1887

1887

de Alexandru Vlahuta


In palatul Eforiei de pe bulevard, in ziua de 11 mai 1887, se deschide a doua expozitie Grigorescu. Se deschide nu inseamna nimic altceva decat ca, in ziua aceea, pictorul a venit mai de dimineata, a scos o cheie din buzunar, a descuiat usa de la strada si a intrar in tacutul coltisor de rai pregatit de el cu grija, cu gust, cu sentimentul ca lucrurile nu stau cu indiferenta unele langa altele, ci au si ele simpatiile si antipatiile lor, sunt vesele sau triste, vorbesc sau tac, dupa locul si lumina in care le-ai pus. Nimic n-a putut sa invinga in omul acesta dintr-o bucata oroarea de solemnitate, de galagie si de parazi. si, de cate ori a fost rugat sa ingaduie cate ceva din asemenea desartaciuni zgomotoase in jurul persoanei operelor sau numelui lui, a raspuns cu o indignare care a curmat orice discutie.

Pentru doua motive se grabise sa vie in ziua aceea mai de dimineata: intai, ca sa poata avea in liniste vederea generala a expozitiei, si al doilea, sa-si asigure... in contra cumparatorilor cateva tablouri care-i erau scumpe, scumpe ca o fiinta vie, si pe care niciodata si cu nici un pret n-a vrut sa le vanda.

Expozitia aceasta e cea mai bogata din cate a facut Grigorescu. Bucati mai multe au fost alte dati, dar o mai stralucitoare varietate de subiecte si o mai adanca intelegere a frumosului in toate misterele si ipostazele lui, o viata mai proaspata si mai puternic prinsa in tot ce are ea mai fermecator niciodata nu s-a mai vazut la noi, si arareori se va fi vazut si-n vro alta tara.

De toate, sunt 222 de bucati. Cu pretul cel mare, de 8000 de lei, e vestitul Cetatean roman in perspectiva, Ovreiul cu gasca, pe care-l cumpara d-l G. Cantacuzino. Sunt si studii din Vitre cu pretul acesta, dar... jos, in coltul din dreapta al tabloului, e un patratel de carton pe care citim vandut. Cine-i pasionatul acesta - si asa de mare cunoscator - care a pus mana pe atatea minuni? Caci iata inca un biletel, cu acelasi vandut, la batranica asta, curata, vrednica si foarte simpatica ce sade-n pragul usii cu fata in lumina si impleteste la ciorap. Unde-or fi gandurile ei!... De-afara, din gradinita plina de soare, navaleste pe usa deschisa un torent de lumina, ce parc-a rupt si flori si frunze pe unde-a trecut si leaduce in odaie. Trebuie sa fie tot asa, o zi tare frumoasa, de pe la inceputul lui mai, si cam pe la ceasurile noua dimineata; in casa e strans tot, dichisit, fiecare lucrisor pus la locul lui; vechile farfurii insirate pe bufet, ca podoaba. si ele tin minte de demult, si povestesc lucruri duioase din trecut, caci acolo, in pastratoarea Bretanie, fiecare casa, cat de saraca, pare a fi bisericuta unei amintiri. Atata pace in tabloul acesta, si ce atmosfera de cinste si de cuviinta in toate! si in tacerea aceea sfanta se simte nu stiu ce misterioasa armonie si concordanta intre sufletul bretoniei si lucrurile curate care o inconjoara, intre lumina tineretii de afara si umbra in care dorm atatea amintiri de la batrani...

