Stefan cel Mare

Stefan cel Mare

de Alexandru Vlahuta



    "Pune pieptul la hotare Ca un zid de aparare".
(Cantec vechi)

Din jos de Suceava, pe Siret, la locul ce-i zice Direptate stau adunati, ca-n zilele marilor judecati domnesti, boierii tarii, curtenii toti si fetele bisericesti cu Mitropolitul Teoctist in frunte, si norod mult de prin sate, intru intampinarea domnului celui nou. Aici e "primirea"; aici se opreste cu arcasii lui cel ce de doua ori si-a biruit vrajmasul. Aici descaleca intai feciorul lui Bogdan si, ridicand spre multimea care-l priveste cu drag, frumosii lui ochi albastri, intreaba cu acea dulce sfiala ce sta asa de bine unui viteaz, de este cu voia tuturor sa le fie el domn. si toti intr-un glas ii raspund: "in multi ani de la Dumnezeu sa domnesti!"

Apoi se face liniste. Din cerul limpede al acestei minunate zile de primavara, o putere tainica, o credinta noua pare ca se coboara in inimile tuturor.

Lin incep cadelnitele de argint sa zornaie; imbracati in odajdii scumpe, preotii se randuiesc in cerc, batranul Teoctist ridica mana lui slaba spre binecuvantare, si glasuri potolite pornesc traganat cantarea rugaciunilor pentru ungerea domnului. in lumina acestei marete sarbatori, tanarul stefan pare un Fat-Frumos, si toate privirile cata la el cu incredere. Iar in clipa cand Mitropolitul pune crucea Sfantului Mir pe fruntea ce va purta coroana Moldovei, lacrimi de bucurie, lacrimi de iubire lucesc in ochii tuturor. Prin norodul in freamat se deschide drum; intai trece domnul calare, apoi se-nsira boierimea, clerul, ostasii, si dupa ei multimea toata se misca-ncet, se urca-incet pe drumul ce se indoaie la deal, spre portile cetatii. Soarele e la namezi. Din pamantul reavan se ridica mireasma dulce a incoltirii, prin aer trece ca o suflare de putere noua, de viata proaspata; chemari prelungi de bucium se leagana pe vai. in pasul stapanit al calului, tanarul voievod intra in Suceava; din cerdacuri, de la ferestrele deschise, unde flutura naframe albe, flori i se arunca-n cale - acum alaiul domnesc de-abia se mai urneste, strigate de proslavire izbucnesc din mii de guri, si toate clopotele bisericilor vestesc bucuria zilei acesteia. Sfanta si hotaratoare sta in istoria Moldovei ziua de 12 aprilie. Joia mare a anului 1457, cand din mila Celui de Sus se aseaza stefan, vrednicul nepot al lui Alexandru cel Bun, in scaunul domnesc de la Suceava.

Multe mai sunt de facut intr-o tara stricata de atatea stapaniri vitrege si pandita de peste hotare de atatia dusmani lacomi. in noul gospodar se arata de la inceput inteleptul care vede limpede si departe inaintea lui, carmaciul iscusit care stie sa-si potriveasca panzele corabiei dupa vanturile ce i se ridica-n cale.

Cu inima lui larga, iubitoare si fara camari ascunse, cu firea lui dreapta, hotarata, croita pe fapte mari, si mai ales cu minunatul lui dar de a intelege si rostul vremii si sufletele oamenilor ce-l inconjoara, usor isi atrage dragostea si deplina incredere a tarii. El trimite vorbe de pace si de imbunare pribegilor infricosati ce tanjesc inca pe langa Petru Aron; incetincet ochii se deschid, sufletele se reculeg si puterile dezbinate si risipite ale Moldovei incep iarasi sa se adune laolalta.

Polonii gazduiesc si de asta data pe fostul domn, amenintand cu el pacea Moldovei. Regele lor e departe, in Prusia, in lupta cu teutonii. stefan trimite peste Nistru o ceata de calareti sa bantuie Pocutia si, pana sa vie craiul, obisnuit a cere si primi inchinarea domnilor moldoveni, o bruma denvoiala se incheie intre cele doua puteri: lesii sa nu mai dea nici un sprijin lui Petru Aron, moldovenii sa nu mai calce legaturile de supunere, asezate de inaintasii cei slabi si nevolnici ai lui stefan.

Vazand ca nu mai e nici o nadejde, putinii boieri ce mai aciurau pe langa Petru se desfac de el si se intorc in tara. Dar ucigasul lui Bogdan nu-si poate lua gandul de la domnie. Parasit de ai lui si, intelegand ca lesii umbla sa se scuture de el, isi muta cuibul in Ardeal. stefan, c-o mana de voinici, se arunca pe urmele lui si pustieste tinuturile secuiesti, banuite ca dau ocrotire primejdiosului fugar. Craiul ungurilor Matias Corvin e dus departe sa mai vaneze o coroana, caci e o vreme de neastampar cand regii pamantului nu se mai satura de putere, si, cu ochii pe tara altora, uita ca cea mai buna isprava ar fi sa si-o ingradeasca pe-a lor.

Acum, din partea maghiarilor, stie domnul Moldovei la ce se poate astepta si, ca sa n-aiba impotriva-i doi vrajmasi deodata, reinnoieste in primavara anului 1462 legaturile cu polonii, fagaduind solilor veniti pentru aceasta la Suceava, ca, indata ce se va inlesni, va cauta sa se repada insusi la Camenita pentru a depune inaintea regelui obisnuitul juramant de credinta. - Dar primejdia temuta se ridica din alta parte. Vlad tepes, crancenul voievod al Munteniei, a tras sabia impotriva marii imparatii turcesti, si iata ca insusi puternicul Mohamed al II-lea vine cu oaste ingrozitoare sa-l rapuie.

stefan nu-i un vanator de primejdii. El nu le starneste, nu le cauta, si nici in cale nu le sta, decat atunci cand nu-i de abatut pe-alaturea, pentru un om cinstit. Viteaz e si el, si dragi i-au fost luptele de cand a deschis ochii in lume, dar peste invapaierile tineretii s-au asezat grijile cele mari ale domniei. Soarta unei tari, soarta unui neam intreg sta in mana lui. Raspunderea asta mare si grea stefan o intelege, cum putini carmuitori pe lume au inteles-o. Toata domnia lui, toata lunga si neadormita lui domnie oglindeste, la fiecare clipa, la fiecare pas, inalta, sfanta grija a raspunderii acesteia. Iata de ce pe cumintele voievod al Moldovei nu-l vedem alaturi de Vlad in razboiul cu Mohamed. El nu vrea sa arunce soarta tarii lui in jocul primejdios al unui domn nesocotit, fie fratele lui, asemenea domn, fie parintele si binefacatorul lui. stefan in razboiul acesta, vede valvataile unui foc naprasnic, - si cel dintai gand al lui, singurul lui gand, este sa smulga Chilia, sa scape din pieire bucatica asta scumpa, rupta din trupul Moldovei lui. si astfel, la lumina acestor flacari, vedem o clipa pe acela care mai tarziu va fi numit "Spada Crestinatatii", luptand alaturi de ostasii lui Mohamed impotriva crestinilor, romani si unguri, aparatori indarjiti ai cetatii Chilia. Nici turcii insa, nici moldovenii nu pot sparge vechile ziduri ridicate de Alexandru cel Bun la gurile Dunarii. in ziua de 22 iunie o ghiulea zvarlita din cetate, lovind pe stefan si facandu-i o rana grea la glezna, pune sfarsit acestei lupte nenorocite intre domnii aceluiasi neam. Lui stefan insa ii trebuie Chilia. tara lui nu poate ramanea deschisa tocmai dinspre cel mai de temut vrajmas. Stapanirea si paza acestei porti a Moldovei, spre nesfarsitele cai ale apelor, intra ca o parte de capetenie in planul de aparare si de intarire al marelui gospodar. si iata ca, dupa trei ani de pasnica straduinta in dregerea tarii, stefan se arata iarasi in fata Chiliei. Iarna fiind, si Dunarea-nghetata, cetatea poate fi lovita din toate partile, - ea se apara vitejeste doua zile, dar la urma vazandu-si zidurile stricate de ghiulele moldovenilor, inalta flamura pacii si-si deschide portile inaintea biruitorului si stapanului ei de azi inainte.

