Sub fanarioti
de Alexandru Vlahuta
Sa nu dea Dumnezeu omului cat poate rabda.
Cu Dimitrie Cantemir in Moldova si cu stefan Cantacuziono in Muntenia se incheie sirul domnilor pamanteni. De aci-ncolo sultanul trimite de-a dreptul pe cine vrea el, fara sa mai intrebe pe boieri, fara sa mai tie socoteala de datinile tarii, ori de glasul vechilor asezari. Se va amesteca din cand in cand si cate un roman printre atatia greci, dar nu se va cunoaste dintre ei. Lucrurile s-au petrecut asa, ca nici macar nu s-a simtit zdruncinul schimbarii.
Dimitrie Cantemir domnise numai sase luni. Frica turci l-a gonit in Rusia de unde n-avea sa se mai intoarca si unde bucuros si-ar fi dus si tara de i-ar fi stat in mana. Vremile de mai tarziu au dat scriitorului slava, de care domnul nu s-a putut invrednici.
stefan Cantacuzino se lacomise la tronul lui Brancoveanu, mai mult de patima banilor decat de mila si dragostea tarii.
"N-au ramas episcop, rosteste glasul vremilor, n-au ramas egumen, calugar, negutator, boieri mari si mici, care sa nu fie de dansul jafuiti si pradati". Cand, banuit de legaturi ascunse cu nemtii, e prins de turci, e prins de turci, dus si ucis la tarigrad si el impreuna cu tatal sau Constantin (26 mai 1716, toata tara vede in aceasta pedeapsa o rasplata de sus, pentru cel ce-a uneltit pieirea Brancovenilor.
sirul domnilor fanarioti in amandoua tarile ii deschide Nicolae Mavrocordat: el se aseaza mai intai in Moldova, pe la jumatatea lui noiembrie 1711, sarbatorit de boieri a caror limba n-o stia, si care-s prea fericiti, ca stau la masa cu fiul dragomanului turcesc, ajuns in scaunul lui stefan, si nici se mai intreaba de unde-i painea pe care-o frang pe masa de praznic, "si foarte s-au bucurat intr-acea zi toata curtea, si s-au sculat boierii de la masa, de au giucat in casa cea mare, ca acolo se pusese masa..." Apoi, dupa cinci ani de domnie-n tara tot mai saraca a Moldovei, pentru credinta lui neclintita fata de turci - de turcii stapani - e inaintat la scaunul mai banos, al Munteniei, in locul lui stefan Cantacuzino.
Grecul deschide poarta binisor, zambeste bland ochilor nelinistiti, netezeste cu mila amestecata cu teama fruntea celui obidit, si cand vede cat de supusa si de blanda-i turma ce i s-a dat in seama, isi scoate frumusel foarfecele si s-aseaza pe tuns. Mai din usor, mai cu fereala decat multi dintre voievozii pamanteni, si gandindu-se si la nevoile tarii, caci era om cuminte dealtfel, stapan patimilor lui, si foarte priceput in trebile domniei. Asa ca in limpezisul unor timpuri mai asezate, ar fi fost - cu toata firea lui de grec - un bun stapan si obladuitor pamantului acestuia. Dar era o manie de valuri pe-atunci, ca-i de mirare cum de se mai tinura bietele noastre tari!
Se ridicase o imparatie noua la miazanoapte. Petru cel Mare biruise la Pultava pe Carol al XII-lea, regele Suediei, isi largise hotarele din Marea Caspica pana-n Marea Baltica, si planuia sa-si mute scaunul din Moscova la Constantinopol, care trebuia, fireste, sa ia numele de tarigrad - "orasul tarului". "Razboaie mari purtau intunecimi de osti peste pamantul nostru, nimeni nu mai era stapan pe lucrul lui, - la dus si la-ntors, crestini si pagani, biruiti si biruitori, ca salbaticii dadeau busna prin casele oamenilor, prin biserici si prin manastiri de jefuiau tot ce gaseau, si vite si robi luau, ca dintr-o tar' a nimanuia.
