Vladislav Basarab
de Alexandru Vlahuta
Vladislav, fiul lui Alexandru Basarab, pleaca din Fagaras cu ceata lui de arcasi dupa ce mai intai da foc satului si Manastirii Talmaciu unde-si aveau asezarea urmasii contelui Conrad - vechiul dusman al Basarabiei. El se pogoara la Campulung, si de-acolo trece la Curtea de Arges, unde ia sceptrul si grijile domniei.
De cum se desprimavareaza, Ludovic, craiul Ungariei, isi ridica oastea si porneste cu manie spre tara cutezatorului voievod. Ajungand insa la hotar, se razgandeste. stiau doar ungurii ce-i asteapta in codrii Agresului. Atras de-o biruinta mai usoara, Ludovic trece Dunarea in Bulgaria apuseana, si-mpresurand Vidinul ii supune fara multa varsare de sange, prinde pe Strasimir, cumnatul lui Vladislav, si-l duce rob in Croatia, impreuna cu sotia lui, fiica lui Alexandru Basaraba. Cetatea ramane sub stapanirea unui ungur. Dar iata ca se ridica sisman, tarul de la Tarnov si-n fruntea unei ostiri turcesti se indreapta spre Vidin. Ludovic nu se-ncumeteaza sa se masoare cu puterea nurcilor, temuta de toti pe vremea aceea, si se retrage. Aprigul Vladislav insa vede in apropierea acestui nou dusman o primejdie pentru tara lui si, trecand Dunarea cu douazeci de mii de arcasi, se arunca vitejeste in calea lui sisman, il biruie si-l goneste indarat pana la Tarnov, puind astfel stavila celei dintai navaliri turcesti inspre hotarele noastre. in lumea crestina din Apus se vorbeste de izbanda aceasta neasteptata, ca de o minune dumnezeiasca. Dar pe regele ungurilor nu-l lasa sa doarma gloria domnului roman. in desert, pentru a-l imbuna, cearca Vladislav - cu jertfa dreptei lui mandrii - a-i arata supunere, zicandu-si in cartile domnesti: Voievod din mila lui Dumnezeu si a regelui Ungariei. in desert cauta a-i deschide ochii asupra puterii pagane ce se ridica tot mai amenintatoare din Rasarit si-n fata careia ar trebui sa stea uniti, caci deopotriva de mare e primejdia, si pentru unguri ca si pentru romani. Pe Ludovic ceea ce-l doare mai mult, si-l pune pe ganduri de la o vreme incoace, e inchegarea si intinderea din ce in ce mai larga si mai puternica a unei domnii romanesti, in contra regatului maghiar. Vlahii acestia facuti, neamul acesta de oameni hotarati si darji, ce izvorasc mereu de sub poalele Carpatilor si, cu zborul sagetilor, isi fac loc in lume, poporul acesta de ciobani si de plugari, cu voievozi mandri ce-si largesc hotarele si poarta razboaie fara sa-l intrebe pe el -iata ce-l tulbura pe craiul ungur si-l face sa cate cu atata ura spre tara Basarabilor. si toate silintele domnului roman de a-l impaca sunt zadarnice. Catre sfarsitul anului 1369 oastea regelui sta gata sa intre in Oltenia. Vladislav insa nu-i lasa timp sa-l loveasca. Trimite pe Radu sa pazeasca tara dinspre Fagaras, aseaza pe hatmanul Dragomir la intaririle de pe valea Ialomitei, iar el, c-o frunte de voinici, trece Dunarea, smulge Vidinul din mainile ungurilor si cand Ludovic se pogoara cu oastea spre Severin, Vladislav se trage la munte, unde, pregatit, asteapta lupta hotaratoare. Regele insa nu se bizuie a pasi mai departe. El cuprinde, aproape fara lupta, Severinul si cetatea Vidinului lipsita de aparare, si ramane aci. - O a doua armata maghiara, incredintata voievodului Nicolae, se lasa din Ardeal prin tara secuilor si, intrand in Muntenia, inainteaza pe valea Ialomitei, pana-n stramtorile intarite din Dambovita, unde astepta, la panda, hatmanul Dragomir. Dupa o incaierare de cateva ceasuri, romanii se retrag. Ungurii crezandu-se biruitori, ii urmaresc, si deodata se vad gramaditi cu totii intr-o rapa adanca si mlastinoasa. Caii se duc in mocirla pana-n piept. Luptatorii se invalmasesc si cad unii peste altii, sub grindina de sageti care-i improasca din toate partile. Voievodul Nicolae e ucis. Pe cei ce mai raman cu zile, din falnica lui oaste, arcasii lui Dragomir ii fugaresc prin desimea codrului, vanandu-l ca pe fiare. si astfel romanii pun capat si acestui razboi pe care nu ei l-au dorit.
Regele e nevoit sa incheie pace. - Ungurii parasesc Vidinul. Strasimir vine iar imparat in Bulgaria apuseana, si Vladislav isi reia Severinul. Toate se statornicesc asa cum au fost mai inainte. Ludovic intelege ca fara nici un folos au fost jertfite vietile ostasilor maghiari si secui, in stramtorile Ialomitei, - el vede acum toata dureroasa desertaciune a visurilor lui de cucerire, si, cumintit, se grabeste a-si intari mai bine hotarele dinspre tara Basarabilor, asa de primejdioasa pentru unguri, ridicand in dreptul Sibiului castelul Landskron, si-n tinutul Brasovului - Torzburgul (Castelul Bran).
