasta si a o raspandi pe toata figura, in toata fiinta vizibila a modelului. si nu lumina unui anume gand, ci sinteza, timbrul sufletesc, mai lamurit, felul de a gandi al unei fiinte. Prin aceasta, mai mult decat prin trasaturile ei, o figura se deosebeste de celelalte. Chiar si acolo unde Grigorescu are nevoie de-o figura mai mult decorativa decat expresiva, adanca lui iubire de adevar si pasiunea lui de a fixa viata formelor il fac sa priveasca dincolo de pitorescul liniilor. Ciobanii lui, razemati in bata, sau tolaniti pe branci, in mijlocul peisajului, de sine statator, sunt portrete.

Grigorescu e pictor de suflete omenesti. Leonardo da Vinci spunea adesea ca forma exterioara a unui om nu-i decat sufletul lui - vizibil; si ca tot secretul artei de a zugravi chipuri omenesti sta in a da fiecarui suflet corpul lui. Nu e aceasta a crea viata? Cu adevarat "dar dumnezeiesc". Se stie ca una din cele mai mari dificultati pentru un pictor este sa dea modelului miscarea lui naturala, pe care sa si-o poata pastra pana la sfarsit. Sa nu se vada ca modelul a pozat, caci oricat de liber ar poza cineva, gandul ca-l priveste eternitatea prin ochii artistului il dispersonalizeaza, ii strica figura. Ce poate fi mai trecator decat unda imperceptibila a cugetarii? Unda aceasta Grigorescu o vede, o prinde s-o fixeaza instinctiv, cu o putere si cu o repeziciune de vraja. Toate figurile lui isi au miscarea lor, obisnuita. Sunt "in caracter". Nu se stiu observate. Stau asa pentru ca niciodata n-au stat altfel. tiganca de la Ghergani ... poti sa-i presupui o atitudine mai in armonie cu chipul, cu expresia, cu felul de a privi? in ochii visatori, in gura intredeschisa ca de caldura, in suvitele de par ce-i curg in neregula de sub broboada alba, ce de-abia i se tine pe cap, in camasa desfacuta la piept, si-ncinsa peste mijloc cu latul brau rosu al neamului, in haina de capatat pe care-o poarta cu-atata mandrie si care-i sta asa de bine, in toate este ea, e sufletul ei intreg, nu al unei clipe, ci al unei vieti, al unui sir de vieti.

E o expresie ... mai mult de nepasare, zice criticul de arta L. Bachelin, vorbind de tiganca de la d-l P. Carp; nimic nu pare a tulbura regularitatea placida a trasaturilor, nici suferintie, nici bucurii, si totusi aceasta figura te fascineaza, te invaluie in farmecul ei. Enigmatica, linistita si mandra, ca sfinxul, a carui frumusete orgolioasa o are, de altfel, tiganca aceasta te captiva prin atractiunea irezistibila a misterului. Dar in zadar o privesti - valul de umbra care-i ascunde gandirea nu se va rupe; ea nu-ti va spune taina ei, fie ca n-o stie nici dansa, fie ca nu are alta decat aceea a vietii si a rasei sale. Ca toate semenele ei, priveste fara a vedea, intredeschide gura fara a surade, viseaza fara a gandi

Tot asa de linistit visatoare e si acea tipica figura de "rudareasa", un cap egiptean sculptural, de o frumusete puternica, barbateasca, avand ceva din privirea misterioasa a unei divinitati budiste.

Dar Pifferaro, cantaretul din surla, robustul ciobanas italian, care poarta cantecele muntilor lui pe strazile oraselor, un copil frumos si mandru, cu palaria calabreza, a carei streasina lasa ca o perdea de umbra peste ochii lui bolditi, mari, expresivi, ce parca vor sa strige vorbe pe care gura nu vrea sa le rosteasca! Un chip de-o uimitoare putere de sugestie, pe-un fund intunecat, o figura vie, atenta, vazuta in adancimea tainelor ei, modelata cu penelul muiat in umbra, nu in colori, intr-o umbra magica, luminoasa, care joaca, palpita si radiaza.

Cu ce dragoste de parinte e facut ostasul tinerel, ce sta asa de nobil, asa de vitejeste linistit, drept si zvelt, cu mainile strijinite de arma... O, acesta nu e deloc visator! El e sentinela pe malul Dunarii , isi pazeste Dunarea lui, pe care-o stia de cand era mic, din jocurile copilariei si din cantecele batranesti: Dunare, Dunare, Drum fara pulbere... si toata mintea lui e aci. Frumosii lui ochi negri nu cat-a dor, nici a drum. Sunt ochi de straja, care se uita ca sa vada.

Locul cel mai lurg in aceasa bogata galerie de figuri il ocupa, fara indoiala, taranca noastra. taranca tanara, sanatoasa, puternica - romanca neaosa in figura ei blanda, in tinuta ei cuviincioasa, in cautatura ei cuminte, in mersul ei usor si elegant, fara umbra de cochetarie, in portul tesut simpodobit de ea, curat, simplu, cinstit, ca sufletul si viata ei toata. Foarte rar a facut batrane. Batranetea, mai ales la femei, sterge adesea caracterul etnic al figurii. si pentru acest adanc privitor al lucrurilor, o figura omeneasca e una din nenumaratele expresii ale unui tip fundamental, specific, inalterabil, efigia rasei, pe care trebuie s-o aminteasca dupa cum orice frunza aminteste, in structura si-n forma ei, copacul din care-a crescut. Toate figurile lui Grigorescu isi au neamul lor, precum toate peisajele lui isi au tara lor -pamantul, aerul si cerul lor.