Voievozii, supusi credinciosi ai padisahului, nu mai insemnau nimic. Boierii erau dezbinati: unii trageau spre nemti, altii spre rusi, din ce in ce mai putini spre turci, spre care tot mai lacome se-ntindeau peste noi bratele muscalului. si lesii ne sapau. Tatarii ne pradau mereu; si oaste nu mai aveam, si nici un viteaz nu se mai ridica sa ne apere. Ne aparau doar muntii - cetatea neatarnarii noastre.
Trei imparatii se bateau pe noi; iar cand se hotarau sa faca pace, rusii cereau Moldova, nemtii Valahia - carjile de aur ale batranei Turcii - si luptele reincepeau.
Numele domnilor, ca si faptele lor, se amesteca in pulberea acelor lupte. Ei vin si se duc din porunca sultanului, si in bogatiile pe care le agonisesc vad viitoarele domnii, pentru ei sau pentru ai lor.
Constantin Mavrocordat, fiul celui dintai gospodar fanariot, domneste, intre anii 1730-1763, de sase ori in Muntenia si de patru ori in Moldova. Cati bani "de haram", cum zice turcul, i-or fi trecut prin mana! si cata jale, cate schingiuiri si batai pan' la sange si pan' la moarte, infatisau banii aceia!
Domnii sunt incunjurati de greci, biserica e impanata de greci, - scolile, putine cate sunt, dregatoriile, negotul - toate cheile vietii noastre sunt in mainile grecilor, si toate se vand: slujbele, egumeniile, strangerea birurilor, care de mult nu mai au nici o masura - domnul insusi vinde la mezat manastirile domnesti. Boierii si clerul se mai "chivernisesc" ei - dar de taran e greu, ca nu i-au mai ramas decat bratele, si nici pe acelea nu-i stapan.
Cand pacea de la Pasarovitz (1718) da nemtilor Oltenia, pe care pacea de la Belgrad (1739) avea sa ne-o intoarca indarat, dregatorii lor, trimisi s-o ia in stapanire, raman umiliti de salbaticia in care traiesc oamenii, intr-o tara asa de mandra si bogata. Corabiile turcilor incarca toamna tot rodul pamantului.
Sub Ion Mavrocordat - cel mai lacom si mai asupritor dintre toti domnii pe care ni i-a trimis Fanarul - vacaritul ajunge sa se ia de trei ori pe an, incat oamenii incep sa-si ucida vitele ca sa-si mai scurteze din cele dari. De atunci o fi ramas cantecul: Cine are patru boi Capu-i urla de nevoi. Eu ca n-am nici o pereche -Pun caciula pe-o ureche!
Pe vremea asta de cumplita ananghie, isi intinde Rusia mrejele ei asupra tarilor noastre. Puternica, lacoma, vicleana, ea zice ca ridica spada "in numele Mantuitorului si al crestinitatii", si cheama la sanul ei, sub inalta ei ocrotire toate popoarele "drept-pravoslavnice". Turcii inteleg, printr-un fel de presimtire mai mult, ca cel mai mare vrajmas al lor e muscalul, si-n ura de moarte a celor doua imparatii se cumpaneste, pentru mai bine de-un veac, soarta tarilor romane.
Gospodarii acestei vremi se schimba tot mai repede; caci tot mai mult se teme sultanul sa nu-i traga rusii in partea lor. Ei isi deschid drumul la domnie de obicei prin slujba de dragoman al Portii; pe-acolo trec si putinii pamanteni ce mai intrerup doar cu numele sirul domnilor fanarioti.
Turcii se incred din ce in ce mai putin in romani. Ei se tem, pe vremea asta de neastampar, sa nu se ridice vrun stefan. Vrun Mihai. Cea mai mica banuiala aduce mazilirea voievodului, - uneori moartea lui. O soapta numai, la ingrijata Poarta, ca domnul ar da rusilor ajutor pe sub mana - si pieirea lui e hotarata. De aceea nici nu poate fi vorba de-o gospodarie inchegata. Cateva masuri de indreptare, ce se incearca din cand in cand, tintesc mai mult la sporirea si stransul mai usor al darilor, decat la buna si trainica ingradire a tarii.