Fiinta neamului romanesc e pe deplin inchegata. Poporul care a crescut in umbra, in spaima si-n vijelii, a intrat acum de-a binelea in matca destinelor lui. Scos din adaposturile lui ascunse, el se revarsa, impins de asupririle maghiare, tot mai in larg, prinde incetul cu incetul, in spornica-i undire, partea batuta de soare a Carpatilor si, binisor, lasandu-se de vale, cu apele muntilor lui, cu sfetnicii, cu limba si cu datinile lui, se aseaza-n campiile Dunarii din ce in ce mai puternic, din ce in ce mai stapan pe el, pe viata si pe pamantul lui. Negurile in care-a stat invaluit atata amar de vreme se risipesc, si portile istoriei i se deschid.
Neadormiti in straja tarii, romanii dovedesc aceeasi statornica barbatie si in apararea credintei lor, a sfintei legi stramosesti. Papa de la Roma, Urban al V-lea, acelasi papa care mereu indemna pe Ludovic sa-i cuprinda cu armele si sa-i faca si pe ei catolici, afland de vijelia cu care s-au luptat s-au biruit pe turci in campiile Tarnovului, si cugetand ca va capata cu blandetea si iscusinta cuvantului ceea ce nu putuse dobandi cu strasnicia ostilor maghiare, scrie domnului Munteniei in anul 1370:
Nobilului barbat Vladislav, voievodul Valahiei, poftim acum darul prin care sa dobandeasca marirea cea viitoare. Din oameni vrednici de credinta am inteles ca, desi marturisesti credinta aceluiasi pastor, adica a Domnului nostru Isus Hristos, totusi zabovesti afara din numitul staul, adica afara din sanul si ascultarea sfintei catolicesti si apostolicesti biserici a Romei, maicii si povatuitoarei tuturor credinciosilor, afara de care nu este mantuire, fiind invaluit in dezbinarea si prea multelor sminteli, care le-ai luat de la mai marii tai, si doara crezand ca esti in crugul mantuirii, pre turcii cei faradelege si dusmanii credintei cei catolicesti, pentru cinstea lui Dumnezeu si a numitului scaun, ii gonesti si-i tii a fi vrajmasii tai. Ci ne pare rau din suflet daca nu te ostesti pre lege, fiindca nu altora, fara numai celor ce se ostesc dupa lege, se da cununa cea dupa frumusetea neamurilor, si cu atata mai fierbinte ravnim mantuirea ta, cu cat credem ca, de te vei intoarce din toata inima la domnul, cu mult mai viteaz ostas al lui Hristos vei fi....
Dulci si cu mult mestesug potrivite sunt cuvintele Papei, dar pe Vladislav nu-l adorm. si legea apucata din batrani el nu o schimba. intre romani si bulgari sunt legaturi vechi. Loviti si unii, si altii dintr-o parte de unguri, din alta parte de turci, se simt tot mai apropiati, tot mai uniti prin puterea imprejurarilor. De la Rasarit au primit si unii, si altii taina botezului, din acelasi izvor si-au sorbit credinta, si preotii lor, inaintea lui Dumnezeu, aceeasi cruce-si fac si in aceeasi limba se roaga.
Stingandu-se viteazul Vladislav in anul 1372, vine la domnie fratele lui, Radu, de la Fagaras, cuviosul voievod pe care mai tarziu inchipuirea poporului il impodobeste cu toate ispravile bunicului, tatalui si fratelui lui, impreunand astfel pe-un singur nume intelepciunea, vitejia si gloria a patru vieti.
Domnul cel nou al Munteniei, Radu Negru, cum ii zic vechii povestitori ai neamului nostru, paraseste de la inceput si de buna voia lui Amlasul si Fagarasul, curmand astfel orice legatura cu regatul Ungariei. si, cu jertfa asta, ramane deplin stapanitor in tara lui. Despre el zice cronicarul: Dupa ce au trecut domnul dincoace, n-au mai avut stapanire peste romanii din Ardeal, dar nici pe dansul sa-l stapaneasca cineva n-au fost.
inca de pe cand era ban al Severinului, Radu se-mprietenise cu calugarul Nicodim din tara Sarbeasca, un om foarte invatat, care pentru faptele lui bune si marea lui credinta in Dumnezeu, era privit ca un sfant. Sub domnia lui Radu, Nicodim vine si se statorniceste in tara Basarabilor. Numele acestui sfant impreuna cu al inteleptului domn amintesc intemeierea celor dintai asezaminte manastiresti pe pamantul Munteniei. in cei doisprezece ani de pasnica domnie Radu-Voda ridica lacasuri de ruga si chilii pentru calugari la Tismana, la Cozia, la Cotmeana si la Campulung. Nicodim ramane pana la sfarsitul zilelor lui egumenul maretei lavre de la Tismana, zidita pe o stanca uriasa deasupra unei cascade, in cel mai frumos adapost din muntii Gorjului.
Radu Negru inchide ochii in anul 1384. El lasa doi ciori: pe Dan si pe Mircea. Dan, cel mai mare, sta numai doi ani la carma tarii. Sufletul lui, pare a fi mostenit de la strabuni mai mult insusirile de ostas, decat pe cele de gospodar. El isi face sub steag scurtul veleat al domniei. O lupta norocoasa cu ungurii pune iar Amlasul si Fagarasul sub sceptrul voievozilor romani. - in anul 1386 trece-n Bulgaria rasariteana, cuprinde cetatea Silistrei si alte-ntarituri de pe malul drept al Dunarii. Dar, intr-o incaierare cu tarul sisman de la Tarnov, viteazul domn, aruncandu-se in fruntea ostasilor sai pentru a-i imbarbata, isi pierde viata.
in scaunul Basarabilor s-aseaza al doilea fiu al lui Radu Negru, marele voievod Mircea.
Vladislav Basarab
Aceasta pagina a fost accesata de 2615 ori.
