Conu Dumitrachi Petcu

Conu Dumitrachi Petcu

de Alexandru Vlahuta

" ... As; asa nu-i nimic, da' sa-ti spui eu ce s-a intimplat acum patruzeci ... nu! ... stai sa vad!" Si conu Dumitrachi, ducindu-si degetul la frunte, inchide putin ochii, cauta in datele marilor evenimente istorice pe cari le-a pucat d-sa un punct de orientare cronologica ... si, tacticos, cu aceleasi vorbe intirziate, cu aceleasi gesturi somnoroase, iti povesteste, in loc de una, mai multe intimplari minunate, pe cari ti le-a spus si mai alaltaieri, pe cari probabil are sa ti le spuie si miine.
E de vro saptezeci de ani, dar se tine bine, pe picioare. Vara se duce in toate serile la Sosea, se aseaza pe-o banca, pe-aproape de chiosc, ca s-auda muzica, isi scoate palaria si-si sterge binisor cu batista capul chel, lustruit ca fidesul apoi apoi se deschide la vesta ... toate aceste miscari le face incet, cu oarecare anevointa - proportiile in cari i s-a devoltat pintecele par a-i fi scurtat bratele. E fericit si, dac-ar avea in momentele astea un cunoscut caruia sa-i povesteasca ciclul sau de amintiri, ar fi si mai fericit.
"Eu am inceput negotul c-un irmilic - atita am avut - si-am cumparat, cum era pe vremea aceea, unsprezece chelcele de miel, s-am facut unsprezece caciuli, si m-am dus cu ele la iarmaroc la Buzau ..." Conu Dumitrachi povesteste intotdeauna pe larg istoria caciulilor, abia pomeneste insa in treacat si despre cele trei neveste raposate, de la cari i-a ramas ceva mai mult decit de la caciuli ... si incheie cu obisnuita fraza: "Am muncit, am muncit mult, s-am fost om chibzuit . Azi, slava lui D-zeu, nu ma pot plinge, am cu ce trai!"
-Cred si eu, cind are cineva patru milioane...
-Cit? si batrinul face ochii mari, speriati si incepe sa se jure.
-Nu te jura, boierule, ca nu ti-i ia nimeni.
-Nu-i vorba de luat, da' n-am; m-as multumi eu sa am macar un sfert din cit spune lumea.
Acum 14 ani a fost ales deputat, o glorie de care nu prea-i place sa povesteasca.
In Camera, doi tineri, cari se tineau numai de dracii, vazindu-l strain si sastisit, l-au luat din prima zi sub ocrotirea lor. L-au instalat intr-un fotoliu din fund, intre ei, i-au scris numele pe pupitru si i-au spus ca in timpul sedintii nu poate sa-si paraseasca locul decit cu invoirea prezidentului. Intr-o zi se discuta raspunsul la mesaj, erau foarte multi inscrisi sa vorbeasca, prezida C.A. Rosetti.
-Tie cald, boierule? intreaba unul din cei doi tineri pe bietul conu Dumitrachi, car enu-si gasea astimpar in fotoliu si ofta intr-una.
-Ba ... nu mi-i tocmai bine, s-as vrea sa ies.
-Poi, nimic mai simplu, cere-te la prezident.
-Cum? intreaba cu un aer desperat si rugator conu Dumitrachi. Fata lui rosie, congestionata, brobodata de sudoare exprima o mar eneliniste s-o adinca suferinta fizica.
-Te scoli in picioare, ridici doua degete si strigi tare : "Cer cuvintul!"
Asa facu bietul conu Dumitrachi si vru sa plece, dar tinarul il apuca de brat.
-Unde te duci? Stai sa-ti vina rindul ... cind te-o striga prezidentul, asteapta ca de-abia te-a inscris.
O, ce tortura pina sa-i vie rindul! A asteptat el cit a asteptat, s-odata s-a sculat grabit:
-Domnule prezident, nu mai pot...
-Aveti rabdare, mai sunt trei inaintea dvs, ii striga prezidentul cam rastit.
Si conu Dumitrachi se trinti in fotoliu, zdrobit, speriat ca de amenintarea unei mari catastrofe. Cumplite furtuni trebuiau sa se petreaca in ... constiinta nefericitului deputat, judecind dupa varietatea de expresii ce se schimbau intr-una pe torturata lui figura.