Muscalii sunt neadormiti, - ei cauta in toate felurile sa ademeneasca pe romani si sa-i traga-in partea lor: iscoade, calugari, negustori, iconari, ostasi cu vaza, cutreiera Moldova si Muntenia, ispitind, impartind bani, fagaduind marea si sarea bietilor oameni buimaciti de nevoi, ce nu mai stiu nici ei pe cine sa creada, incotro s-apuce. Multi dintre vechii nostri boieri,
si mai ales preotii, vad in puternica Rusie mantuirea neamului romanesc! Ei trimit imparatesei Caterina a II-a soli din amandoua tarile, cu smerite carti de inchinare: "Rugatori cadem la urmele prea luminatelor picioarelor voastre"...
"O, prea blagorodnica imparateasca si prea milostiva stapana a noastra, nu ne parasi pre noi robii Mariei voastre cei de o credinta, umbreste-ne!..."
Aveau sa vada ei romanii, curand dupa aceea, si multa vreme dupa aceea, cum stie sa umbreasca milostiva Rusie!
incepand de la 1769 si pana la 1774, cat tine razboiul dintre muscali si turci, tarile romane - pe care insusi capul bisericii lor le cheama la jertfa, "pentru proviantul imparatestilor osti ce au venit spre apararea noastra" -tarile peste caresi intinde Rusia larga ei aripa ocrotitoare, sunt impresurate si jefuite cu cea mai vajnica salbaticie de insesi aceste imparatesti ostiri, care se bat - zic ele - "pentru mantuirea neamurilor crestine de sub jugul paganului".
Pacea de la Cuciuc-Cainargi (1774) desface Moldova si Valahia din stransoarea ucigasa a bratelor muscalesti, da insa marii imparatii crestine dreptul de a le... ocroti, de cate ori se va parea ei ca sunt prea asuprite de necredinciosi - un drept pe care dealtfel si-l luase ea singura de mai inainte, si-n care pana si turcii vad ce se ascunde. - Austria, intelegand ca Rusia si-a retras gheara de pe deasupra, numai pentru a si-o intinde mai bine pe dedesubt, se grabeste a lua din vreme partea ei de prada. Cu doi ani inainte se facuse-mparteala Poloniei, dusa la pieire de insesi dezbinarile pazitorilor ei. Austria incredinteaza pe turci ca de halca ei ar tinea si Bucovina, o farama de loc neinsemnata, pe care o ia numai pentru a indrepta, cum a fost din vechi, "hotarul Pocutiei". Toata Moldova e un suflet s-un strigat in fata acestei nelegiuiri. Acolo-i Suceava si Putna cea sfanta, acolo-i cetatea de scaun si locul de vesnica odihna al celui mai mare si mai slavit voievod al ei. Dar cine s-auda dreptatea si cine sa creada durerea unei tari asa de mici!
Domnul Moldovei, Grigore Alexandru Ghica, trimite o plangere la Poarta. Austria il paraste ca-i unealta rusilor, - iar cateva mii de galbeni incheie targul. intr-o seara din toamna anului 1777 soseste-n Iasi un pasa - Ahmed-bei. El trage la "Conacul din Beilic", se face bolnav, spune ca trece la Hotin s-ar vrea sa vorbeasca cu domnul, pe care-l cunoaste de la tarigrad. Ghica vine, insotit numai de patru slujitori pe care-i lasa afara, il gaseste-ntins pe-o sofa si-i arata, din toata inima, parerea lui de rau ca-l vede bolnav. Turcul e vesel, spune glume, intreaba de una, de alta... Cum stau asa de vorba, Ghica scoate tabachera si i-o intinde: "Bun tabac ai, zice Ahmed, dar eu am si mai bun". si, batand din palme, striga "Tabac!" Opt ieniceri rasar ca din pamant. O lupta de cateva clipe, - unul din ieniceri e ucis, - apoi un gemat adanc, sugrumat din cea din urma durere, si frumosul trup al voievodului Moldovei, strapuns de lovituri mai multe decat cerea moartea, cade la picioarele "trimisului imparatesc".
