Muntenia 1494-1593

Muntenia 1494-1593

de Alexandru Vlahuta


Toate silintele marelui Stefan de-a smulge Muntenia din valtoarea in care intrase au ramas zadarnice. Lacomia de bani a turcilor, mereu atatata de bogatiile tarii ce parea a nu mai avea sfarsit, isi gasise un minunat ajutor in dusmania dintre cele doua vite domnitoare ale Munteniei - Basarabestii si Draculestii. Cand a inchis stefan ochii, in tara Munteneasca era domn, Radu al IV-lea, fiul si urmasul lui Vlad Calugarul. Evlavios ca si tatal sau, isi inchina bisericii intreaga lui domnie de aproape paisprezece ani. isi aduse sfatuitor pe batranul Nifon, care fusese patriarh la Constantinopol. De cand stapaneau turcii sfanta cetate, calugarii greci impanzeau lumea, in cautarea unei ingradiri mai bune. Multi venira cu Nifon si in tara lui Radu si, gasind aici indestulare si larga darnicie de la toti, nu numai ca nu s-au mai indurat sa plece, dar au scris de le-au mai venit si alti frati si tovarasi in acest binecuvantat pamant al fagaduintei. Nifon, mitropolitul, in urma unei neintelegeri cu domnul, isi scutura papucii in poarta Targovistei si pleca, blestemand cu foc tara, din care iesea incarcat de daruri si de bani.

Acest Radu, caruia, de catre tagma bisericeasca, pentru binefacerile lui, i s-a zis "Cel Mare", se stinge in primavara anului 1508 si e ingropat la Manastirea Dealului, zidita de el, ii urmeaza un var al lui, un vrednic fiu al lui tepes, Mihnea cel Rau, care simtindu-si proptelele slabe la Constantinopol, se face papistas pentru a capata sprijinul ungurilor. Dar cruzimile lui, la care mai mult frica il impinge, grabindu-i caderea, - Vladuta, fiul cel mai mic al lui Vlad Calugarul, se-nfrupteaza si el c-un an de domnie.

in 1512, cantarind mai greu aurul Basarabestilor, paseste la tron peste lesul lui Vladuta, evlaviosul Neagoe, fiul fostului domn Laiota Basarab. Darnic si iubitor de pompa si de mariri pana la desertaciune, uitand, ori poate nestiind de unde izvorasc bogatiile, milostivul voievod nu vede in toata sarmana lui tara decat manastiri, biserici, podoabe, sarbatori si preoti. Pe cand in campiile Valahiei se-njuga vacile la plug si muncitorii inting in apa sarata mamaliga lor de mei in doua cu tarana, departe, prin limanurile rasaritului, cu bani din tara acestor saraci, se ridica biserici si lavre marete, ce buciuma noroadelor numele darnicului voievod si valva bogatiilor lui.

De-atunci s-a pornit inchinarea manastirilor noastre catre cele din rasarit, de-atunci si puterea egumenilor greci.

Noua ani a domnit Neagoe Basarab, si incununare a ispravilor lui a ramas frumoasa, minunata biserica de la Curtea de Arges, la sfintirea careia se spune c-au venit sa slujeasca o mie de preoti, cu patriarhul, cu mitropolitii si toti vladicii din rasarit. - Dumnezeu i-a facut parte de-un sfarsit vrednic de viata pe care-o traise: A murit in domnie, si de moarte buna, ceea ce nu se prea intampla pe vremile acelea.

Singurul lui fiu Teodosie, pe acre-l hotarase de urmas, era un copil de sapte ani. Boierii Dragulestilor il alunga, si-si pun domn pe Radu Calugarul, un fiu al lui Vlad Calugarul, - cand iata ca soseste si pasa Mohamed-Bey cu oaste-mparateasca. Radu, coborator din strabuni viteji, primeste lupta, si moare aparandu-si tronul, la care tinea mai mult decat la viata. in vremea asta pierise in imprejurari necunoscute si micul Teodosie. Atunci Mohamed-Bey isi aduce aminte ca si el e roman, si inca de vita domneasca - un Basarab turcit - si, cum avea si oaste la indamana si trecere la sultan, s-aseaza el domn in tara fara stapan, pe care numaidecat o si impaneaza cu slujbasi turci. Boierii, vazand una ca asta, isi dau mana si cheama la domnie pe Radu de la Afumati, ginerele lui Neagoe Basarab. Un sir de lupte intre oamenii acestuia si oastea lui Mahomed-Bey, se incheie cu biruinta hotaratoare a lui Radu, care scapa astfel tara din pragul pierii.

