De la tara

De la tara

de Alexandru Vlahuta

Ningea, si viscolul ridica omatul in valuri si-l spulbera in vazduh, de nu se mai vedea nici cer, nici pamint. Vizitiul ragusise strigind; pina-n piept se ingropau bietii cai in troieni  gramadite de vijelie de-a cumezisul drumului. Cu chiu, cu vai, am ajuns in satul Patrascani, calea jumatate intre Birlad si Poenesti. Nu mai era chip de mers inainte. Cu tot dorul si nerabdarea mea de a ma vedea acasam trebuia sa poposesc o noapte, mai ales ca insera, si aveam inaintea noastra dealul de la Floresti, deal mare, si, chiar pe vreme buna, greu de suit. Cunosteam pe popa din sat, si am tras in gazda la el.
S-a minunat parintele Vasile cind m-a vazut. "Doamne fereste, puteai sa te prapadesti pe vifornita asta". Focul duduia in soba. De la usa imi mirosise a azima calda. " Iti traieste soacra", zise mama preoteasa, asezind al treilea tacim pe masa. Numai acum simteam eu cit frig indurasem. Foc imi iesea din sfircurile urechilor, si miinile imi erau inghetate bocna, ca nu-mi puteam impreuna degetele. Vintul suiera pe sub strasini, in rastimpuri veneau virtejuri repezi cari zgiltiiau ferestrele.
-Ia auzi ce-i afara...
-Minia lui Dumnezeu!
Si preoteasa la fiecare zguduiala de geamuri isi facea cruce si ofta. Eram ametit de drum, de frig. Vorbele, gesturile lor, aspectul lucrurilor din odaie imi produceau impresii confuze, care ma faceau sa tresar, ca din buimaceala unui somn greu.
-Bea iute.
Un abur tare, imbatator imi ineca respirarea.
-Da-l de dusca, iute, cit ii fierbinte ...
Era vin fiert cu scortisoara si cu boabe de piper.
Ce-a mai urmat dupa asta, nu stiu.
M-am desteptat intr-un intuneric cu atit mai ingrozitor cu cit nu-mi puteam da seama unde ma aflu. Imi batea cineva in geam. Aiurit, imi ridic capul de pe perna si, cu un glas alterat de spaima, intreb tare:
-Cine-i?
-Hai degraba, parinte, ca moare tata!...
Atunci imi adusei aminte ca de mult auzeam prin somn strigatul, vorbele acestea desperate, le auzeam mereu si parca voiam sa ma trezesc si nu puteam.
-Indata, indata ...
Si, bumacit, speriat, bijbii o toana cu miinile pe pereti pina sa gasesc usa.
Popa Vasile se scula, aprinse o luminarica de ceara lipita de buza unui sfesnic de alama. Pina sa-si gaseasca el molitfelnicul, eu ma si imbracasem.
-D-apoi, mai ai pina la ziua ... ce te-ai sculat?
-Merg si eu.
Afara se potolise viscolul; era ger; dinaintea usii, un morman de zapada adunat de virtej troienise scara.
-Tu esti, Safto?
-Eu, parinte Vasile.
O momiie, ce d-abia se zarea in albul zapezii, se apropie de noi.
-Ieri, dupa ce la-i imprastiat, a mai atipit putin ... da' de-aseara-i rau ... intr-una se zvircoleste, spune ca-l arde pe piept si cere apa.
Satul parea un cimitir. Nu se auzea un latrat de ciine. Cind am intrat in bordei, am ramas citeva minute ametit, orbit de fum: un miros greu, bolnav, imi ineca respirarea.
-Nu ma mai cunosti, Ioane? intreba popa tare, apelcindu-se pe fata bolnavului.
Se facu tacere. Nu s-auzea decit suflarea trudita a bolnavului, care sta neclintit, lungit pe spate, cu gura cascata, cu cohii pironiti in tavan, holbati ca de spaima unui spectru. O barba salbatica ii acoperea figura scolfilcita, hidoasa; vite de par incilcite, asudate ii stau lipute, pe timple, ochii uscati, sticlosi, aveau o cautatura de nebun. In viata mea n-am vazut ceva mai ingrozitor.
-Lunga tacere, Tudoro, zise incet popa, clatinind din cap.
-Vinerea asta ce vine se-mplinesc paisprezece saptamini ... sa vedeti ce si-a facut pe trup, tot scarpinindu-se ... a putrezit pielea pe el...
Tudora dete toiul la o parte. Tot pieptul lui era o rana.
-Da' ce are? intrebai eu, infiorat.
-Poi de, parca noi stim? Intii i-a iesit asa ca o plescarghita, era cit un pitac, si de ce o scarpina, de ce se latea ... Ce nu i-am facut, pacetele mele, si degeaba ... Asa a fost de la Dumnezeu ...
Ion tresari, scoase un geamat adinc, ca si cum s-ar fi opintit sa ridice o greutate mare, se-ntinse si-si zgirci degetele de la miini.
Popa rosti de trei ori "Doamne miluieste" si incepu sa citeasca; Tudora si Safta, in picioare, linga patul bolnavului, isi faceau cruce si oftau.
-Dormi acolo, Nica, dormi, puiu mamii, ca nu s-a facut ziua, sopti duios Tudora.
Unul din cei trei copii cari dormeau pe cuptor, auzind zgomot, se desteptase si ridicase capul sa vada ce e. Safta, pasind in virful picioarelor, se apropie de el, il culca si-l inveli binisor pe cap. Apoi se pleca la vatra si mai puse citeva gateje pe foc.
Deodata se auzi un horcait, un geamat cavernos, oribil.
-Moare, tipa Tudora, fringindu-si miinile.
Cei trei copii se desteptara si incepura sa plinga, speriati, nestiind ce s-a intimplat.
Popa, zapacit, tremurind, cerca sa puie luminarea de ceara in mina bolnavului. Acesta isi inclesta degetele uscate in toiul cu care era
invelit, facu o sfortare ca si cum ar fi vrut sa se scoale, dar cazu, isi dete ochii peste cap si ofta. Trupul lui intepenit, scapat de dureri in raceala fioroasa a mortii, parea acum mult mai lung.
Se lumina de ziua. Tudora iesi, desperata, dupa noi.
-Ce sa ma mai fac, parinte Vasile, cu ce sa-l ingrop, ca n-am o lescaie-n casa, invata-ma, ce e de facut? ...
-Lasa, ca poarta Dumnezeu de grija.
Nenorocita ramase bocindu-se in prag.
Satul se destepta. Fumuri groase se se inaltau in aerul linistit al diminetii. Casele, arborii, dealurile, cerul toate erau albe, scaldate intr-o lumina laptoasa.
-Cum se prapadi, podoaba de om! zise popa oftind.
Eu taceam, mi se parea un vis ingrozitor tot ce vazusem ...
Peste citeva minute adaose incet, ea si cum si-ar fi raspuns gindurilor lui bune si miloase;
-Saracii tarani, multe mai trag, si nimeni nu-i stie, nimeni nu-i crede! ...




De la tara


Aceasta pagina a fost accesata de 1382 ori.
{literal} {/literal}