La gura sobei

La gura sobei

de Alexandru Vlahuta

Mi-am facut singur focul. Lemnele, cam verzi. nu prea vroiau sa s-aprinda - un articol de fond al unui ziar de opozitie a fost hotaritor.
S-acum iata-ma-s instalat in vechiul meu jilt de lei, pe care se sta de minune si se poate visa ca-n cel mai strasnic fotoliu. Cu adevarat o comoara de visuri e un foc bun in soba. Se desfac incet aduceri-aminte; imagini si glasuri uitate, inghetate de vreme, in clipa asta se dezmortesc de caldura, ca strigatele trimbitelor din povestirile fantastice ale baronului Munchausen. Hotarit, nu poti gindi decit la o anume temperatura.
Cum duduie flacara! Parca-ar fi tumultul unei multinmi in rascoala. "Libertate! Libertate!" striga din ce in ce mai amenintatoare taria cea incatusata. Deschid usa de la soba, s-o data vilvoarea se potoleste.
Ce bine-i asa! Veszi, trebuie sa stii slabi friul la vreme, s-atunci toate merg in tact. Acum flacara a imbratisat si lemnele de deasupra cu aceeasi dragoste mistuitoare. Si toate amintirile copacului falnic de ieri, trezite in fiorul ceasului acestuia, care e cel hotaritor, fiind cel din urma, incep sa cinte. Vijelii cumplite ce se napustesc, sa darime padurea, suiera si freamata vajnic in ramurisul zbuciumat, s-aud crengi rupindu-se, fosnet de frunze, chemari de bucium si tropote de cai si lungi chiote de haitasi; in departare o pusca s-aude bufnind, apoi alta; trei, patru pocnete, deodata, treptat rasunetul lor se singe, si toate zgomotele se potolesc; parca-nadins au vrut sa faca tacere - o tacere solemna pentur minunatul cintec de incheiere. In adevar, pe bulgarasii de jaratec un singur lemn a mai ramas nezdruncinat, si cum sta asa, cuprins de flacari, ca o jertfa pe rug, iata ca o privighetoare , un suflet de privighetoare ascuns acolo, cine stie de cind, in bucatica aceea de tufan, incepe sa cinte. La inceput, usor, un piuit prelung, sfios tremurat, ca un suspin, apoi tot mai larg, tot mai intetit, ridicindu-se, mladiindu-se, depanindu-se in triluri din ce in ce mai raspicate - limpezi, racoroase, dulci note de piculina, amestecate cu ceva din sunetul pe care il fac picaturile de apa pe o tava de argint. Dar lemnul, fostul lemn, se despica in doua, apoi in patru; si, biruit, rapus de taria focului, sub pale de lumini vinete si rosii, se farma si el. Cintecul tace. Mititelul suflet de privighetoare a zburat pe cos.
Ma simt acum absolut singur, si foarte departe si foarte strain de lumea de vraja a copilariei, ce-mi reaparu o clipa, in bataia flacarii, cu acea fragezime de lumina ce-ti ingaduie sa mai citesti o data slova de cenusa a unei scrisori pe care ai aruncat-o-n foc.
Clipesc incet carbunii, ochi biruiti de somn. Stol intirziat de ginduri isi leagana zborul in roate largi pe deasupra unui codru de stejari. Ce vilvataie adineaorea, si cum s-a potolit! Toate se potolesc. E o tacere cs mi-as auzi zborul gindurilor dac-ar zbura mai pe-aproape. Dar codrul lor de stejari e departe, dincolo de Birlad, pe magurile Ghicanilor, de unde cine stie daca n-o fi plecat si el, ca atitea altele! ... Traia odata in mijlocul codrului aceluia un boier batrin, putintel la trup, iute la miscari si potolit la vorba - sta acolo, intr-o casuta de birne, pe care singur si-o facuse, avea un cal s-o carucioara, si pasari multe, si ciini si pusti de vinatoare; incolo, nimeni - singur, singurel. Si stiu ca lumea grozav se minuna de pustnicia lui, si mereu il caina : sa stai tu asa far-un neam, fara o sluga macar pe linga tine. Doamne fereste, vine o primejdie, o boala, ceva, si sa n-ai pe nimeni, luni intregi sa nu vezi tu un chip omenesc, sa n-auzi o vorba ...
