Adevarul asteapta ...

Adevarul asteapta ...

de Alexandru Vlahuta


Artistul poate fi nedreptatit. El poate trece nebagat in seama printre noi, ceea ce adesea e un bine pentru seninatatea si adancimea gandului lui. Lucrul lui insa nu poate fi nedreptatit. il vor nesocoti, pentru ca nu-l vor intelege, o generatie, doua, trei. Paguba lor.

Pentru opera de arta este o dreptate. si e o mare fericire poate s-o astepte. Adevaratul artist, care traieste mai mult in opera lui decat in propria-i viata, afla uneori o nespusa multumire in insusi faptul ca nu e cunoscut. El are incredere in lucrul lui cinstit, facut cu toata dragostea si din toata inima. Acolo-i puterea lui. Suveranitatea lui, care n-are nevoie de proclamarile noastre. Puterea cea de esenta divina, pururea fecunda. Cat de tarziu sa-i vie recunoasterea, ea asteapta cu linistea celor eterne. Se vor deschide ei odata ochii care vad, si cand se vor deschide, vor gasi-o acolo vie, tot asa de intreaga si de stralucitoare ca si in ziua cea dintai. Adevarul asteapta. Numai minciuna e grabita.

Ganduri de acestea trebuie sa fi trecut de multe ori prin tacuta singuratate a lui Grigorescu.

N-a fost inteles. Nici un sprijin si nici un indemn nu i-au venit din lumea de afara. Mai bine, poate. A crescut in mijlocul naturii ca un copac frumos, ce singur isi trage taria din sucurile pamantului si din razele soarelui, neavand nevoie, pentru a-si dezvolta ramurile, nici de foarfeca, nici de stropitoarea gradinarului.

Un om foarte serios, care-a privit cuminte viata, in adancul ei, in tot ce are ea mai serios si mai adevarat. Nu decoratiile, nu maririle care se dau prin decret regal, nu triumfurile zgomotoase si solemnitatile deserte ale ei l-ar fi ispitit vrodata pe omul acesta cu adevarat mare. Prin el mare. Sfios ca un copil si mandru ca un suveran, cum si era in lumea lui, s-a simtit jignit, aproape ofensat, cand un ministru, dintr-un sentiment de sincera admiratie, intr-un cerc de prieteni, i-a prins la piept unul din semnele de distinctie ale tarii noastre. Nu se impaca simplitatea acestui suflet profund serios cu nici un fel de manifestare galagioasa, cu nici un fel de publicitate. I se parea aceasta un lucru teatral, nedemn de-un om cu adevarat sincer.

Negresit ca i-ar fi placut ca darul pe care ni-l aducea sa fie primit cu drag. Sa-l intelegem toti: Pentru noi, mai mult decat pentru darul lui, i-ar fi placut aceasta. Dar niciodata nu s-a plans. Cei tari nu se plang. insarcinat cu facerea proiectelor pentru primii nostri bani de hartie, el a pus pe izvoadele acelea, cu o neasemanata maiestrie, podoabele si sufletul tarii lui. Belsugul pamantului nostru, industria casnica, frumusetea si vrednicia taranului roman - toata sfanta poezie a muncii, tot ce-a iubit el mai mult in tara aceasta binecuvantata de Dumnezeu, a simbolizat, cu norocoasa inspiratie, pe modelele acelea de fiduciare, care-ar fi fost poate cele mai frumoase bilete de banca dun lume. Cu ce drag le lucrase, si cu ce gand romanesc! si toate-au fost respinse. il va fi durut desigur faptul ca ce-a pus el acolo nu e inteles de-ai lui. Dar intotdeauna s-a gandit ca lucrurile bune traiesc mai mult decat cel care le-a facut, si e o dulce mangaiere sa stii ca pamantul, care se va inchide peste tine, nu va acoperi si dreptatea ta.

in ceasurile de amaraciune isi aducea aminte de greutatile prin care au trecut atatia artisti mari in tarile civilizate ale Apusului, tari bogate, pregatite sub toate raporturile pentru a-si putea cunoaste si cinsti pe alesii lor. Franta, generoasa Franta, cu atatea veacuri de lumina inaintea noastra, ce greu si-a cunoscut adesea pe oamenii ei mari! Pe cei tacuti. Daubigny, pictand capace de cutii si pendule, puind gologan cu gologan in pusculita lui pentru Italia, agonisind in cativa ani de munca suma de 1.400 de lei, o avere, din care traieste unsprezece luni in Italia visurilor lui. si cati din stralucita falanga de la 1830 nu-si vindeau, la inceputul carierei lor, cu cate cinci lei un tablou, care mai tarziu avea sa fie pretuit cu zeci de mii de lei. Diaz, la varsta de patruzeci de ani aproape, isi punea tablourile in expozitie cu preturi foarte modeste:

