Agapia

Agapia

de Alexandru Vlahuta


Trei ani frumosi in acest loc retras, al carui nume inseamna iubire. Toata intarzierea, toata vremea asta de asteptare, petrecuta in ruga cea mai curata a muncii, s-ar zice ca e un noviciat - o pregatire a sufletului pentru a putea intra in tainele artei.

Pentru istoricul picturii noastre bisericesti - cand se va scrie odata aceasta istorie - biserica Sfintii Voievozi de la Agapia va fi ca un larg si luminos limpezis de camp, dupa o indelungata ratacire prin codru. Un curent de aer sanatos strabate si in arta noastra religioasa.

Sfintii lui Grigorescu sunt vii, omeneste vii, si destul de sfinti prin expresia de bunatate, de indurare si de evlavie pe

care pictorul a stiut sa le-o dea, fara sa-i desfigureze, fara sa-i bizantinizeze prea mult, intelegand instinctiv ca un sentiment ceresc nu poate decat infrumuseta o figura omeneasca. De altfel, inca de pe atunci el nu lucra decat avand inaintea lui un model viu, care sa-i dea figura si atitudinea ceruta. Pentru sfantul Gheorghe de pe una din dverele altarului i-a pozat profesorul de la Iasi, Miltiade toni - un tip de frumusete; pentru Maica Domnului, cutare femeie din Filioara; baietasul unui dulgher - pentru copilul Isus; iar cutare maicuta, uitata de vremi, slaba, cocosata si zbarcita ca un hrib, cata azi cu jale la sfanta Varvara, isi vede tineretea ei acolo, aidoma gura si ochii ei de-acum cincizeci de ani, si zice oftand: "Mare dar s-aista, Doamne. Eu am sa fiu oale si ulcele, s-aici... tot asa am sa stau

Cu ce drag isi aducea el aminte de anii aceia de apriga incordare la o munca indrazneata, uriasa pentru varsta lui frageda, dar nu si pentru puterile lui, care in adevar erau supraomenesti!

"Toata noaptea visam numai ingeri si scene religioase. Erau zile cand tot ce faceam, tot ce facusem mi se parea trist, fara viata, fara armonie, si atunci imi venea sa las toate balta si sa plec in lume. Intra o raza de soare, si deodata se lumina si biserica, si sufletul meu.

Pe-atunci noi n-aveam nici un fel de orientare in arta. Era o carte veche, cu slove chirilice, care ne da retete de la Muntele Athos pentru prepararea colorilor si cateva lamuriri despre varsta, imbracamintea, viata si insusirile fiecarui sfant. Atat. incolo, faceam fiecare cum ne taia capul. si-n mestesugul asta al nostru, cand stai si migalesti mult, mult la un lucru, de la o vreme nu mai stii ce faci. Nu mai vezi. De aceea, uneori lasam bidinelele, s-o luam razna peste munti, cu pusca

la spinare. Umblam asa cate-o zi-ntreaga; si cand m-apucam a doua zi de lucru, parca eram alt om.

intr-o dimineata ne vine vestea ca s-a ales Cuza domnitor in amandoua capitalele. Am lasat tot, am pus saua pe cal, si fuga la targ. Atunci am vazut eu ce va sa zica bucuria unui popor. Cantece, jocuri, chiote in toate partile. iti ieseau oamenii in drum cu oala plina cu vin; care cum se intalneau luau vorba de Cuza, de unire, se imbratisau si incingeau hora in mijlocul drumului. si era un ger de crapau pietrele. Da' unde mai sta cineva in casa? Am vazut batranii care plangeau de bucurie. Vro saptamana n-am mai putut lucra. Trimiteam la targ de doua ori pe zi dupa vesti. Plateam cate trei si cate patru sfanti pe-o gazeta, si ne strangeam toti s-ascultam noutati - "novitale", cum se zicea pe atunci. Nici nu era chip sa ne gandim la altceva. Mi-aduc aminte ca stam seara pana tarziu si faceam desenuri alegorice despre Unirea Principatelor... Vremi de credinta erau acelea! Era mai multa iubire intre oameni, si mai multa cinste."