Si cum umblam eu as acranga toata ziulica, la-m intilnit intr-o dimineata in marginea codrului dinspre Plesastii nostri; m-a intrebat al cui sunt, s-am legat vorba numaidecit - pe batrin il chema Vasile Petrovici, zicea ca-i "cumatrul ursilor", cunostea pe tata, vechi tovaras de vinatoare - si se mira cum de nu m-a vazut el niciodata, ca doar fusese de-atitea ori pe la noi ... Da' pe cind stam noi de vorba, iaca un prepelicar nebunatic rasare ca din pamint, si tup  cu labele pe umerii mei; eu il iau cu drag de git si-mi lipesc obrazul de urechea lui moale.
Atunci conu Vasile imi spune cu bunatate ca vreau sa am si eu un pui de rpepelicar, sa merg cu el acasa, si-mi da bucuros - s-am mers, am mers multisor inlauntrul codrului, pin-am zarit intre stejari casuta cea alba, ce ne suridea misterios ca din cadrul unei povesti. Niciodata n-am sa uit impresia puternica pe care a facut-o asupra mea gospodaria aceea ascunsa-n padure.
Cum trebuie sa ma fi grozavit eu cind m-a intrebat batirnul daca nu mi-e frica sa ma-ntorc singur - c-a ris cu pofta, si batindu-ma pe umar, a zis : " Apoi, daca-i asa, deliule, sa mai vii pe la mine". S-am plecat cu catelul in brate, fericit, ca parca nici nu mai atingeam pamintul. Tot sa fi avut eu pe-atunci noua, mult zece ani. In vara aceea,r egulat, la doua, trei zile, ma infiintam la "conu Vasile". Un om tacut, ginditor - cu ochii umbriti de-o tristete duioasa, care te atragea ca o taina mare. Isi facea singur mincare, singur isi spala vasele, matura, deretica, leganind incetisor cite-o amintire de cintec batrinesc. Trebaluiam si eu pe linga el, mai aducema un gatej din batatura, un cofaies de apa de la izvor. Ma-nvaluia din cind in cind intr-o privire adinca, de nespusa bunatate, si de cite ori ma netezea pe cap, prin degetele lui, cari tremurau putin, simteam ca se strecoara-n mine ceva din tristetea acelui suflet misterios. Uneori stam pina-n seara, mincam acolo si ma-ntorceam pe luna ... Singur. De cine era sa-mi fie frica? Mama-padurii? Sa fi poftit. Parca eu nu stiam din basme ca sfinta Vineri si sfinta Duminica is mai tari decit toate scorpiile si ghinioanele de pe pamint, si ca, la urma urmei, macar dracii sa se puie, tot pe-a sfintelor era sa ramiie. Mergeam fluierind ca un haiduc si habar n-aveam. Ba uneori imi ziceam : Unde-i norocul sa-mi iasa si mie odata zgriptoroaica -nainte? ca stiu bine cum are sa se intimple...
A urmat asta vro patru-cinci ani. Viu eu intr-o vara - acu eram in liceu, baiat marisor - viu acasa-n vacantie, s-a doua zi des-de-dimineata, cu pusculita la spinare, o iau spre birlogul lui "conu Vasile" al meu. Sui catinel cararuia uscaturilor, pe la Crucea Neiului, si nu cred sa fi facut o suta de pasi in padure, c-o data ma orpesc in loc. Mi se paruse c-a strigat cineva. Stau eu, ascult  ... nimic. Dau sa merg inainte, si iar aud ceva, de data asta ca un trosnet de vreascuri. Ma uit in toate partile, ascult - nimic. Si cum stam asa cu spaima, se nazare ca s-a itit spre mina o matahala de dupa un copac scorburos- - s-atita mi-a fost, c-am retezat-o la fuga-ndarat, de-mi scaparau cilciiele.
Si nici nu m-am mai bizuit de-atunci sa umblu singur prin codrul Ghianilor.
Pierdusem credinta in triumful binelui.




La gura sobei


Aceasta pagina a fost accesata de 3557 ori.
{literal} {/literal}