Trunchi de stejar ............ 72 de lei
Apus de soare ................. 65 
Mesteacan - studiu ........ 75 

Cam atata il costau ramele, panza si colorile! La 34 de ani marele Millet facea unei moase o frumoasa firma pentru... 30 (treizeci) de lei, care veneau foarte la timp. Iar Courbet, la 1850, cand si-a expus vestita lui inmormantare la Ornans, cari azi e la Louvre, n-a fost huiduit de critica acelei vremi? Un sarlatan ordinar, un hemesit de reclama, un brutal ignorant ... iata cum era primit unul din pictorii cei mai cinstiti in cea mai luminata capitala din lume!

Cum era sa se planga bunul, duiosul Grigorescu de tara lui? Nu-i daduse ea cele mai frumoase modele ce se pot visa? N-avea el tot ce-i trebuie ca sa poata lucra? Caci, la urma urmei, aceasta era marea, arzatoarea nevoie a vietii lui. N-a dorit nimic pentru el si n-a cerut nimic, decat sa fie lasat in pace. De-aceea a si trait departe de lume. Ar fi vrut sa nu-l stie nimeni ca exista. si cele mai penibile ceasuri, cele mai ingrozitoare intamplari pentru el erau acelea care-l sileau sa vie in atingere cu vreuna din autoritatile publice. Lucrurile acestea luau, in sufletul lui delicat, proportiile unui dezastru. Citat o data ca expert, intr-un proces de despagubire pentr-un tablou care arsese, Grigorescu e cuprins de o asa neliniste si de o asa revolta, ca, nemaiputand lucra, se hotaraste sa-si stranga tot si sa plece din tara, sa se expatrieze. Un prieten alearga si, fara multa greutate, il scapa de acest cosmar. Pictorul, fericit, il imbratiseaza, ii multumeste si, miscat pana la lacrimi, il roaga sa primeasca, in schimbul linistii pe care i-a redat-o, un mic semn de recunostinta...

si unul din tablourile acelea sfinte, de care niciodata si cu nici un pret nu vroia sa se desparta, e numaidecat luat din perete, impachetat si daruit, cum numai Grigorescu stia sa daruiasca. Sa nu zici nimic, ca ma supar. Ca sa ma vezi mai des, pune Floricica asta in colectia d-tale - are sa mi se faca dor de ea, s-ai sa te pomenesti mereu cu mine. si sa stii ca si ei are sa-i para bine ca-i acolo ... Era mica fetita cu bonetica alba, prietena florilor. in ce cuvinte isi invalea darurile omul acela de o divina bunatate!

Grigorescu si-a primit inspiratiile lui direct de la natura. Nevoia aceasta de a-si avea modelul inaintea ochilor izvora din marea lui iubire de adevar, din adanca lui sinceritate. Numai in copilarie, cand inchipuirea isi azvarle vulcanic afara plazmuirile ei infierbantate, mai tari si mai plastice uneori decat insasi realitatea, in anii aceia de vis si de foc a facut si el tablouri din gand. Pacat ca nu mai avem cea dintai lucrare personala a copilariei lui, Mihai scapand stindardul. Era o panza marisoara, de o verva si de o indrazneala uimitoare, spun cei care au vazut-o. Ne-a fost distrusa in incendiul Pinacotecei. Dar am vazut odata intr-un coltisor din atelierul pictorului, jos, langa soba, o mica schita c-un Mihai viforos, una cu calul, intr-o miscare fulgeratoare, strangand c-o mana steagul tarii, cu cealalta spintecandu-si drum prin gloata clocotitoare a ungurilor, am zarit-o cu fiorul tainic al lucrarilor pe care nu le mai poti uita. Ce vedenie strasnica, din flacari si din vijelie, au aprins versurile lui Bolintineanu in sufletul micului zugrav de icoane!... Suflet aprig, de copil nazdravan
- geniu ce-si rupe scutecele de pe el.