Dincoace, iar un vandut: Pe marginea Oceanului. O zi alba de vara, un cer laptos, facut mai mult dintr-o spuma de nori, pe care nici un vant nu vine s-o risipeasca; jos, in primul plan, pe un scaun de lemn sta, imbatata de aer, de lumina, de spatiu, o femeie tanara, blonda, a carei dragalasa figura de copil, rotunda, rumena, de o fragezime de floare, are o dulce expresie de vis, de dor, de extaz. A dat sa citeasca, dar... cine mai poate citi in splendoarea asta. Cu mainile in poala, pe cartea inchisa, a ramas pe ganduri. Se uita in zare, departe - in infinit. in fund, oceanul doarme; o ceata usoara, un fel de lumina ostenita pluteste deasupra vastului netezis al apei verzui; lume impestritata se primbla incolo pe plaja
- de-abia se zareste. Caci tabloul este ea. Ea, cu lunga ei rochie cenusie, cu talia strans infasurata intr-un fel de sal scamosat de un albastru-vioriu, cu palaria usurica de coloarea fragei parguite: o umbreluta sinilie cu volan alb e razemata de scaun, si alaturi, pe-un scaun mai mic de panza, aruncat, un salisor de matase albastru-deschis, asa de moale, asa de usor, ca parca-i mai mult aer decat stofa, si totul scaldat in lumina aceea de ocean, mai bine zis in oceanul acela de lumina, ce pare ca pentru ea vibreaz-acolo, pentru frumosul ei profil.

Alt vandut: O floricica: adevarat o floricica. E o fetita de vre-o doi ani cu o mica bonetica alba pe cap, toata imbracata in alb, si sade asa cuminte in iarba, intocmai cum a pus-o mama, cu manutele in poala, cu ochii in jos, cuminte ca un ingeras - un strop de viata cereasca, picat acolo, in pajistea de la Brolle, pe marginea Senei, delicat si stralucitor ca o lacrima de roua subt o raza de soare. Cum a putut mana omeneasca sa faca o asemenea dragalasenie? Capceanul ei, obrajorii ei, piciorusele ei cu ce-s facute? Ca nu mai e culoare, si nu mai e chip zugravit, ci fragezime si gingasie de copilas divin, care gungureste acolo intre flori, si probabil ca florile ii raspund. E soare. Aerul tremura scanteietor. in fund, foarte departe, la inganarea pamantului cu cerul, o dungulita albastra - ai zice ca Dumnezeu a dat perdeaua la o parte, ca sa vada si el cum ii sade unei flori cand ia chip omenesc...

si alte multe bucati alese, vandute din prima dimineata: Un studiu de fag, O strada la mahala, O nimfa dormind, Un peisaj de toamna, O ramura de mar inflorita ... Ati inteles desigur ca fericitul cumparator e insusi autorul...

Pentru Grigorescu, o expozitie era un sir de suferinti, din care iesea ostenit, zdrobit, bolnav pentru multa vreme. il durea timpul pierdut, umilinta si sila de a sta nemiscat, ca la taraba, cum zicea el, asteptand musterii; il ofensa indiscretia celor care incercau sa tocmeasca, dand, prin aceasta, in adevar, un caracter de marfa unui lucru care pentru el era sfant, deoarece infatisa tot ce-a pus Dumnezeu mai bun si mai curat in sufletul lui; ii facea rau atingerea cu lumea, in felul acesta, mai ales, care i se parea cel mai injositor pentru un artist. Iata de ce, cum vedea ca s-a incropit cu ce sa-si acopere pentru doi-trei ani nevoile artei lui, caci pentru el, pentru omul din el, foarte putin ii trebuia, inchidea si pleca.

Din cele 222 de bucati, se vand, in mai putin de trei saptamani, aproape jumatate, isi numara banii - treizeci de mii de lei... si-i primavara, codrul da in frunza. Posada-l cheama cu freamat de izvoare - ce mai asteapta?

Pentru el banul n-a insemnat niciodata altceva decat posibilitatea de a lucra in liniste. in suma asta de treizeci de mii de lei el vede o nesfarsita intindere de timp liber inaintea lui, materie prima a creatiunii. Vremea - aur in care dorm atatea juvaieruri... si-i fericit. O, nespusul, divinul farmec al operei necreate inca!




1887


Aceasta pagina a fost accesata de 1246 ori.
{literal} {/literal}