Sambata la 25 ianuarie 1465, cum glasuiesc izvoadele vremii: "intra stefan voievod in cetate si ramase acolo trei zile petrecand si laudand pe Dumnezeu si imblanzind oamenii cetatii, si le puse acolo parcalabi pe Isaia si pe Buhtea si-i invata sa pazeasca cetatea de limbile necredincioase. si astfel se intoarse cu toata ostirea sa in scaunul sau de la Suceava, si porunci mitropolitilor si episcopilor si tuturor preotilor sa multumeasca lui Dumnezeu pentru darul ce i-a facut".

Cetatea Hotinului, straja de la Nistru, si-o reluase cu buna intelegere de la poloni inca de-acum doi ani, s-o daduse-n seama parcalabului Goian.

S-a izbandit astfel o buna parte din planul tras de la inceput: Moldova reintarita in vechile-i hotare, boierii ei uniti sub ascultarea domnului, caile negotului deschise tuturora, targovetii cuprinsi, - taranul, usurat de asupriri, stapan pe bucatica lui de pamant si gata, la cea dintai chemare de bucium, sa-si ia arcul si tolba cu sageti, merinde-n traista pentru mai multe zile, si s-alerge sub steagul domnului viteaz. Caci de oaste regulata nu se pomeneste inca. Moldova isi are tot vechile oranduieli, luate de la munteni, care si ei le-au fost primit in mare parte de la bulgari:

Domnul, voievodul vremilor de sange si de foc, - mostenitor de-a dreptul sau ales de boieri - e stapanul desavarsit a toata tara si peste toti cati sunt cuprinsi intre hotarele ei. in mana lui sta cumpana dreptatii. Averea si viata supusilor, de orice treapta ar fi ei, sunt la bunul lui plac. isi are, in jurul tronului, sfetnicii lui - boierii de frunte, mitropolitii si episcopii -dar, la urma urmei, el hotaraste, dupa cum il taie capul, sau dupa cum il povatuieste obiceiul pamantului, caci pravili scrise nu sunt inca, ci el e "datator de legi si datini", si vorba lui e sfanta.

Boierii - povatuitorii satelor dinainte de descalecatoare, ridicati fireste tot din opinca, sunt stalpii si fruntasii neamului: ei poarta slujbele tarii, ei stau in Sfatul domnesc, ei merg la razboi, fiecare cu ceata lui de voinici, si domnul, pentru credinta si destoinicia lor, le daruieste urice - mosii scutite de bir, dregatorii banoase, sate domnesti, si ranguri mai inalte in treptele boieriei.

taranii - pastorii turmelor si muncitorii campului - sunt birnicii tuturor vremilor, ei duc nevoile pacii si greul razboaielor, ei sunt taria - temeiul statornic al tarii. Cei mai multi si cei mai puternici sunt razesii, mosneni cum se numesc in Muntenia. Ei isi au pamantul din vremi stravechi, si sunt deplin stapani si pe brazda, si pe munca lor. Satele scapatate ce-au cazut in vreo vina sau nu si-au putut plati darile, sau n-au mai putut trimite calareti in razboi, au fost luate de domn si tinute ca sate domnesti, sau daruite pe la manastiri si pe la boieri, -oamenii lor nu si-au pierdut pamanturile, dar au ajuns clacasi, supusi, legati sa dea stapanului zeciuiala si sa-i faca munca "fara soroc". Ei alcatuiesc gloata pedestrasilor in razboi si -cand razesii mandri si darji se mai scutura de unele dari prea asupritoare - tot ei saracii se vand si le platesc. Numai pe campul de razboi se pot dobandi dintr-odata toate bunurile pacii. O fapta vitejeasca, o zdravana invartitura de ghioaga - si, pe negandite, taranul cel mai scapatat se pomeneste umbrit de mila domneasca, boierit, inaltat in slujba, si daruit cu mosii. Cu adevarat timp de legende.

Au trecut zece ani. Acum stefan, stapan pe toate puterile tarii, pregatit, asteapta. El stie din ce parte are sa se ridice furtuna. De greul darilor, de urgia ungurilor, de dorul unui trai mai ca lumea. Ardealul s-a rasculat. Dar craiul Matias vine mai repede si mai pregatit decat se putea crede. Rascoala e potolita usor, fara varsare de sange.

in inima lui insa ramane banuiala ca stefan n-ar fi tocmai strain de cele intamplate in Ardeal. Apoi, craiul maghiarilor mai are si alte socoteli de rafuit cu domnul Moldovei. si e cine sa i le aduca aminte. Matias are langa el pe neastamparatul Petru Aron, gata sa-si inchine tara oricui l-ar ajuta sa puna mana pe domnie. si stefan e un voievod darz care nu vrea s-asculte de nimeni, si Moldova cata mai cu drag la poloni decat la unguri, si oastea craiasca e dorita de lupte, mai bine zis, flamanda de prazi - deci toate imprejurarile indeamna pe Matias sa calce tara lui stefan. - El intra-n Moldova prin stramtoarea Oituzului; razbate anevoie, caci drumurile sunt astupate. si-i vreme de iarna si de nicaieri nu s-aude un glas, nu se zareste un fum. Tacere si neclintire ca intr-o tara din basme. Saptamani intregi orbecaieste astfel inviforatul crai in fruntea celor patruzeci de mii de osteni, care, si dupa socotelile lui Petru Aron, sunt mai mult decat trebuie pentru deplina ingenunchere a Moldovei. Cu urlete adanci, viscolul spulbera si duce de colo-colo orbitoarele valuri de zapada, si-n mania lui pare ca insusi sufletul tarii striga, ameninta, loveste, -pare ca lupta oastea nevazuta a lui stefan. Nici in Trotus, nici in Bacau, nici in Roman nu se pomeneste tipenie de om. Pe la jumatatea lui decembrie (1467) navalitorii tabarasc la targul Baia, de unde nu mai au decat o palma de loc pana la Suceava. Regele isi vede biruinta la o intindere de mana, si nici nu vrea sa asculte pe solii de pace trimisi de stefan. Dar, mai catre seara, pe cand stau sfetnicii in jurul craiului si pun la cale soarta Moldovei, vine o scoala si-i vesteste ca padurea de langa Baia geme de oaste, si-n lunca, pe sleaul Sucevei, curg sirurile de calareti si nu se mai ispravesc. Vreme de gandit mult nu e. Numaidecat se aseaza "pusti" la intrarile cetatii, si doua sute de voinici s-aleg pentru a pazi viata regelui. Ostirea toata e in picioare - tocmita in randuri, gata de lupta - sufletul ei sta ca un arc intins, in tacerea incarcata de griji a lungilor clipe de asteptare. Se-ntuneca. si nu se simte de nicaieri nici o miscare, nici un semn. incep unii sa creada ca si-au facut spaima degeaba - cand deodata o izbucnire de chiote cutremura noaptea. Pana sa se dumireasca paznicii dincotro vine larma, indaratul lor, in ulitele stramte ale cetatii se si-ncinge lupta cu ostasii lui stefan, iesiti ca din pamant. La inceput e zapaceala si valmasagul intunecimii. Din toate partile s-aud pocnituri de ghioage, vaiete, gemete-nfundate. Apoi flacarile izbucnesc prin ferestrele si coperisurile caselor de lemn - si, la lumina acestor uriase tortii, macelul se arata in toata grozavia lui: peste baltoacele de sange, peste trupurile celor cazuti, luptatorii, in palcuri se azvarl orbeste unii asupra altora si, prabusindu-se claie peste gramada, se zvarcolesc, in inclestarea mortii, cu miscari si gemete de fiara. Zorii zilei incununeaza deplina, dreapta izbanda a moldovenilor. Baia ramane-n paza flacarilor; pe ulitele ei mii de secui si de sasi naimiti de voievodul Ardealului, dorm acum alaturi cu ei somnul de veci. stefan aduce Sucevei lui steaguri unguresti si slava biruintei, in schimbul vitejilor pieriti. Crainicii calari buciuma-n tara vestea cea buna. in vremea asta, pe valea Oituzului, o ceata de ostasi, in neoranduiala trudei si a fricii, grabesc spre hotar ducand, in mijlocul lor, un ranit pe targa. Sunt ungurii ce venisera trufasi sa ia Moldova-n stapanire, iar bietul ranit dus pe targa "prin poteci ascunse" e insusi regele Matias.