Cind prezidentul striga "D-l Petcu are cuvintul!", o data sari conu Dumitrachi si, tiindu-se cu amandoua miinile de pintece se repezi afara, gonit ca de groaza unui incendiu.
Ani intregi s-a vorbit despre faimosul "discurs la mesaj" al lui conu Dumitrachi. Adevarul e ca, in cei patru ani de deputatie, nu l-a mai auzit nimeni cerind cuvintul.
Minca la birtul economic din ulita Gabroveni. Intr-o seara face cunostinta cu Gherei si cu Andronic. Bucuria lui c-a gasit doi oameni de treaba cu cari sa mai schimbe-o vorba. Si si-a dat drumul conu Dumitrachi, s-a povestit ba una, ba alta, pina tirziu. Ramasesera numai ei in birt. Gherei aduse vorba despre "apa de aur" - si explica lui Petcu cum poate cineva cu aceatsa minunata apa sa faca, din nimic, napoleoni adevarati.
Lui Petcu nu-i intra in cap, si nu-i venea sa creada o asemenea nazdravanie. Atunci Andronic se dete cu scaunul mai aproape, isi lua un aer misterios si, scotind din buzunar o mina de bani negri uriti, zise:
-Uite, eu din astia iti fac napoleoni.
-Si umbla? nu-i cunoaste lumea?
Andronic avu un zimbet de sfidare. Scoase dintr-un alt buzunar cinci napoleoni curati, spalati cu apa de aur, si-i dete lui Petcu.
-Poftim ... ia-i d-ta, te rog ... si schimba-i la orice zaraf poftesti.
Lacomia birui frica. Si iata-l, intr-o seara misterioasa, pe conu Dumitrachi strabatind un coridor strimt si intunecat, tiindu-se c-o mina de bratul lui Gherei, iar cu cealalta pazindu-si buzunarul greu si umflat chisca cu cei 500 de napoleoni, din cari avea sa-i faca Andronic 50.000! Iata-i tustrei in pivnita. Ce curioase emotii! ... Lui Petcu i se parea ca se gaseste intr-o lume de farmece, de basme ... El se teme totusi sa se desparta de banisorii lui siguri, pipaiti. Andronic il intelege perfect.
In mijloc are un cazan enorm, in cari Gherei toarn-o donita de apa neagra, apoi tustrei se opintesc la un sac cu bani pe care-l desarta in cazan. Andronic descinta, face citeva gesturi cabalistice, scoate-o sticluta din buzunar, picura trei picaturi in cazan si-ncepe sa mestece c-o furca...
-Acum, iute, d-nule, Petcu, arunca-i in cazan, arunca-i iute pe toti...
Si, tremurind, zapacit, bietul conu Dumitrachi azvirle pripit, peste gologanii lui Andronic, iubitii si stralucitorii lui napoleoni; parca si-i rupe din carne. Il trec ameteli, ii urla capul ca de-o betie ...
-In numele legii, deschide!
-Suntem tradati! striga dramatic Andronic.
-Suntem pierduti! exclama Gherei.
Da, era politia, teribila politie a "comperilor"; un procuror, un gardian si doi gardisti...
Dar oamenii legii sunt venali, ii stie Andronic. O polita de zece mii de lei, pe care conu Dumitrachi s-a grabit s-o achite in trei zile, a salvat onoarea nefericitului depistat.
                                                                       *
Multe mai stie conu Dumitrachi si mult i-e drag sa povsteasca; dar numai despre aceste doua intimplari nu pomeneste niciodata.
Speriat de revolutia taranilor din primavara anului 1888, si-a vindut mosiile, si-a prefacut toata averea in bonuri si s-a asezat in Bucuresti, oras sigur si bine pazit in contra " ticalosilor de tarani", cari cautau sa-l despoaie de "averea lui muncita" ...




Conu Dumitrachi Petcu


Aceasta pagina a fost accesata de 1111 ori.
{literal} {/literal}