Portrete propriu-zis nu cunosc decat vreo treizeci in toata aceasta opera de titan. Dar nu e unul in care sa nu simti aceeasi calda spontaneitate, aceeasi stralucitoate elocventa, unita cu aceeasi putere de adancire, care-au dat atata viata s-atata farmec operei lui. Ca orice artist adevarat, Grigorescu nu face nimic fara entuziasm. in unul din tablourile campaniei de la 1877, ne infatiseaza pe Suveranul nostru calare, in actiune de Comandant, pe campul de razboi. E dimineata, o dimineata trista de toamna, un cer posomorat deasupra unei coline uscate, aspre, sterile. M. S. Carol I, Domnitorul nostru si Comandantul suprem al armatei crestine, calare pe-un mandru cal arabesc e pe reduta, urmarind cu luare aminte bataia tunurilor noastre. Putin mai indarat se vad cei doi aghiotanti, un general roman si un general rus, in fund -artileria noastra in actiune. in tinuta nobila de-o impunatoare simplitate a Suveranului ostas, in adanca seriozitate a privirii lui, incarcata de griji, se vede incordarea unui suflet hotarat, facut sa porunceasca, increzator in el, in oastea lui, in biruinta "cea dreapta". Ganditor, patruns de toata grava raspundere a ceasului aceluia, tanarul Monarh al unui popor tanar, si povatuitorul celor doua osti impotriva Turcilor, se uita drept inaintea lui, cu o privire scrutatoare, ca si cum, in norul de fum al bataliei, ar cauta sa desluseasca destinele neamului nostru. Asa l-a vazut si asa l-a slavit pictorul, in opera lui, pe Voievodul Carol I.

La cativa ani dupa aceasta, Grigorescu, fiind invitat intr-o zi la Palat, e primit de M. S. Regina in feerica ei camera de lucru, a carei fereastra mare se deschide in lumina racoroasa a parcului.

Atmosfera de pace si de reculegere a coltisorului aceluia de rai, la care mintea aleasa a unei regine-poete lucrase alaturi cu natura pentru a-l infrumuseta, impresiona asa de puternic pe marele pictor incat el, care vedea toate podoabele lumii in pictura, isi arata dorinta de a face un tablou din acel altar al gandirii. Maiestatea Sa Regina primi bucuros sa-i pozeze, si astfel in lumea celor eterne intra o vieata noua. Tabloul s-ar cadea sa fie numit Carmen Silva. Caci e un farmec de padure si de cantec in acel interior de basme. Regina, tanara, intr-o rochie lunga de matase de un albastru aerian, sta absorbita la masa ei de lucru si impodobeste cu chipuri sfinte o carte bisericeasca. La spatele ei, in dreptul ferestrei, in torentul de lumina ce navaleste de-afara, se vede bustul de marmora al micii printese care-a trecut ca un vis prin lumea noastra. O aparitie misterioasa, de-o mare putere de sugestie, - figura aceea de umbra, asa de linistita... Ai zice un geniu protector, o vedenie cereasca, acolo in tacerea aceea sfanta, in care se simt alaturi cele doua suflete, in apoteoza aceea de lumina, care invaluie laolalta chipul mamei care zugraveste ingeri cu al copilului divin ce-i surade din eternitate...

Cata perspectiva in reticentele lui Grigorescu! Un mare dar de a te face sa-ntelegi o multime de lucruri pe care nu ti le spune. O femeie care coase. Sunt poate douazeci de tablouri cu acest subiect. si-n fiecare, cu totul alta semnificare. Ici, e cusutul trecerii de vreme, distractia mainilor care n-au ce face; dincoace, e brodatul migalos, asupra caruia se pleaca ochi atenti, si gand ce impunge si el cu acul. Una, stand la fereastra visatoare, coase fara nod la ata. Iar colo, in fundul patului, langa plapoma stransa, in lumina potolita a unei odaiti de la mahala, e femeia nevoiasa, care coase pentru painea cea de toate zilele. E singura, nu vezi nimic in juru-i care sa-ti spuna c-ar mai avea si alte guri de hranit. si, cu toate astea, din figura si din atitudinea ei, din nu stiu ce aer de grija duioasa ce-i invaluie chipul si mainile, mai ales mainile, simti ca are copii la scoala, si pentru ei coase. in nici unul din tablourile cu femei cosand nu e sentimentul acesta de pace sfanta, de religie a familiei, s-a muncii care da paine. Vadit ca pictorul, pe cand facea tabloul acesta, se gandea la copilaria lui, la mama lui.

Toti oamenii lui Grigorescu - o bogata colonie - au aer in jurul lor si stau pe pamant. Stau bine, respirand liber, apasand locul de subt ei just cu greutatea volumului lor.

Si ochii lor privesc in adevar. Sunt unele figuri fara ochi, schitate din fuga, se stravad ca printr-un val de ceata - cu toate astea, privesc. S-ar parea ca acest mare datator de viata, in momentul cand hotaraste pe panza, cu cele dintai trasaturi de pensula, locul pe care trebuie sa-l ocupe un corp, depune acolo un suflet - in urma, nu face decat sa-i construiasca organele de actiune, de atingere materiala cu lumea. si uneori, ca si cum s-ar teme sa nu-l acopere prea tare, sa nu-l inabuse, ii da numai o schita de intrupare, usoara, aproape aeriana, dar in care pune toate legile vietii. Toata logica vietii.




Chipuri


Aceasta pagina a fost accesata de 1739 ori.
{literal} {/literal}