Zice-aicea cronicarul nostru: "Asa noroceste Dumnezeu pe cei mandri si falnici, pentru ca s-arate lucrurile omenesti cat sunt de fragede si neadevarate; ca Dumnezeu nu in multi, ci in putini arata puterea sa".

stefan se grabeste a intari legaturile cu polonii, ca cel putin despre partea lor sa n-aiba a purta grija. Trimite lui Cazimir o parte din steagurile izbanzii de la Baia, cu fagaduinta ca in curand va veni el insusi pentru juramantul si-nchinarea, mereu ceruta de cunoscuta ingamfare leseasca.

s-acum, din nou in Ardeal. Ca un vifor trece cu sprintenii lui calareti, si bantuie scaunele secuiesti. Petru Aron iese din ascunzatoare, momit de cativa boieri, - vulpoi batrani, - cu chip ca iarasi il vor domn. Credinciosii lui stefan pun astfel mana pe ucigasul de la Rauseni, si-i taie capul. Moartea nelegiuitului acestuia, pururi la panda, ascuns intre vrajmasii tarii lui, ridica o mare grija de pe sufletul lui stefan. S-a stins de acum samanta vanatorilor de domnie. A vrut Dumnezeu, se vede, pentru norocul Moldovei, ca, din toti urmasii lui Alexandru cel Bun, in ceasul cel mai greu al tarii lui, sa nu mai ramaie decat unul, s-acela sa fie mantuitorul stefan.

De pasul si isprava lui in Ardeal, scrie cronicarul Ureche: "si multa prada si robie au facut in tara Sacuiasca, neavand cine-i sta impotriva, si cu pace s-au intors inapoi fara nici o sminteala".

Ci goana intamplarilor nu-i lasa clipa de odihna. De abia soseste-n Suceava, si-i vine veste c-au navalit tatarii. indata si-a strans iar oastea calareata si, pan' a nu razbi flamanzii la lanurile Moldovei, "le-au iesit inainte la o dumbrava ce se cheama la Lipinti, aproape de Nistru, si i-au lovit cu oastea sa, august 20; si dand razboiul vitejeste i-au risipit si multa moarte si pierire au facut intr-insii, si pre multi i-au prins vii si le lua tot pleanul". Spun martorii acelor vremi ca au cazut atunci si fiul, si fratele hanului in mainile moldovenilor, si ca, trimitand hanul de peste Volga soli, cu vorbe indraznete, la stefan, acesta a pus de-a omorat in fata lor pe feciorul hanului, iar dintre soli numai pe unul l-a lasat cu zile: "i-a taiat doar nasul si urechile si l-a trimis asa, sa spuie hanului ce-a vazut".

Acestea se petrec in vara anului 1469. Pe toamna, dupa sfintirea Manastirii Putna, gandul lui stefan se-ndreapta spre tara lui Mircea. Acolo e domn Radu cel Frumos, omul turcilor, si dusman moldovenilor, de cand i-au luat Chilia. indaratul lui insa sta dusmanul cel mare. Petru voievodul Moldovei, a lovi pe Radu e a se apara.

Iarna intinse peste ape podurile ei de gheata si, pe la sfarsitul lui februarie, Braila, comoara tarii surori, era in flacari. Radu, cu tot indemnul si ajutorul turcilor, nu se bizui sa iasa voiniceste-naintea lui stefan. Ci, dibuind drumuri piezise, urzi cu cei misei pieirea viteazului. stefan simti mreaja, si o lasa intinsa. Din tabara de la Vaslui unde-si tinea curtenii gata, pandea toate miscarile vicleanului si, cand il vazu ca-si urneste oastea spre hotarul Moldovei, intunecat se ridica inaintea sfetnicilor sai: "Cu cine dintre voi a tocmit vrajmasul pieirea tarii voastre?" Trei boieri si-au pus ochii in pamant sub cautatura strasnica a domnului: Negrila, Isaia si Alexa Stolnicul. Palosul gealatului a venit cu o adevarata mantuire, pe langa pedeapsa acelei priviri cumplite.

si cum inainta Radu, voios, ca la o isprava de-a gata, iata ca la Soci, in tinutul Bacaului, il intampina oastea moldovenilor, iesita pe neasteptate de dupa o perdea de codru. Lovitura a fost asa de repede si de hotarata, ca domnul muntean o clipa n-a mai stat la cumpana: fuga cea "rusinoasa dar sanatoasa" i s-a infatisat din capul locului cu singura scapare. Schiptrul domniei, steagurile ostirii si multi boieri de seama raman in mainile lui stefan, care stie sa dea fiecarui lucru si fiecarui om ce i se cuvine.

Dar, intetit de turci, Radu pregateste-o navalire noua. Ridica langa hotar, pe malul Putnei, cetatea Craciuna, si alta pe Teleajen pentru apararea Targovistei. Domnul Moldovei veghea. - Turcii, in vremea asta, purtau in Asia razboi cu persii. Deci ajutor mare de la ei nu puteau avea muntenii. Acum stefan gasise si domn de pus in locul lui Radu - pe Laiota Basarab, un fecior al lui Dan al II-lea, de mult adapostit la sasi in asteptarea zilei norocoase. sahul Persiei, Uzun-Hasan, scria staruitor voievodului Moldovei sa faca toate chipurile, ca si tarile crestine din Apus sa se ridice impotriva musulmanului, ca numai asa, lovindu-l din amandoua partile, il vor putea rapune. Dar tarile din Apus isi au framantarile lor, si nu vad inca primejdia. - stefan o vede. O vede viind, si-i iese-n cale. - in toamna anului 1473 pleaca impotriva lui Radu. in ziua de 8 noiembrie poposeste la apa Milcovului, imparte steaguri ostirii si pune la cale planul de lupta. Domnul Munteniei stia bine ca-i soarta lui in cumpana razboiului acestuia. De asta data-si stranse toate puterile si, cu scrasnirea celei din urma-ncordari, se arunca-n propta dusmanului. Joi, la 18 noiembrie, si vineri toata ziua, si sambata pana-n noapte,

ca doi imparati din povesti, s-au razboit inversunatii voievozi la Cursul Apei, langa Ramnicu-Sarat. La urma Radu ramasese cu foarte putina oaste, dar nu se da rapus. Numai cand a vazut s-a vazut ca nu mai e nici un fel de nadejde, ca din ce in ce mai de-aproape e invaluit in ploaia de sageti a moldovenilor, numai atunci a lasat totul s-a rupt-o de fuga. Dar stefan nu l-a slabit, ci, adulmecandu-l, dupa cinci zile de goana, l-a impresurat in cetatea cea noua a Dambovitei, pavaza Bucurestilor, unde era acum scaunul tarii. De aici, huruitul s-a strecurat noaptea-n taina, s-a scapat la Giurgiu, in raiaua turcilor. stefan ridica din cetate pe doamna Maria cu cele doua fete, impreuna cu vistieria si cu steagurile pe care nimeni nu le mai apara si, incredintand lui Laiota domnia si paza bietei tari, se-ntoarce la Suceava, de unde trimite, cu vestea biruintei, douazeci si opt de flamuri craiului lesesc.