Toate acestea intr-un an se petrec: Neagoe Basarab a inchis ochii la 1521, - Radu de la Afumati ia domnia la 1522. Se poate vedea numai din intamplarile acestui an, ce vanturi bateau pe atunci si-n ce valtoare era apucata mandra gospodarie a lui Mircea. Toate se darapaneaza. Poporul ramane tot mai in umbra, tot mai departe de viata, de rostul, de carmuitorii tarii. E birnic numai birnicul supus al stapanirii din care nu cunoaste decat biciul implinitorului. Da cat i se cere, da ce are, c-asa-i porunca de sus. Cui sa se planga? De la o vreme, nici nu mai stie cine-i voda... Ce-i pasa oii cine-o de duce. tara nu mai are oaste. Fiecare domn isi are legea lui, turci ori greci, - cu ei vine si cu ei se duce. Nu mai e cinste, nu mai e dreptate; credinta se clatina vitejia de odinioara ia drumul codrului.

Radu, noul domn se duce la Constantinopol sa ceara iertare - iertare pentru ca-si aparase tara - si sa-si capete intarirea. Sultanul il inchide si face domn pe Vladislav din ramura Dragulestilor. in doi ani, izbutind boierii si neamurile Radului s-adune banii pe care nu-i mai putea da Vladislav, imblanzesc inima sultanului, si vine Radu iarasi domn. in vara aceluiasi an (1526), turcii, biruind pe unguri in marea batalie de la Mohaci, isi infig pe meterezele de la Buda flamurile verzi, in fata carora va sta un veac si jumatate ingenuncheata mandria maghiara. - De azi inainte soarta tarii Muntenesti se cumpaneste numai la Constantinopol. Acolo se hotarasc darile, acolo se cumpara si rascumpara domniile, scurte si primejdioase domnii, care-s numai samanta de vrajba-n tara, si izvor de nenorociri. - Pe Radu-Voda il ucid la Ramnicu- Valcea boierii Dragulestilor. Urmasul lui, unui Moise, fiu al lui Vladislav, piere in lupta cu frate-sau Vlad. Pe Vlad il rastoarna Vintila de la Slatina; iar acesta, pentru cruzimile lui, e ucis de boieri la o vanatoare in muntii Olteniei. - Banii egumenului Paisie de la Arges au darul de a schimba un comanac de calugar in coroana de domn. Dar iata ca se ridica o suma si mai mare de bani, si puterea lor smulge coroana de pe fruntea lui Paisie, s-o pune pe fruntea unui var al acestuia, Mircea Ciobanul, feciorul lui Mihnea cel Rau, si ginerele lui Petru Rares, domnul Moldovei. Pentru marea lui lacomie de bani si multele-i cruzimi, turcii il scot. Urmasul acestuia, Patrascu-Voda, fiul lui Radu Paisie, numai pentru ca n-a jefuit nici n-a ucis, a ramas in istorie cu numele de Patrascu cel Bun. A domnit trei ani, ascultator de poruncile sultanului, s-a murit in scaun la sfarsitul anului 1557, lasand doi fii, doua figuri luminoase, doua fulgere in cea mai intunecata noapte a vietii noastre: Petru Cercel si Mihai Viteazul.

Mircea Ciobanul, ridicand haraciul turcesc la 50.000 de galbeni, e din nou domn. Se poarta cu taranii ca un talhar, cu boierii tarii ca un calau. Moartea lui, in toamna anului 1559, e o adevarata sarbatoare.

Ramane insa Mircioaea, nevasta-sa, fiica lui Rares, vestita Chiajna care, in puterea de vointa si-n infruntarea primejdiilor, are ceva din strasnicia bunicului ei, stefan cel Mare. Din capul locului apriga femeie stie sa apere cu sabia mostenirea domniei, pentru nevarstnicu-i fiu, Petru schiopul. si, cand plangerile boierilor nemultumiti pleaca spre cumpana de la Stambul, Chiajna arunca-n celalalt talger doua sute de mii de galbeni, si frageda-i odrasla domneste inca sapte ani. Dar lacomia turcilor e sac fara fund. in primavara anului 1567, Petru, nemaiputand da cat i se cere, e chemat inaintea imparatului, judecat si pus la inchisoare. Chiajna, insa, nu doarme. Prin daruri si lingusiri, se-mprieteneste cu femeile sultanului, si in loc de-un tron capata doua. Trece Petru in Moldova, dupa mari lupte, si frate-sau Alexandru, cu toata cruzimea lui - caci mereu il asmutea ma-sa la faradelegi - si cu tot strigatul boierilor, domneste in Muntenia, adica stoarce poporul Munteniei, zece ani incheiati. Asupritii starsesc prin a-si face singuri dreptate. Dar tara nu rasufla. Pe treptele patate de sangele tatalui paseste acum fragedul Mihnea, un copil de unsprezece ani, unealta noua in mana iscusita a Chiajnei. impotriva acestei cumplite femei, care a tarat destinele tarii in haremul sultanului, orice lupta pare zadarnica. Boierii, trimisi la tarigrad sa ceara dreptate, sunt batuti cu vergi si aruncati la temnita. Toate vesteau sfarsitul unui popor fara noroc.