Austria, vesela si mandra de-o asa deplina biruinta, putea sa-si infiga linistea zgriptorii ei in boiul Moldovei. Sabia lui stefan dormea langa bratul ce nu se mai putea ridica sa-si apere pamantul!
si nu mijea o zare de lumina, in toata intunecimea aceea de vremi neindurate. Un vant de stricaciune sufla peste lumea intreaga. Nu mai era cinste, nu mai era omenie. A vicleni, a fura, a ucide miseleste era o putere. Frederic cel Mare, gasind la Lipsca tiparele de bani ale polonilor, pune sa toarne-n cositor o suta de milioane de fiorini, pe care-i petrece-n Polonia lui drept bani adevarati.
Domnii greci se azvarl asupra tarilor noastre cu lacomia zorita a jefuitorului de calare, pe care-l ajung din urma ceilalti flamanzi. Cand cele trei imparatii din jurul nostru se razboiesc iar intre ele, si-si vantura ostile si pacatele peste sarmanele tari fara nici o aparare, - ei se gandesc ce s-apuce mai repede, ce viclesuguri sa mai invarteasca, si cum sa-si astearna lor mai bine, si mai la adapost.
Neculai Mavrogheni ar da foc tarii pentr-o zi mai mult de domnie. El inseala pe turci, jurandu-se ca tine oaste multa care se bate vitejeste pentru ei: si oastea aceasta e o adunatura de talhari, tocmita pe jaf, in fruntea careia el insusi merge de prada casele boierilor si sfintele lacasuri. in toamna anului 1787, pe cand erau turcii in razboi cu nemtii si cu rusii, acest Mavrogheni sparge zidurile Manastirii Cozia, o jefuieste si scrie la Constantinopol ca, dupa o lupta crancena, biruind pe nemti, le-a luat in sfarsit o puternica cetate-a lor, care se cheama Cozia. - Cozia lui Mircea!
tarile romane, de la care mereu se certau nemtii cu rusii, cand era vorba la-mparteala, scapa si de data asta. Pacea de la sistov si cea de la Iasi, pun capat, in anul 1792, "razboiului sfant", cum ii placea Caterinei a II-a sa-l numeasca. Nemtii se retrag din Muntenia si rusii din Moldova, - si unii si altii se retrag de nevoie. Un strigat izbucnise din inima Frantei, si regii pamantului se cutremurara in vechile lor tronuri. Era marele strigat al dreptatii omenesti, pe care-asa de demult o uitase lumea, incat infatisarea ei care-n adevar capatase ceva din salbatacia fiarelor, o umplu de groaza. Se prabusi in flacari si-n sange coperisul putred al vechii cladiri feudale -popoarele, visatorii crezura ca s-au naruit si zidurile. Veacul al optsprezecelea apunea in lumina de vraja a celor mai mari sperante ce-au incoltit vrodata in sufletul omenirii.
Pentru tarile noastre mantuirea era inca departe, si venea incet. La carma lor se schimba tot oamenii sultanului, fosti dragomani, odrasle tot mai lacome din cele opt familii grecesti , ce, vreme de-o suta de ani, se dusmanesc intre ele de la impartirea bogatiilor acestui pamant. si oamenii aceia nu pot intelege nici sufletul, nici nevoile neamului nostru. Cateva pravili, cateva indrumari bune pe care le-au dat unii din ei, sunt rodul vremii, - ele cred din adancul vietii noastre, cum cresc arborii din pamant, si e deajuns uneori ca domnul sa nu le impiedice, pentru ca numele lui sa ramaie binecuvantat poporului, deprins a vedea jaf si urgie de la cei de sus. Slujbele si bogatiile tarii sunt pe mainile strainilor, si boierii de bastina, mai toti, sunt incuscriti cu ei. Putinele scoli ce s-au intemeiat, sunt scoli grecesti. in "casele mari" nu se vorbeste decat greceste. La primiri, la zile de sarbatori, domnii sunt laudati in limba greceasca... Se strica oamenii, se strica sufletul tarii, mai scump decat toate bogatiile pamantului ei. - De bantuirile de-afara, de dusmanii luptelor fatise, scapau romanii mai usor, - ca-mbelsugarea holdelor si harnicia bratelor intremau tara iute, si toate se ridicau la loc in cativa ani de liniste. Dar de "raul din casa" - cum sa te aperi, cui sa te plangi, cu cine sa te ajuti?