Dar Laiota nu-i omul pe care-l cereau imprejurare. si lucrul facut in pripa, in pripa se desface. De-abia-mplineste-o luna de domnie si e alungat de turci, care-l urmaresc pan' la Barlad, pustiind totul in cale. stefan il mana-ndarat c-o ceata de viteji incercati. O noua biruinta a moldovenilor ii reda domnia. Moartea neasteptata a lui Radu i-o limpezeste. - Suflet nevoias, doritor de putere, dar infricosat de luptele si primejdiile ei, Laiota, intelegand ca nu va putea domni impotriva turcilor, paraseste pe binefacatorul lui, si se-nchina sultanului, care, impacat cu persii pregatea rafuiala cu voievodul moldovenilor. imprejurarile pareau grabite. stefan isi intarea strajile Nistrului, pe unde iar isi catau vad haitele flamande ale tatarilor, -cand iata ca-i sosesc soli de la padisah, cu strasnice porunci: sa paraseasca numaidecat Chilia si Cetatea Alba, si sa-si plateasca birul datorit. Pentr-un om ca stefan, aceasta nu putea avea decat un singur inteles si-o singura dezlegare cinstita: Razboiul. il prevazuse, si-si luase toate masurile. Un gand il mai tulbura: Muntenia, pe care-ncepuse a o privi ca pe o parte a tarii lui, era iar in mainile turcilor. - Pe miristile uscate, pe sub codrii stropiti de toamna cu pete ca de sange, zboara spre Laiota, c-o frunte de calareti, - o clipa, numai o clipa sa-l priveasca-n ochi. La Teleajen, cetatea de straja ai carei parcalabi platira cu viata ticalosia domnului lor, primi veste ca turcii, gatiti de razboi strasnic, vin prapad, si ca de la Mircea n-a mai vazut Dunarea atata sodom de oaste.

Vulturul se roteste deasupra cuibului, cand e vremea a vijelie. Cele dintai zile ale lui noiembrie il gasesc pe stefan la Vaslui, in ropotele marilor pregatiri. De pe culmile dealurilor buciumile cheama-n toate partile cu strigari staruitoare. Chiote raspund in departari. Noaptea, pana catre ziua, clipesc lumini pe magurile de straja. si cete de calareti izvorasc de prin satele bogate, sub povata boierilor ce-si au partea de cinste, dupa cati viteji aduc in lupta. Palcuri de plaiesi coboara din munti, pe drum intalnesc turme, chervane-ncarcate - bajenia campului infricosat. Din zori pana-n noapte curg spre stanistea ostilor darabani si glotasi din tara de Sus, batrani iscusiti, cercati in razboaie si flacai sprinteni, in cojocele-nflorite, cu ghioaga pe umar si caciula brumarie data pe ceafa, a voie buna si a dor de lupta...

De la poloni si de la unguri mai nici un ajutor n-au avut moldovenii, la o cumpana ca asta. si doar de valul ce-nainta, n-avea a se teme numai Moldova.

stefan, prin iscoadele lui, stia toate miscarile vrajmasului. stia ca sunt peste-o suta de mii de turci sub steagul lui Soliman Pasa, si c-au trecut Dunarea pe la Nicopoli, si c-au mai luat in drum vreo douazeci de mii de tarani romani, care vin cu LaiotaVoda sa se bata si ei, saracii, cu fratii lor moldoveni. Cat au mers prin tara Munteneasca, turcii au gasit si conac si merinde; dar de la Milcov incolo parca si vremea s-a schimbat deodata. Zile de moina incepura sa dezghete drumurile, rotile se-nglodau pana-n bucsa, in locul targurilor, in vatra satelor nu se mai vedea decat paragini si mormane de moloz innegrite de fum. Pe la Boboteaza au intrat in valea Barladului, in drumul de sleau ce ducea la Iasi. De o parte si de alta erau numai dealuri imbracate cu paduri. Putin mai in sus de Vaslui, la locul ce-i zicea Podul inalt, unde se varsa garla Rahovei in Barlad, valea, mai stramtandu-se, aduna ca-ntr-o palnie scursorile pripoarelor.

Aici, pe-o frunte de magura, se asezase stefan cu cei patruzeci de mii de ostasi ai lui, gata de lupta.

in dimineata zilei de 10 ianuarie, valea prinse a vui de larma duiumului, dar ochiul nu deslusea inca nimic, pentru ca era o pacla deasa de nu se zarea om cu om. Turcii inaintau incet. Banuiau ei mreaja, dar nu stiau unde. - Cercetasii lor cei nevrednici aduceau vesti mincinoase, cei vrednici nu se mai intorceau. La pod, cum era gloata, se facu imbulzeala. Multimea se framanta in loc, huind ca marea. Deodata, ca si cum s-ar fi despicat cerul, un trasnet s-auzi de sus, si-n aceeasi clipala o ploaie de ghiulele cazu peste furnicarul ce clocotea in stramtoare, si sagetile incepura-a curge ca dintr-o ruptura de nor. Spahiii isi strunira caii, sa vada dincotro vine moartea. De dupa un huceag se ridicau strigate zorite de trambiti si de bucium. s-atunci o parte din oastea lui Soliman, repezindu-se orbeste intr-acolo, s-a namolit in crivina luncii si n-a mai putut iesi, iar grosul a dat busna-nainte. Un suier a sagetat cuprinsul, si codrul s-a prefacut in oaste. Cu urlete de fiare, crestini si turci s-au azvarlit in lupta-nversunata, si pana catre seara nu s-a stiu ce se va putea alege din valmasagul acela ingrozitor. Secuii, cand au vazut ce seceris de vieti se-ncinge, au rupt-o de fuga. Turcii incepeau sa se creada biruitori, cand, deodata, insusi marele stefan cazu asupra lor cu cei mai alesi viteji ai lui. Toporul abatu iataganele cu brate cu tot. Calaretii, cumpaniti in scari de aur, se prabusira sub ghioaga de corn a moldovenilor. Atunci a vazut vestitul Soliman cat tine roibul lui la fuga. Dunarea, pragul mantuirii, si-a avut si ea, ca de obicei, partea ei de lesuri.

Iar cand, dupa doua zile de vifor, s-au strans vitejii iar la Vaslui in jurul stapanului lor, ca fratii imbratisat cu drag, caci frati erau in ceasul acela tarani, boieri si domn, si facandu-se cruce, cu lacrimile-n ochi, au multumit lui Dumnezeu pentru izbanda aceasta deplina, cea mai frumoasa din frumoasa viata a lui stefan, si una din cele mai stralucite in luptele crestinilor cu turcii.

Biruitorul trimise si craiului lesesc si celui unguresc parte din pleanul si din steagurile smulse de la vrajmasi. Izbanda aceasta avu un larg rasunet in lume. si stefan ajunse a fi privit, chiar si de neprieteni, ca cel mai mare viteaz al vremii aceleia. Papa de la Roma numindu-l intr-o scrisoare "Sabia lui Christos" intre alte laude spunea: "Biruintele tale, intelepte si viteze, au adus atata marire numelui tau, incat toate gurile il rostesc, si toate inimile-l slavesc". Iar cel mai priceput carturar al polonilor, vestitul Dlugos, martor si povestitor intamplarilor de pe atunci, dupa ce vorbeste de lupta de la Podul inalt, lauda astfel vrednicia domnului Moldovei: "O, barbat minunat, cu nimic mai prejos de vitejii cei din vechime, de care noi atata ne minunam! El e cel dintai intre principii lumii, care a dobandit in vremile noastre o biruinta asa de stralucita impotriva turcilor. Dupa judecata mea, vrednic e sa i se-ncredinteze prin invoirea tuturor carmuirea lumii intregi si mai ales povatuirea ostilor crestine impotriva turcilor".

Ci stefan nu-si lega mintea nici de marimea izbanzii, nici de multimea laudelor.