Tablouri de acestea i-ar fi cerut vremea lui. Infatisarea luptelor cumplite si biruintelor asa de greu castigate ale neamului acestuia, trecutul, cu grijile, cu jertfele, cu primejdiile si cu mantuitorii pe care ni i-a trimis Dumnezeu in ceasul pieirii, acestea erau atunci in inima si-n glasul tuturor. Marele strigat al timpului, cum zice Carlyle. il aude el, Grigorescu, pretutindeni afara, si-n inima lui mereu. Cum sa nu-l auda? Mai ales pe el chemandu-l. Atatea adevaruri cereau artei lui vesmant nepieritor! il chemau cu glas tare. si el s-a dus la cele care-l chemau cu tacerea lor. Doar a atins tabloul istoric, luand valmasagul luptei din inchipuire, imprumutand lui Mihai Viteazul calul lui sfantu Gheorghe, s-a inteles numaidecat ca nu-i acolo drumul lui. Marea lui sinceritate l-a impiedicat de a spune c-a vazut ceea ce n-a vazut. Marea lui sinceritate l-a coborat din cerul heruvimilor intraripati pe pamantul indurarii si al sperantelor noastre. Multe sunt de spus si de aratat in lumea aceasta plina de ascunsuri si de alcatuiri mincinoase, dar cea dintai si cea mai de capetenie datorie a unui om cinstit e sa ne spuna adevarul inimii lui. Pe acesta ni-l datoreste, si numai acesta va da caldura, si adancime, si trainicie operei lui. Nu sunt atatea panze mari care infatiseaza batalii, parazi, incoronari de imparati, evenimente memorabile din viata popoarelor? Pictori iscusiti au muncit ani intregi ca sa dea viata. si n-au izbutit. Pensula lor n-a pus pe panza decat coloare. A pus-o dupa toate regulele artei. Nimic de zis. Foarte corecte forme, dar... de ceara. Cu cat e mai viu si mai adevarat un copacel care-si leagana crengutele subt o geana de cer decat toate ostile vitejilor de plumb, incremeniti in atitudini moarte, pe caii lor tot de plumb! Ah, un pic de sinceritate pe un petecut de panza!...

Ce devreme a inteles Grigorescu taina aceasta a vietii in opera de arta! A simtit-o. si de-ar fi vazut ca lucrurile lui nu plac nimarui, si nu sunt pricepute de nimeni, cum nici n-au fost atata timp, el tot asta ar fi facut. Porunca vremii?... Omul acesta n-a cunoscut decat porunca inimii lui. Numai gandul ca trebuie sa faca un lucru il instraineaza de lucrul acela, pe care, altfel, l-ar fi facut cu drag. Cate care cu boi si cate satre de tigani nu facuse Grigorescu pana la 1880! Dar iata ca primeste sa faca pentru M. S. Regele Carol I doua tablouri mari: un car cu boi s-o laie de tigani. si douazeci de ani colinda tara, ca sa-si gaseasca modelele visate pentru aceste doua opere de comanda. Una, inspre balci, de-abia in anul 1900, a trecut din baraca de la Campina in palatul regal, cealalta, o caravana de tigani ce trec invalmasiti intrun nor de praf, latrati de cainii satului, in care n-au gasit adapost, a ramas in atelier - lucrare neispravita, cum obisnuiesc sa zica cei ce n-au inteles niciodata puterea de viata, sufletul pururea proaspat din opera lui Grigorescu.

A spune despre un tablou al acestui pictor ca nu-i ispravit e a spune despre o privire ca nu-i ispravita. Caci o privire emotionata in inima lucrurilor, o privire incarcata de cea mai curata armonie, deci de cea mai intensa viata pe care o pot sorbi ochii dintr-o data, rupand-o din goana unei clipe pentru a o incredinta eternitatii, iata ce-i un tablou de Grigorescu. Un dar divin de a exprima simplu, concis, fulgerator ceea ce intr-adevar e caracteristic si vrednic de retinut din pieritoarele privelisti ale vietii. Toate le innobileaza acest nobil prieten al naturii cu arta lui sanatoasa, elocventa, fara retorica, si robusta, fara brutalitate. Daca te-ai uitat bine la lucrurile lui, care, de ce le privesti, de ce-s mai frumoase -semnul operei adevarate - daca ti-ai umplut sufletul de ele, tarziu, cand esti in mijlocul naturii si vezi aieve podoabele ei, zici: Parca-i un Grigorescu.

El a creat o lume tipica. A lui s-a tuturora. Aceasta-i puterea Artei; si secretul ei acesta e. Toate curg. Ea le opreste cu privirea, alege lamura lor s-o toarna-n tipare eterne. Un adaos la opera vie si pururea noua a lui Dumnezeu.






Adevarul asteapta ...


Aceasta pagina a fost accesata de 1233 ori.
{literal} {/literal}