Ramasa fara oaste, tara nu se mai poate apara nici de bantuirile Pasvangiilor , care, sub ochii domnului, inmarmurit de groaza, calca orasele Olteniei, jefuind case si omorand oameni, ziua-n amiaza mare. Gloatele trimise de turci, ca sa ne apere - sa apere "granarele de imbelsugare ale imparatiei musulmane" - trec si ele cu ceausi cu tot in randurile vestitului Pasvan, si prada fara nici o teama. Mavrocordat, Ghica (arbanasi greci), Calimah, Ipsilanti, Moruzi, Caragea, Sutu si Mavrogheni. Pasvanoglu, vestitul pasa din Vidin, e un fiu de talhar; si-a facut o banca de haiduci, de razvratiti, si prada olaturile turcesti de pe langa Dunare. Se intareste-ntr-o cetate de pamant langa Vidin, risipeste cetele de poterasi, ca si oastea ce vine-mpotriva-i: sultanul, ca sa-l potoleasca, il face pasa. Aceasta-i mareste banda, si indrazneala Pasvangiilor nu mai cunoaste margini.
Domnii, vazand slabirea si darapanarea Turciei, incep sa-ncline din ce in ce mai mult spre puternica Rusie, spre "soarele care rasare", zic ei.
Ies la iveala firele vechilor, iscusitelor uneltiri muscalesti. Cand sultanul mazileste, in anul 1806, pe Constantin Ipsilanti, domnul Munteniei, si pe Alexandru Moruzi, domnul Moldovei, rusii - ocrotitori - intra cu oaste-n amandoua tarile si cer intoarcerea voievozilor in scaunele lor, caci nu se-mplinise cei sapte ani, cat era asezat acum veacul unei domnii. Poarta se supune: Mazilii isi recapata caftanul. Ostile rusesti insa nu se retrag, si razboiul - focul ascuns sub cenusa vremelnicilor invoieli - izbucneste iar. Luptele - hartuieli mai mult - se traganeaza aproape cinci ani, cand pe pamantul nostru, cand in jurul hotarelor noastre. si-n toata vremea muscalii se fac stapani pe-amandoua tarile: salbaticia cu care te jefuiesc, muncile, bataile si nelegiuirile pe care le-ndura poporul de la acesti pravoslavnici crestini, intrec marginile oricarei inchipuiri omenesti. O ceata de batrani vin de se jeluiesc generalului Kutuzoff de cruzimile ostirii lui, si cand ii spun cu durere de bietii romani ca nu le-a mai ramas nimic, nici cenusa din vatra, acesta le raspunde aspru: "le voi lasa lor ochii spre a plange".
De cate ori incep tocmelile de pace, rusii cer Moldova si Valahia, de care turcii se tin cu inclestarea desperatului ce simte prapastia sub el. Vartejul intamplarilor din Apus grabeste insa ruperea targului. Napoleon cel Mare isi indreapta spre Rusia biruitoarele-i steaguri.
in ziua de 24 mai 1812 se-ncheie pacea de la Bucuresti, pace in care banii si uneltirile rusilor se arata cu mult mai tari decat armele lor.