Cum ajunse la Suceava porunci hotnogilor, sa-si tie oamenii la indemana, ca de aci incolo vor avea sa intampine greul cel mare. Iar in ziua de 25 ianuarie trimise tarilor din Apus o scrisoare in care arata pe larg ca imparatul Mohamed al II-lea pregateste sa vie el insusi cu osti puternice-mpotriva-i, si ca Moldova, fiind "poarta crestinatatii", ar trebui, cu puterile tuturora, sa fie aparata pe mare si pe uscat, ca nu cumva paganul, doborand strajile, sa intre-n cetate. si, ca sa vada ca au cui sa incredinteze sprijinul cerut, zice-n scrisoare, cu privire la batalia din lunca Barladului: "Cand am vazut noi o asa de mare ostire, ne-am ridicat vitejeste cu trupul nostru si armele noastre, si i-am stat impotriva, si cu ajutorul lui Dumnezeu cel atotputernic, am biruit strasnic pe acei dusmani ai nostri si-ai intregii crestinatati, si i-am sfaramat si i-am calcat in picioare!"

Dar marile puteri ale Apusului, darnice-n laude si fagaduieli, se miscau anevoie la fapte. Valul se apropia, si nimeni nu intindea Moldovei o mana de ajutor.

Ce limpede se oglindeste sufletul neadormitului voievod in scrisoarea lui de la 20 iunie 1475 catre solii trimisi sa ia intelegere cu imputernicitii craiului Matias, in vederea marilor intamplari ce se pregateau. Cuvintele incarcate de grija, parca suiera de viforul nerabdarii: "De aceea voi, fara zabava, indata ce veti vedea aceasta carte, numaidecat sa va sculati si sa va grabiti cu solii ce vin impreuna cu voi de la regele Matei catre noi, si sa manati un trimis grabnic cu scrisorile voastre si cu ale solilor ce vin catre noi, care trimis trebuie sa zboare ziua si noaptea catre regele Matei si sa-i deie de stire acesti dusmani ai crestinatatii, si sa-l roage a veni cat se va putea mai repede, ziua si noaptea, cu toata puterea Mariei sale si cu toate ostile ce i-a dat Dumnezeu, ca sa nu ne lase sa pierim noi si tara noastra, calcati de acesti pagani fara de lege".

si Matias dadu numai vorbe acestui om al faptelor... Matias, care scria Papei de la Roma si senatului venetian, ca, prin stefan, el a biruit pe turci la Podul inalt, Matias care primea bani de la crestinii din Apus, ca s-ajute pe moldoveni in lupta lor cea sfanta si-i pastra pentru nevoile lui, vicleanul rege, care stia asa de bine sa-si traga laude si foloase din jertfele altora!... inaintea senatului Venetiei, solii lui stefan, cand li s-a spus una ca asta, au raspuns limpede, cu mandria celei mai curate dreptati: "Ca stefan-Voda nu e supus intru nimic regelui Ungariei, ci domn al tarii si poporului sau".

si in vremea asta, pe cand trimisii lui stefan cutreierau lumea dupa o mana de ajutor, sultanul Mohamed al II-lea, temutul dusman al intregii crestinatati, venea ca o vijelie asupra Moldovei, cu toata puterea lui de imparat mare si viteaz. inca din vara trecuta cetatea Cafa de pe tarmul Cramului, unde domnea un cumnat al lui stefan , cazuse sub steagul turcilor; le mai trebuia Chilia si Cetatea Alba si ramaneau ei stefan se casatoreste, pentru a doua oara, in ziua de 14 septembrie 1472 cu Maria, fiica lui Alexie, din neamul imparatesc al Comnenilor, sora cu Isac, domnul Mangupului. intaia lui sotie fusese Evdochia, sora lui Simion vestitul cneaz al Kievului. Aceasta a murit la 1466, trei ani dupa casatorie, lasand lui stefan o singura fata pe frumoasa Elena, care a ajuns sotia unui fiu de tar. A treia si cea din urma sotie a lui stefan a fost Maria, fiica lui Radu cel Frumos. singuri stapani ai Marii Negre. Numai asa isi puteau vedea in sfarsit deschisa inainte-le poarta cea mare a Europei. si regii Apusului dormeau. stefan intelese ca de la ei nu mai avea nimic de asteptat. si ce sperante-si pusese el in unirea tuturor crestinilor! isi inchise in suflet toata durerea acestei amagiri si se hotari sa lupte singur, chiar si in contra soartei de va trebui. Niciodata un viteaz n-a stat mai mandru in fata mortii.

Pe la inceputul lui iunie 1476 scria din Barlad prietenilor din Brasov: "Suntem in lagar cu toata puterea noastra, si mergem asupra turcilor". si pe cand Marea descarca pe tarmul Dobrogei o suta cincizeci de mii de ostasi cu imparatul lor in frunte, el se si intelesese c-o dumbrava de arini, din bataia vadului, s-atie calea navalitorilor. ii asteapta acolo pregatit de lupta, cand deodata vesti sosira ca-n urma lui tara e bantuita de tatari.

Cu ce inima sa mai stea bietii oameni, cand se gandeau la cei de-acasa! Trebui sa dea drumul glotasilor pentru doua saptamani. Domnul ramase numai cu zece mii, - osteni alesi, dar..., zece mii. si marea ostire a Padisahului s-apropia. "Grija era nu cum sa traim, ci cum sa murim", zice un martor al acelor zile de scarsnire. Atunci s-a vazut una din jertfele cele mai marete ce s-au pomenit vreodata in istoria unui popor. Cei zece mii, care infatisau acum toata cinstea neamului, toata mandra alcatuire a Moldovei, se intarira pe-o magura deasupra Paraului Alb din tinutul Neamtului, intr-o padure de stejari prefacuta-n cetate, dupa vechiul obicei al tarii, si asteptara. Domn si supusi ascultau, in fata primejdiei ce venea, o singura faptura, un singur suflet, logodnic mortii. De data asta Laiota-si ducea ocrotitorii incet, pe drumuri stiute cu teama celui banuit, cu grija celui patit. Tocmai catre sfarsitul lui iulie codrii Ozanei prinsera a vui de freamatul duiumului turcesc. Funia se strangea la steajar. Leu si vanatori se simteau tot mai aproape, si inimile bateau din ce in ce mai tare. Cetatea Neamtului primi, fara sa raspunda, cele dintai ghiulele ale turcilor. Nu brate de viteaz, ci maini lacome de talhari se napustira-n cuibul parasit, sa caute comori. Cel ce sparsese zidurile Constantinopolului intelese ca aiurea trebuie sa fie cetatea lui stefan. s-o gasi. insusi domnul Moldovei i-o descoperi, in dimineata zilei de 26 iulie, c-o salva de sageti, dupa care pornira a bate pustile, de-o parte si de alta. Multa vreme a stat lupta nehotarata; ca moldovenii asa inteteau cu ghiulele din meterezele lor, cat randuri peste randuri cadeau neinfricosatii ieniceri, pana ce, insusi sultanul, tremurand de manie, apuca steagul cel mare in mana lui de viteaz batran, si-si napusti odata toata ostirea intr-un iures naprasnic. intariturile se sparsera, multimea oarba navali ca un puhoi printr-o ruptura de zagaz, si dreptatea isi indoi grumajii sub covarsirea puterii. "A ramas izbanda la turci, zice cu durere cronicarul Ureche, si atatia de multi au pierit, cat au nalbit poiana cu trupurile lor unde a fost razboiul, si multi din boierii cei mari au picat, si vitejii cei buni au pierit cu totul atunci si, neivindu-se ajutor nici dintr-o parte, au picat, nu fiestecum, ci pana la moarte se apara, nici biruiti de arme, ci stopsiti de multimea turcilor". Iar stefan, care cu palosul isi taiase drum printre navalitori, ridicand mai tarziu o biserica, pe locul acela de jertfa, numit de atuncea Razboieni, spune-n pisanie: "cu ingaduirea lui Dumnezeu, biruiti fura crestinii de pagani, si cazura acolo mare multime de ostasi moldoveni".