Pictura de la Agapia - pictura murala in ulei - aminteste, prin moliciunea liniei si prin caldura coloritului, factura maistrilor italieni ai Renasterii, despre ale caror opere Grigorescu doar din auzite si din palide reproduceri de va fi stiut ceva la vremea aceea. Dar cu siguranta ca era inrudit cu ei. Da, intre Grigorescu al nostru si intre Tiziano, Leonardo da Vinci sau Andrea del Sarto erau legaturi de suflet, care sunt mai puternice decat cele de sange. Prin sentimentul adevarului, care trebuie sa fie acelasi in toate timpurile si la toate popoarele, prin farmecul spontaneitatii, prin revelatia pe care o da impartasirea directa cu natura, prin credinta adanca, aproape mistica, in puterea darului ce vine

mai de departe si merge mai departe decat hotarele unei biete vieti omenesti, prin acestea si prin multe alte nestiute legaturi, Grigorescu era frate cu uriasii aceia fara de asemanare din veacul de aur al artei crestine.

Cum intri in biserica, e in dreapta un sfant Vlasie, in picioare, asteptand parca un cuvant, un semn, o minune de la Dumnezeu, ganditor, senin ganditor, in atitudinea lui cuvioasa de schivnic, pe care nici o bucurie lumeasca nu-l mai ispiteste si nici o suferinta nu-l mai tulbura. E atata viata cucernica in figura si in toata fiinta acestui batran, de-o uimitoare putere de adevar, de armonie si de unitate in cele mai mici amanunte, incat, daca n-ai sti, daca nu ti-ar spune pisania bisericii de cine si cand e zugravit, greu ti-ar veni sa crezi ca e opera unui tanar de douazeci de ani, care nu facuse nici o scoala, care n-a vazut un muzeu, care in afara de vechea carte a zugravilor, nici un fel de dumerire n-a avut de la nimeni. si in toata pictura acelei biserici se vede aceeasi deplina intelegere a lucrului, aceeasi hotarata personalitate in factura. Partea omeneasca a sfintilor i-au dat-o taranii din sat - adevarate documente de figuri ale neamului nostru - iar partea divina i-a dat-o sufletul lui. intocmai ca maistrii cei vechi a muncit el acolo, in biserica aceea, inchinandu-se fiecarei clipe, puind o rugaciune in fiecare urma de pensula - soapta de foc a nelinistii, a frigurilor, a tuturor indoielilor s-a tuturor sperantelor tineretii lui, nestiutoare de ce-i pe lume.

O calugarita i-a pozat pentru mucenica Varvara. Recunoscator, pictorul i-a facut o icoana: in mijlocul unei lumini de foc - un fel de vanat-auriu, care ar fi coloarea eternitatii -sta Maica Domnului in nori, cu mana dreapta pe glob, cu stanga tiind in brate pe pruncul Isus, care, sprijinindu-si cotul pe glob, ridica manuta dreapta in semn de binecuvantare; si ea, si copilul privesc in infinit; deoparte si de alta doi serafimi, in adorare, cu bratele incrucisate pe piept; de jur imprejur, o ghirlanda de heruvimi, blonde capete intraripate, ce se pierd, cu cat se ridica mai sus, in zarile inaltimii; jos, in margine, cateva pete albastre ne spun ca ceea ce vedem acolo e cu adevarat "in imparatia cerului". Dar ce studiate sunt toate in cele mai migaloase amanunte, figuri, maini, stofe... si ce sarbatoare de colori, ce rosu-vioriu in bogata draperie care, dupa ce incadreaza ca o marama chipul duios al Preacuratei, se revarsa in falduri largi peste tunica de un albastru de smalt, intinzandu-se luminos pe genunchiul stang si cazand intunecat in cute adunate la picioare. Dar verdele-sclipitor de pe tunica serafimului din dreapta! Dar albastrul-stins de pe haina serafimului din stanga!... si reflexul tuturor acestor colori, cald jucand, ca bataia unei flacari pe camesuta incretita la gat a pruncului divin... Un prodigios cantec de colori. Ce pot vorbele sa spuie despre frumusetea unui cantec?

Dupa trei ani, Agapia, in sarbatoare, isi sfintea podoaba, de care cu drept cuvant se poate mandri. Din cate biserici avem in tara, nici una nu inchide o asa de aleasa comoara artistica, atata bogatie de viata cereasca, exprimata asa de frumos, asa de curat si cu atata putere... "Parca nu mai e de mana omeneasca!" Asa se minunau maicile clatinand din cap. Acolo ramane un muzeu si o scoala de pictura bisericeasca. Lucrarea de la Agapia, sfarsita in anul 1861, incheie prima perioada din uriasa activitate artistica a lui Grigorescu -primul capitol din istoria vietii lui, care ar putea fi intitulat: "Mesterul Nicu". Un sfant si el - intrase in arta pe poarta cea sfanta.




Agapia


Aceasta pagina a fost accesata de 1546 ori.
{literal} {/literal}