Undirea neamului romanesc
de Alexandru Vlahuta
Intre unguri si bulgari. Fratii Asan si imparatia Romano-Bulgara. Navalirea tatarilor
De pe la sfarsitul sutei a patra, marea imparatie romana e desfacuta in doua. in partea de apus, cu scaunul la Roma, au navalit germanii, - in partea rasariteana cu scaunul la Constantinopol, au navalit slavii. Neamurile celelalte de barbari se mistuie cu incetul, ca apele fara matca, pe care le soarbe pamantul. Lumea crestina e rupta si ea in doua: biserica de Apus - catolica - sub ascultarea Papei de la Roma, si biserica de Rasarit - ortodoxa - sub ascultarea Patriarhului de la Constantinopol. La anul 679 bulgarii se aseaza de partea cealalta a Dunarii, intre Balcani si Marea Neagra, peste slavi si se contopesc cu ei. in a doua jumatate a veacului al noualea trec, cu regele lor Boris, la legea crestineasca. sovaiesc la inceput, vreo doi-trei ani, intre biserica de Apus si cea de Rasarit. Fratii Metodiu si Chiril, trimisi sa raspandeasca invataturile lui Hristos la popoarele slave, alcatuiesc un alfabet nou - alfabetul chirilic de mai tarziu - si scriu carti slavonesti pentru slujba bisericeasca. Sub inlaturarea acestor mari si neobositi apostoli ai neamurilor slave, bulgarii raman de-al binelea crestini pravoslavnici, legati de patriarhia din Constantinopol.
Soarele Romei apune. Vechii locuitori ai peninsulelor Balcanice se urca tot mai sus pe culmile muntilor, ca si cum ar cauta sa se mai incalzeasca la cele din urma ale acestui asfintit dureros - dar umbra amurgului creste, si noaptea ii invaluie.
Iar de la rasarit zadarnic asteapta sa se mai rumeneasca cerul de zorii unei alte dimineti: imparatia Bizantina de mult nu mai e decat o insula de greci, in mijlocul unul ocean de barbari. in Europa o bat valurile slave, in Asia o ineaca potopul musulmanilor. Puterea bulgarilor creste. Un sir de lupte norocoase ii apropie de capitala Bizantului: in anul 811 biruitorul Krum isi face cupa de baut din teasta imparatului Nichifor. De la miaza-noapte curg mereu popoarele de slavi, si nu se mai ispravesc: rusii, polonii, moravii, cehii, croatii, sarbii... sunt bratele desfacute ale aceluiasi fluviu de oameni, pornit incoace inca de prin veacul al treilea. Vitele mai mici, razletite, se pierd in albia celorlalte neamuri.
De abia incep tarile sa se mai aseze, si oamenii sa mai rasufle, cand o noua si neasteptata navala de huni se arunca asupra lumii crestine. Sunt ungurii, ramasi de puhoiul lui Atila pe langa Urali, sunt hoardele salbatice ale lui Arpad - groaza intregului Apus timp de o jumatate de veac. Batuti in cele din urma de viteazul Oto, imparatul germanilor, la anul 955, incep sa se stranga de pe drumuri si se aseaza in Panonia, unde mai norocosi decat stramosii lor huni si avari, urzesc domnie trainica trecand la legea crestina sub carmuitorul lor stefan, caruia Papa-i trimite in anul 1000 coroana de rege; si binecuvanteaza astfel intemeierea noului stat.