Ci mult n-avu a se bucura sultanul de crancena-i isprava. Merindele se-mputinau, caldurile secau paraiele, cetatile intarite se aparau cu inversunare - cinci sute ieniceri pierira zadarnic sub zidurile Chiliei, - sagetile arcasilor nevazuti faceau drumurile tot mai temute, ciuma si foametea vamuiau pe capete, corabiile ce veneau incarcate cu merinde, fura-nghitite de valurile marii... Vitejii de la Valea Alba pareau ca lupta inca de dincolo de moarte. Padisahul afla cu bucurie ca e-nspre Dunare un drum si mai scurt decat acel pe unde venise. in vremea asta, din zarile Vrancei pana-n limpezisul Nistrului, lungi chemari de bucium infiorau tacerea codrilor; taranii se-nturnau sub steag dupa cele doua saptamani de voie, - oaste noua se-nchega in jurul voievodului, pe care in ceasul de primejdie muntii, smulgandu-l din valtoare, il trasesera la ei ca pe-un copil al lor. si cati dintre pagani n-apucasera a trece Dunarea, nici n-au mai trecut-o. - La sfarsitul lui august solul venetian scria de la fata locului: "Sultanul a iesit din tara, cu cetele sale, fara a fi luat o singura cetate, si fara alta paguba pentru Moldova decat prada ce-a dus cu sine; iar stefan-Voda a iesit din munti si calareste viteaz prin toata domnia lui".

Peste doua luni voievodul Moldovei, cu ajutorul craiului Matias, smulgea coroana Munteniei de pe fruntea nevrednicului Laiota s-o incredinta lui Vlad tepes, neinduplecatul, temutul de-odinioara, care statuse atatia ani uitat in inchisoarea de la Buda. Planuri mari isi faceau acum cei doi voievozi pe de-a pururi infratiti. Dar pe stefan il chemara grabnic grijile tarii lui. Peste podul de gheata al iernii, Laiota se-ntoarse cu oaste-mparateasca, si Vlad pieri ca un viteaz, alaturi cu ostasii lui, in lupta sangerosasa de langa Bucuresti.

Un sir de ani domnul Moldovei avu de lucru cu tronul fara de noroc al tarii lui Mircea. in toamna anului 1477 se repezi iar in Muntenia, alunga pe Laiota si puse domn in locul lui pe Basarab cel Tanar, poreclit tepelus, care peste doi ani se-nchina si el sultanului. Din nou stefan isi gati oastea, si-n luna lui august 1481, biruind pe tepelus in lupta de la Ramnicu-Sarat, facu domn pe Vlad Calugarul, un frate vitreg al lui Vlad tepes. Dar era scris, se vede, ca visul lui de a-si avea un prieten credincios pe tronul Munteniei sa nu se poata izbandi. in vara anului 1484, cand Baiazid al II-lea, sultanul cel nou, isi ancora corabiile incarcate cu tunuri in fata cetatii Chilia, Vlad Calugarul, cap plecat, ii si venira grabit in ajutor cu romanasii lui, ce nu mai stiau saracii, de-o seama de vreme, nici pentru cine, nici impotriva cui aveau sa-si incordeze arcurile. Pe la sfarsitul lui iulie, Chilia si Cetatea Alba erau in mainile turcilor. Lucrurile s-au petrecut repede, aproape talhareste. Ca un trasnet a cazut la Suceava ingrozitoarea veste. Erau bogatia si taria Moldovei acele doua scumpe cetati, unde strajuiau cei mai destoinici parcalabi ai lui stefan. - in sufletul aprig al biruitorului de la Podul-inalt scapara gandul unui razboi norocos. Dar oastea i se imputinase de atatea lupte. Cu chiu,

cu vai ar mai fi putut pune-n picioare douazeci de mii de oameni. Pentru intaia oara simti cat de ingusta i-e tara, si ce marginite ii sunt puterile pe seama inimii lui mari si grelelor invaluiri si multimii vrajmasilor lui. Batu iar la portile crestine, care se deschideau asa de greu adevarului si dreptatii!... Singur craiul Poloniei se lasa induplecat. Trufia leseasca isi avu in sfarsit sarbatoarea ei de atatia ani visata: in cortul de pe campul Colomeei, inaintea ingamfatului rege Cazimir, a ingenuncheat cel mai intelept domn si cel mai stralucit viteaz al acelor vremi. Iar pentru ca desarta mandrie a leahului sa fie si mai marginita, viclenia a facut ca, in clipa cand stefan va pune genunchiul in pamant, cortul sa se ridice, si sa vada toata obstea cine se inchina batranului rege al polonilor. Ceea ce l-a ranit insa mai adanc pe domnul Moldovei, a fost ca, dupa atatea umilinte, nu i s-au dat decat doua mii de calareti. Atata, la o adica, iar fi injghebat si razesii lui. Hotarat, lesii nu-i puteau fi prieteni. La vremea asta tara era bantuita de turci, care acum, stapanind cele doua cetati, isi incurcau caii pe pamantul Moldovei ca pe mosia lor. Ba inca adusesera si un vanator de domnie, pe unul Hromot, - sa-l puie in locul lui stefan. Cand s-a intors domnul in tara, Suceava lui era in flacari, si navalitorii se risipeau spre Dunare incarcati de prazi. Grabnic luandu-i din urma, ajunse o parte din ei langa lacul Catlabuga, si taindu-le calea, ingrasa brazda de toamna cu sangele lor. - in primavara anului urmator (1486) veni iar Hromot in fruntea unei osti puternice. De asta data il astepta la scheia, pe lunca Siretului, paznicul Moldovei cu arcasii lui. "si dand razboiul vitejeste de ambe partile, zice cronicarul, intr-o luni, martie in sase, au pierdut Hromot razboiul si oastea, mai apoi si capul". Dar ce noroc putea izvori neamului din toate biruintele acestea? stefan nu era un voievod insetat de valva. El nu se gandea la slava si rasunetul numelui lui, ci la ingradirea cea buna si statornica a tarii, la ridicarea poporului caruia domn si parinte-i era. - Deci cu amaraciune privi in urma peste multimea luptelor prin care trecuse... Unde era Moldova lui, daca, in toata vremea asta, targurile si-ar fi sporit negotul si satele gospodariile, daca, in loc s-alerge si sa se bata in razboaie, boierii ar fi ramas linistiti la trebile tarii, plugarii la coarnele plugului si ciobanii la tarlele lor!... Cumpanise el odata lucrurile intr-alt fel. in cugetul lui curat impartise in doua, in crestini si pagani, si-si zicea ca el, fiind ostas al Crucii, va avea, fireste, dragostea si sprijinul tuturor acelor pe care-i apara cu pavaza vitejiei si jertfelor lui. Vremea insa l-a facut sa cunoasca toata adancimea desertaciunii si ticalosiei omenesti. Acum judeca limpede, cu "mintea moldoveanului cea de pe urma". El era batran, tara ostenita, zilele din ce in ce mai grele. Unde aveau sa-l duca, si cat puteau sa-l mai tie biruintele lui! Turcii pierdeau o batalie, si ca dintr-un izvor scoteau alta ostire si porneau alta batalie. El cu aceiasi boieri si cu aceiasi tarani duceau greul atator razboaie, si numai inima lui stia cat il ducea si cat de scumpa-i era fiecare picatura jertfita unei biruinte, din sangele sfant al vitejilor lui, al fratilor lui. si-atunci inteleptul gospodar al pacii se arata tot asa de mare ca si neinfricosatul voievod al razboaielor: Ca sa nu-si paraduiasca tara, aparand cu vrednicia lui trandavia altora, se hotari sa puie capat luptelor cu turcii. Pe vrajmasul tare, cand nu-l poti rapune, cauta, de ti-l impaca. Trimise deci sultanului Baiazid birul cerut, ii dete ostatec pe fiul sau Alexandru, si intelepciunea incheie astfel ceea ce sabia incepuse.