Din trupul sarmanei Moldovei se mai raslui o parte: Prutul - "rau blestemat" de-atunci - se facu palos in mana muscalului, si spinteca-n doua mandra mosie a lui Stefan cel Mare.
indata, dupa ridicarea ostilor imparatesti, se-ncinge-n toata tara o foamete s-o ciuma naprasnica, de mureau oamenii pe drumuri, - vestita ciuma-a lui Caragea, unul din cei mai lacomi domni ai Munteniei, despre care se spune ca si-a cumparat firmanul cu patru milioane de ei. Pentru a putea jefui in liniste, Caragea se pune bine cu boierii, ademenindu-i cu tot felul de slujbe si de ingradiri, si statornicind prin glas de pravila chiar - in condica lui de pravili, - ca toata povoara darilor s-apese numai asupra norodului.
infricosat el singur la urma de jaletea tarii si de valva bogatiilor lui, paraseste domnia si se duce sa traiasca-n frumoasa Italie.
ii urmeaza Alexandru Sutu, cu sprijinul rusilor, care de obicei costa mai scump si e mai inselator decat al turcilor.
Moldova, chip, are parte-n vremea asta de-un domn mai cu mila. in cei sapte ani impliniti (1812-1819) ai lui Scarlat Calimah, s-aseaza o viata mai legata si mai spornica pe bucatica de pamant ce i-au mai lasat-o nesaturatii de pamant. Dupa acest bun gospodar de la care, intre altele, ramane tarii si o inteleapta alcatuire de pravili, vine Mihai Sutu, ruda cu Alexandru Sutu din Muntenia.
Cu el, cu acesti doi greci din neamul lui Sutu, se incheie - pentru vecii vecilor - intunecosul sir al domnilor fanarioti, inceput cu Nicolae Mavrocodat la 1711 in Moldova, si la 1716 in Muntenia.
A fost o noapte cumplita aceea, - in istoria vietii noastre, - una din acele nopti care pregatesc moartea popoarelor batrane, "in ce chip cand se apropie de ziua incep a canta cocosii, si jiganiile temandu-se sa nu le apuce lumina zilei prin locuri primejdioase pentru dansele, fug de se ascund in vizunii, intr-acest chip si Caragea petrecand, ca intunericul noptii in cei cinci ani trecuti ai domniei lui sloboda hiara nesatioasa, hrapind din tara si fatis si curmezis si dosis, intru al seselea incepand a se lumina de ziua, adica a se descoperi ale lui fapte toate, se temu nu atat de mazilie, fiindca sorocul de sapte ani ai domniei dupa trataturi se implinea, cat de capul lui, caci simtise ca Poarta are socoteala a-l pierde, isi chivernisi scaparea vietii pri fuga din scaun la alte curti straine cu toata familia".
si-mbatranesc fara de vreme pe cele tinere. s-un noroc mare a fost ca n-a strabatut mai adanc amestecul de sange, otravitoarea incuscrire pe care s-au incercat imprejurarile s-o puie intre tineretea curata si nestiutoare a romanului, si batranetea ostenita, vicleana si plina de stricaciuni a celei mai putrede ramasiti din vechiul neam al grecilor.
Au ramas in casele boieresti, in zarva oraselor impestritate si pururea iubitoare de prefaceri, acolo au ramas si limba, si portul, si obiceiurile subtiri ale grecilor. in satele departate, in largul campiilor pe liniste, ca si-n stramtorile muntilor pe vifor, aceeasi opinca a insemnat urma trainiciei noastre de-a lungul vremilor nemilostive, s-acelasi suflet cinstit si bun si-a rostit gandul, in aceeasi buna si cinstita limba stramoseasca.
si de-a incremenit pana, de-atatea-nvaluiri, in mana cronicarului de la oras, - din ce in ce mai cu foc a plans in lunca obida pastorului ramas adesea fara turma, din ce in ce mai raspicat s-a destainuit, in graiul sfant al doinei, sufletul cel neschimbator al taranului.
Departe, ca din adancimi de vremi, rasuna induiosat un glas de bucium. Se rumenesc incet crestele muntilor. E primavara-n aer, si primavara-n inimi.
si tot mai inviorat, tot mai larg s-aud chemarile de bucium.
Sub fanarioti
Aceasta pagina a fost accesata de 2480 ori.