Valahii, cum numesc povestitorii vremurilor pe toti cei care se trag din vechea vita romana altoita pe tulpina ilirico-traca, valahii, cum isi zic ei de cand s-au trezit pe lume, se vad iarasi, din toate partile, impresurati de neamuri straine. De asta data insa nu mai e o navala trecatoare in urma careia bantuitii sa se intoarca iar la ceea ce-au fost - ci un popor vrajmas s-aseaza temeinic langa ei si cauta sa se intinda mereu, amenintand sa-i copleseasca si sa-i inabuse in adaposturile lor. Romanii se iau de ganduri. Unde sa-si plece capul?... Unde sa se mai duca? Aici si-au ingradit viata, aici si-au pastrat limba, datinile, sufletul curat si faptura intreaga si mandra a neamului lor. Din cea mai adanca vechime, de la capatul vremurilor stiute, ei si numai ei au fost stapanii muntilor acestora. Cu buna dreptate ei pot spune lumii: noi suntem agatirsii, noi, dacii lui Decebal, si romanii care, cu armele, si-au despicat drum incoace, tot noi suntem. Cetatea asta sfanta e de trei ori a noastra; si nu-i vale, nu-i izvoras, nu-i stanca de care sa fie legata o bucatica din viata noastra. Noi stam aici de doua mii de ani!
inainte de venirea ungurilor, romanii, fiind in indelungata atingere cu bulgarii, si imprumutand de la acesti vecini multe din randuielile si intocmirile vietii lor slave, isi aveau, inlauntrul Carpatilor, micii lor cneji, un fel de sfetnici si aparatori ai satelor, pusi sub ascultarea unor capetenii mai mari, care se numeau voievozi - conducatori de oaste in timp de razboi, carmuitori de tara in timp de pace.
Izvoadele vechi arata, la venirea ungurilor, trei voievozi de acestia, trei duci ai neamului romanesc, fiecare cu ducatul lui. Gelu in Ardeal, Menumorut in tara Crisului si Glad in Timisoara.
in anul 1018, imparatia Bulgarilor, dupa un lung sir de lupte cu Bizantul, e sfaramata si supusa de Vasile al II-lea Cel Mare, zis si Bulgaroctonul omoratorul bulgarilor. Biruinta aceasta, la care-au ajutat si ungurii, intinde iarasi, imperiul de Rasarit pan' la Dunare. ii intinde, dar nu-l intareste. Peste tara de ieri a bulgarilor, ramasa fara aparare, se repad de sub poalele Carpatilor pecenegii, popor salbatic de vita mongola, revarsat incoace de pe podisurile muntilor Urali. in vetrele lor parasite s-aseaza cumanii, din acelasi leagan cu pecenegii, vorbind aceeasi limba turceasca, purtand aceeasi dusmanie imparatiei Bizantine s-aceleasi lupte cu ea.
Romanii se folosesc de tulburarile acestea, si-ncep sa se prelinga pe luminisurile de-afara ale muntilor, intemeind sub cnejii lor asezari de sate pe unde mai sunt de-ai lor, in valea Oltului mai ales, si pe plaiurile Vrancei, si la capatul despre miazanoapte al Carpatilor bucovineni, in Campulungul ingradit de codri.
in anul 1166, cand imparatul Manuil Comnen, invingatorul cumanilor, intra, in tara ungurilor, unde o noua biruinta incununeaza steagurile bizantine, in oastea lui viteaza arcasii romani de pe luncile Oltului sunt printre cei dintai luptatori. Peste unsprezece ani puternicul Manuil, care visa reinchegarea intinsei imparatii a lui Traian, moare, si cu el se stinge cea din urma raza a gloriei bizantine. Desarta stralucire a curtii de la Cornul de aur cere supusilor biruri din ce in ce mai grele. Doi frati romani, Petru si Asan, pastori in Balcani, merg sa se planga imparatului. Ei vorbesc darz. Asan e palmuit. Peste trei ani toti romanii si bulgarii din peninsula Balcanica sunt in picioare, gata de lupta. Rapusi la inceput, cei doi viteji trec Dunarea incoace, strang oaste proaspata de la romanii de-aici si de la cumani, si din nou se arunca-n lupta. De asta data armata Bizantului e sfaramata. Isac Anghelul scapa cu fuga, pierzandu-si coiful imparatesc prin ponoarele muntelui Hemus. Toate cetatile grecesti pana la Adrianopol cad in mainile biruitorilor. si iata ca, dintr-o rascoala de ciobani, o noua si neasteptata imparatie se ridica in dreapta Dunarii, cu asezarea scaunului domnesc la Tarnova. Dar pare ca un blestem urmareste pe urzitorii si stapanii acestui tanar imperiu.