Sosi vremea socoteli cu polonii. Vechea datorie, pentru care Alexandru cel Bun primise Pocutia zalog, ei o facusera uitata. stefan le-o aminti. in vara anului 1490, curand dupa ce-a facut pace cu turcii, largi cu spada hotarul Moldovei despre poloni, luand Pocutia si punandu-si oaste de paza in cetatile ei. Peste doi ani, batranul Cazimir murind, rege al Poloniei ajunse Ioan Albert, cel mai viteaz si mai neastamparat dintre multii lui feciori. El se-ntelese cu frate-sau Vladislav, craiul maghiarilor, sa ia Moldova si sa aseze domn, in locul lui stefan, pe-un frate-al lor Sigismund. Pielea ursului era tocmita - mai ramanea vanatoarea care nu-i totdeauna cu noroc. Vicleanul rege isi pregati oastea si-si intinse mrejele. Trimise vorba lui stefan ca, indata ce se va pune-o vreme mai priincioasa, are sa vie cu toata puterea lui sa-i scape Chilia si Cetatea Alba din mainile paganului. si-n vara anului 1497 porni. Dar in loc sa pogoare pe drumul stiut, spre gurile Nistrului, intra in Pocutia si, pe sub ochii strajilor moldovenesti carmi drept spre Suceava. stefan nu era om sa-l adoarma siretenia leseasca. De cu vreme intarise zidurile cetatii domnesti, pusese aparatori destoinici la metereze, iar el se asezase cu tabara la Roman. De acolo-si repezi iscoadele care-aveau nu numai cu ochiul ager, dar si bratul vanjos - si de multe ori, pe langa stiri, aduceau si cate-o "pruba" din oastea craiasca. Tocmai pe la sfarsitul lui septembrie isi intinse leahul corturile in lunca de sub magura Sucevei. Tunuri mari inceputa a bate in zidurile cetatii, de unde veneau sageti si ghiulele, trimise - ca parcaaveau suflet. Sileau polonii cat ce puteau, dar nici un spor nu se vedea. Noaptea dregea sparturile zilei, si cetatea parea un urias ce doarme nepasator de ce se petrece in jurul lui. Numai golurile ce se faceau in randurile navalitorilor nu se mai umpleau, si regele, trufasul rege, care credea ca nici nu va avea nevoie sa descalece inainte de a intra biruitor in cetatea lui stefan, vazu cu ochii cum i se destrama toate frumoasele-i planuri, cum cu zi si oastea i-o vlaguieste, si pe el il micsoreaza in ochii supusilor lui. Dupa doua saptamani de lupta cu zidurile fermecate, se incredinta ca cea mai buna isprava ar fi o grabnica intoarcere. Mai ales cu merindele erau pe sfarsite, vremea incepuse a se inaspri, si bietul crai se imbolnavise de inima rea. Moldovenii ziceau ca nu-i prieste tara. Soli, dintre oamenii fratelui Vladislav mijlocira pacea. stefan o primi. Numai ceru ca regele sa se intoarne cu oastea tot pe unde a venit - "sa nu mai strice tara pre alt loc". La porunca plecarii, lesii se bucurara ca de-o biruinta.

Chervanele se-ncarcara cu lazile in care-si purtau huzurul oamenii aceia lafosi, iubitori de culcus moale, de arme scumpe si de haine batatoare la ochi. Dar caii slabiti, drumurile grele, zilele reci si ploioase ale toamnei departau grozav capatul acestei tari posomorate. Albert, viclenind inc-o data, parasi vadul invoit si lua calea cea mai scurta, care nu-i totdeauna cea mai buna. stefan insa il pazea din ochi. Cat il vazu apucand spre codrul Cosminului, pe drumul ce merge la Cernauti, ii si chibzui rafuiala. El si ai lui, pe iutii cai moldovenesti si pe drumuri numai de ei stiute, pornind din Roman, sosira la Gura Dumbravii, cu patru zile inaintea lesilor. si cum descalcara, incepura pregatirile...

Cand s-au apropiat polonii, codrul ii astepta ca o fiara flamanda cu gura cascata: de-o parte si de alta, pe toata intinderea sleaului, copacii, cu mestesug retezati, se tineau numai in coaja dinspre drum. Se cheama ca ei stateau la panda intocmai ca oamenii. Iar indaratul lor, in bezna padurii, asteptau neclintiti voinicii Moldovei. O frantura de oaste craiasca fu lasata sa treaca inainte fara nici o suparare. Prada era prea mica pentr-o asa de insemnata cursa. Dar cand intrara bine in launtrul codrului mandrele siruri de calareti inzeuati, grosul ostirii, si craiul, si carele incarcate cu tot felul de scumpeturi, atunci - atunci un chiot trezi padurea, si vraja tacerii se rupse. Trunchii taiati se prabusira cu zgomot peste multimea nepregatita de moarte, si falnicul rege nu se mai gandi decat la mantuirea propriei lui vieti. Lua cu el o frunte de calareti, si, aparat mai mult de puterea norocului decat de vrednicia armelor, scapa cu zile. in urma lui, in adanca vuire a codrului, ghioagele, arcanele si sagetile moldovenilor incheiau frumos isprava dreptatii inceputa de trunchii stejarilor. in vremea asta, vornicul Boldur, trimis de stefan c-o mana de voinici inaintea calaretilor, ce veneau din Mazovia in ajutorul regelui, le scurta la satul Lentesti, dincolo de Cernauti, calea mortii spre care alergau.

"A fost o strasnica vanatoare si mandru ne-a mai picat in palma..." glumeau, stand roata-n jurul focului si socotindu-si pleanul, hartasii lui stefan. isi primise si domnul partea lui de plean... A, slovele acelea cusute cu fir de aur, bucatile acelea de matase, rupte si calcate in picioarele cailor - era trufia polona tavalita in sange si in noroi, - erau steagurile care l-au vazut o clipa-ngenuncheat in cortul de la Colomeea!

"Dupa aceea, zice cronicarul, dat-a stefan-Voda cuvant in toata tara sa se stranga la Harlau la ziua sfantului Neculai si adunandu-se intr-acea zi cu totii intr-acel loc, facutu-le-au ospat tuturor boierilor si tuturor vitejilor sai, si cu daruri scumpe i-au daruit".

Mai tarziu, inchipuirea poporului impodobita c-un adaos de-o nemaiauzita strasnicie povestirea acelei rafuieli: Zicea ca stefan ar fi injugat pe poloni la plug, si, arand cu ei o talina din preajma Cosminului, ar fi semanat ghinda, iar padurii ce s-a ridicat acolo i s-a dat numele de Dumbrava Rosie, in amintirea sangelui din belsug varsat pe locurile acelea.


    Trecut-au patru secoli din ziua cea fatala.
    Cand se-ngropa-n tarana a dusmanilor fala!
    si faptul cel istoric, sub forma legendara,
    Din neam in neam romanii il povestesc in tara.
    Priviti! lang-o dumbrava sta tabara de care.
    Flacai voinici sed roata pe langa un foc mare,
    Mirandu-se-ntre dansii cum vreascurile-n foc
    Ca niste serpi se misca sucindu-se in loc.
    - "stiti voi de ce stejarul arzand plange si geme?
    (intreab' un roman ager pe care-a nins de vreme)
    Colo-n asta dumbrava copacii uriesi
    Sunt locuiti, se spune, cu suflete de lesi.
    "Pe timpul barbatiei au prins stefan cel Mare
    "O oaste de navala s-au pus-o ca sa are;
    "Iar in pamantul negru cu sange-amestecat
    "Spre lunga pomenire el ghind au semanat"!
    . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
    El zice, si dumbrava se pare ca roseste,
    s-un aspru glas de vultur in noapte se trezeste.
    El zice, focul arde dumbrava luminand.
    Prin crengile frunzoase trec umbre suspinand!
    Dumbrava rosie de V. Alecsandri

Acum Polonia era descoperita: n-o mai aparau portile zavorate ale Chiliei si Cetatii Albe. si imprejurarile se grabira a-i arata ce buna ocrotire ii fusese Moldova - zidul de paza pe care singur a vrut sa si-l darame. Dupa "invatatura" din codrii Cosminului, cum a dat in vara, a suferit trei bantuiri, una dupa alta. in mai au potopit turcii pana la Lemberg, in iunie stefan si-a ingradit Pocutia in hotare de foc, in iulie au pradat tatarii. si cel ce visase pieirea Moldovei, ceru domnului ei uitarea trecutului, s-o pace de prieteni buni pentru vremea viitoare. Ca mandrul rege se dumerise in sfarsit cu cine are d-a face, se vede, cum nu se poate mai lamurit, din insasi rostirea pacii, incheiata in primavara anului 1499:

"Se incheie o pace desavarsita intre Maria noastra si Prea slavitul stefan voievod, din mila lui Dumnezeu domnul tarii Moldovei, prietenul nostru cel sincer iubit". Asa incepe invoiala, scrisa in latineste, dintre cele doua puteri.

"si iarasi zice mai jos craiul Ioan Albert, cand am vroi noi impreuna cu Vladislav, regele Ungariei, a purcede impotriva imparatului turcesc, ne vom intelege mai intai cu domnul Moldovei asupra chipului celui mai folositor de a purta razboiul, si atunci stefan va veni si el impreuna cu noi impotriva Sultanului; iar daca, Doamne fereste, n-ar putea insusi veni, atunci va merge fiul sau cu noi. De asemenea si noi ne legam sa aparam pe stefan impotriva turcilor"...

Tarzie desteptare! Daca de la inceput polonii si ungurii ar fi ascultat sfatul lui stefan, cu totul alta ar fi fost si soarta tarii lor si soarta Moldovei. Dar au fost mici la suflet si regii lor s-au tulburat mai mult de valva lui stefan, decat de armele turcilor.

Pacea era ea incheiata pe vesnica prietenie, legand adica si pe urmasii lor. si nimeni n-o dorea mai mult decat stefan; caci nimeni n-avea mai multa nevoie de odihna, si pentru ei si pentru tara. Dar Ioan Albert, craiul cel fara noroc, moare-n vara anului 1501. si cneazul Alexandru, fratele si urmasul lui, nu vroi sa cunoasca lui stefan nici un drept asupra Pocutiei. Stapanul Moldovei insa nu ingaduia sa i se rupa bucata aceea de pamant. Era a lui - platita cu bani si cu sange. - si, ca sa nu mai ramaie nici o indoiala, in toamna anului urmator intra iar cu armele in Pochita si, inc-o data biruitor, pietrui, in vaza batranilor, hotarul despre Polonia cu "bourul moldovenesc".

Asta a fost cea din urma lupta a lui stefan.

Neindemanarile vremii, si mai ales unele amintiri dintr-un trecut nu tocmai indepartat, facura pe noul crai al lesilor sa se mai gandeasca, inainte de a-si cauta socotelile cu voievodul de la Suceava.

S-astampar-o toana viforul bataliilor, si lanurile Moldovei isi coc spicele de aur pentru seceratorii ei.

Din jiltul lui de glorioasa odihna, viteazul cu parul albit in razboaie, cuprinzandu-si tara sub zborul gandului, isi vedea-n ea toata viata lui, desfasurata-n icoane. Se vede copil, jucanduse cu arcul pe colinele Borzesilor, apoi calare, cu sufletul aprins de vitejiile basmelor, botezandu-si palosul in belsugul de sange de la Tamaseni si de la Crasna, - tanar fecior de domn, ciocnind paharul cu boieri sfatosi, ce numai la moarte nu se gandeau in noaptea aceea grozava de la Rauseni, - si zilele cernite, grijile, framantarile de leu inchis in cusca - durerile in focul carora se pregatesc in taina toate faptele mari, -apoi primavara aceea neuitata, biruintele de la Doljesti si de la Orbic, sarbatoarea de la Direptate, cu mareata intrare in Suceava, impartirea steagurilor si grabnica vanatoare de dusmani de pe pamantul Pocutiei - cea dintai lupta din lungu-i sir de lupte, ce tot pe pamantul Pocutiei a fost sa si-l incheie. I se pare, ca si acum ar fi trait mai multe vieti. Nu-i vine-a crede ca-s numai patruzeci de ani de la batalia cea fara de noroc de sub zidurile Chiliei. Rana de-atunci, rana de la glezna ce-n toata vremea asta fusese uitata, tocmai acum isi desteapta durerile, acum se trezesc si-i cer socoteala si zilele de truda, si noptile de nesomn, si toata viata lui traita-n nepreget si-n lupte. in roate largi isi leagana gandul pe deasupra cumpenelor mari: Baia, Lipinti, Soci, Ramnicu-Sarat Podul inalt. Valea Alba... Revede toate locurile acelea, cu-nfiorarea clipelor deatunci. Nu-s basme, nu-s lucruri visate, ci zbucium si invaluiri traite aievea... Mult sange-a mai baut pamantul Moldovei. Numai la Catlabuga, in ziua aceea de strasnica rasplatire, cat sange s-a mai varsat! Dar la scheia, dar in codrul Cosminului... Batranul voievod cugeta la cat norod de oaste ar fi, cand sa se poata ridica odata din morminte toti cati au pierit in luptele lui - in cele 36 de lupte, dintre care in 34 a biruit, si numai in doua a fost biruit! Valuri au fost acelea. si tara mica, si dusmani multi, si ajutor de nicaieri. si iata ca din toate a iesit cu bine. Dupa atatea furtuni zilele acestea de pace ii vin ca o binecuvantare de la Dumnezeu.

Din maretul asfintit al vietii lui priveste in adancul veacurilor si, cu puterea sfatului cuminte, domnind si dincolo de moarte, indreapta destinele tarii pentru vremi si valuri ce nu-l vor mai atinge: Nu leahului viclean si nestatornic, nici ungurului asupritor si lacom, nici tatarului salbatec sa-si incredinteze vreodata Moldova pasul si soarta ei, - ci, la toata primejdia, sa stie ca cel mai cinstit prieten si cel mai bun ocrotitor e turcul, si sub pavaza puterii lui sa stea; caci singura, in calea atator vrajmasi, greu va trai...

Vremea a dovedit in urma cat adevar era in vorbele lui. in fata vladicilor si boierilor tarii, puse schiptrul domniei in mana fiului sau Bogdan, si deplin impacat in suflet, inseninat de gandul ca si-a facut toata datoria catre tara si neamul lui, inchise ochii pentru somnul cel de veci in ziua de 2 iulie, anul 1504.

"Domnit-au stefan-Voda, zice cronicarul, 47 de ani, 2 luni si 3 saptamani, si au zidit 44 de manastiri si biserici, si era insusi tiitor peste toata tara".

in jalea tuturora, si cu cea mai mare pompa pe care a vazut-o vreodata Moldova, fu dus de la Suceava la manastirea Putna, si ingropat acolo, sub lespedea de marmora, pe care singur pusese din vreme sa-i scrie, cu-mpodobita slova si-n limba sfanta de pe-atunci, gandul acesta curat si neumbrit de nici o desertaciune pamanteasca:

"Evlaviosul domn, Ion stefan voievod, cu mila lui umnezeu domn al tarii Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, ctitorul si ziditorul sfant lacasului acestuia, carele aici zace si s-a mutat la vesnicele lacasuri in anul 7012, luna iulie 2".

Cu truda lui ingradise linistea tarii, si suflet din sufletul lui daduse pamantului Moldovei, ce-n fata vrajmasului ca un ostas i-a stat alaturi. Poporul - de care-l leaga o iubire ce nu cunoaste moarte - il asteapta sa mai vie odata: Are sa fie, spun batranii, o cumpana s-un razboi cum n-a mai fost de cand ii lumea asta, s-atunci voievodul stefan are sa iasa din mormant, calare si-nzeuat, si toti ai lui au sa-l cunoasca de stapan si de mantuitor si, in toata vremea luptei, el are sa aiba iarasi la dreapta un arhanghel cu sabia de foc, de-or sa pice dusmanii inaintea lui de la zece pasi, fara sa-l atinga nimeni, si are sa fie o varsare de sange, cat sa-noate caii pana-n piept in valurile rosii; iar la sfarsit au sa biruie romanii s-au sa ramaie din focul acela tari si uniti cu totii pe veci de veci, - si numai dupa aceea va putea sa doarma linistit, in mormantul lui de la Putna, stefan cel Mare si Sfant.






Stefan cel Mare


Aceasta pagina a fost accesata de 2137 ori.
{literal} {/literal}