La 1196 Asan, ajuns in culmea maririi, cade ucis de-o mana nelegiuita. Petru, fratele, si urmasii lui, dupa un an, are acelasi sfarsit. Al treilea frate, viteazul Ionita, caruia Papa de la Roma, pentru a-l ademeni, ii trimite binecuvantarea lui si coroana de rege al romanilor si bulgarilor, dupa o glorioasa domnie d zece ani, moare si el strapuns de spada unui tradator. Catre jumatatea veacului al treisprezecelea imparatul Asan al II-lea, inchinat bisericii de Rasarit, isi atrage urgia Papei, care-ndeamna pe regele ungurilor sa-i calce tara si s-o supuie. Bela al IV-lea isi pregateste oastea, cand deodata un strigat de groaza se ridica din toate partile: Vin Tatarii! Hoardele mongole trec peste asezarile campiilor ca o vijelie pustiitoare, si intra in marea cetate a Carpatilor prin vaile apelor. Oastea ungurilor, spaimantata, fuge la Buda. in pragul Fagasului, langa Padurea Vlahilor, singur banul Basaraba incearca sa tie piept cumplitului Orda. Viteazul domn al Olteniei se repede la hotar, ca un vultur ce-si apara cuibul, fara a socoti strasnicia puterii ce vin asupra-i. in aceasta crancena lupta, de care pomenesc izvoadele straine de pe vremuri, arcasii Olteni sunt biruiti. Paznicul tarii, cu putina oaste ce i-a mai ramas, e nevoit sa se retraga in desimea codrului. Dar potopul e abatut din cale. Salbatica multime, insetata de prada, se napusteste inainte pe alte vai, lasand in urma-i pamantul acoperit de lesuri, cerul dogorit de valvataile flacarilor. - Acestea se petrec in anul 1241. Peste trei ani tatarii, lasara Ungaria jefuita si orasele ei darapanate si pustii, se retrag incarcati de prazi. Parte se impanzesc in campiile Dunarii spre Mare (Dobrogea de azi), parte dincolo de Nistru, in sesurile de miazazi ale Rusiei.
Limpezindu-se vaile, cetele de romani incep sa izvorasca din adancurile codrilor, si, lasandu-se iar pe poalele rasaritene ale Carpatilor, in roiuri harnice, isi infiripa din nou asezarile si viata de mai inainte.
in vremea asta, de cealalta parte a Dunarii, neamul, asanestilor se stinge, si cu ei se incheie puterea si gloria imparatiei lor, ce pare ca un vis a fost. Raman bulgarii si singuri, avand o tara, dar nestiind sa si-o pastreze; dezbinati din pricina certurilor pentru coroana, o mai duc taras-grapis pana la sfarsitul veacului al paisprezecelea, cand, slabi si vlaguiti in fata unui dusman nou si puternic, isi pleaca grumazul, aproape fara impotrivire, sub aspra stapanire a turcilor - lunga si dureroasa ingenunchere, din care, peste cinci veacuri, vitejia si jertfele neamului nostru ii vor ajuta inca o data sa se ridice.
Romanii, desfacandu-se de ei, isi iau turmele si se retrag in Balcani.
Pentru aceasta ramura scumpa, desprinsa din tulpina vietii noastre, pentru fratii acestia risipiti dincolo, de pamantul din dreapta Dunarii, istoria se-nchide aci. Ziua cea sfanta, ziua de mantuire si de dreptate, pe care cu totii o asteptam, e ascunsa inca in tainele viitorului.
Undirea neamului romanesc
Aceasta pagina a fost accesata de 2366 ori.