in vremea asta un tanar frumos ce fermeca lumea cu darul cuvantului sau, isi povestea la curtea regelui Frantei suferintele prin care trecuse: fiu de domn, ramas orfan de tata la varsta de zece ani, prigonit, inchis, apoi scapat printr-o minune, si-a facut drum cu spada, pe cand hrapitorii drepturilor si averii lui il credeau mort: stand in picioare, inalt si zvelt, rezemat cu cotul pe braul caminului, cu ochii mari caprii, pierduti ca-n adancimea unor basme, tanarul pribeag isi povestea nenorocirile in divina limba a lui Dante, si glasul lui cald, sonor, rasuna ca un cantec in tacerea evlavioasa a curtii, -neclintiti in stralucitele lor jilturi, plangeau ascultandu-l vracii Apusului, mandrii sfetnici cu plete albe, si temuta Caterina de Medicis, si fiul ei Enric al III-lea, regele Frantei. Strainul acela palid, cu port impodobit, trubadurul acela necunoscut, la care toti se uitau cu uimire, se numea Petru Cercel, si era intradevar fiul unui domn. - De la Paris la Roma, de la Roma la Venetia, pretutindeni ascultat, crezut, sprijinit cu drag la "dreptatile" lui, Petru ajunge, cu farmecul cuvantului, sa biruie la Constantinopol aurul Chiajnei si, in vara anului 1583, dupa multe si grele tocmeli, e ingaduit sa sarute pulpana sultanului si sa-si primeasca in sfarsit steagul si sabia domniei. De poveste a ramas mareata plecare a lui Petru Cercel din tarigrad: imbracat in hlamida-mparateasca, si cu alai imparatesc, in fruntea a patru sute de boieri s-a tot atatia turci, viitori mari slujbasi, trecea mandru prin mijlocul multimii ce se imbulzea sa-l vada; el darnic, stralucitor de fericire, arunca pe la raspantii bani de aur si de argint, prisos din fericirea lui, si toti il preamareau cu strigate voioase.

Dar e un facut se vede, ca lucrurile pornite cu prea mare valva sa n-ajunga departe. Petru luase domnia pe datorie, si, pe cand strangatorii dajdiilor zvantau ce bruma se mai gasea pe la sate, chiaburul Mihnea cu ceata boierilor nemultumiti il sapau la Constantinopol ajutati de viclesugul Chiajnei. -Atunci a vazut visatorul Petru cat e de grea si plina de amaraciuni puterea aceea, la care atata ravnise, pentru care atat se zbuciumase. Peste doi ani fugea in Transilvania c-o mica ceata de ostasi naimiti si 43 de care incarcate cu ce putuse si el agonisi in scurta si nelinistita lui domnie. Mihnea, care cunostea acum bine rosturile pe la imparatie, facuse ce facuse si dobandise steagul si sabia, scumpe desertaciuni, care, de la un card de vreme, nici putere, nici vitejie nu mai insemnau. si astfel planul lui Enric al III-lea, frumosul plan de a-si avea o straja a lui la portile Rasaritului se sfarama odata cu subreda marire a "iubitului sau var si amic"... Un sir de nenorociri se abat asupra lui Petru Cercel de cum trece hotarul tarii, in care n-avea a se mai intoarce: parasit de al lui, despuiat de avere, aruncat in temnita, de unde scapa, dupa doi ani de neinchipuite suferinti, - pururi increzator in el; impanand lumea cu scrisorile lui atingatoare pana la lacrimi, colindand iarasi pe la curtile Europei, - ajunge in sfarsit la Constantinopol, unde, cu tot frumosul diamant pe care i-l da sultanului, e inchis in intunericul umed al celor sapte Iurnuri. Viseaza inca scaparea, - a lui s-a tarii lui. Acum ar sti el sa domneasca, sa fie bun, sa fie drept, sa fie harnic - sa se faca iubit de popor, ca sa fie intr-adevar tare. Sufletul lui de poet se smulge biruitor din mrejele Chiajnei si din ticalosiile vremii, si ca un vultur se ridica peste podoaba de lume ce singur si-o intruchipeaza; dar aurul visurilor nu suna, si lui Petru nu i-a mai ramas decat acest aur. Mihnea vine la tarigrad si-i tocmeste moartea c-o suta de mii de galbeni sunatori. intr-o noapte, in primavara anului 1590, pe cand Cercel asteapta minunea scaparii, usa temnitei se deschide, patru arapi se napustesc asupra lui si-l strang de gat, apoi luandu-l pe targa, il duc si-l azvarl in mare.

Mihnea mai adaose un bir pe tara, un nou blestem de bir, caruia poporului nestiind cum sa-i mai zica, i-a zis "napaste". Dar dupa un an trebuie sa se vada inlaturat de un fost curelar, Stefan Surdul care, fireste, viind mai de departe, platea ceva mai mult. Mihnea se facu turc, fagadui marea cu sarea, se lega sa-si prefaca si tara in pasalac, dar toate au fost in zadar. Sultanului ii trebuiau bani, si, peste alt an, cand noul domn, stors si el, nu mai plati cat i se cerea, veni altul la rand, un nepot al Lapusneanului, din Moldova, unul Alexandru Bogdan - varga lui Dumnezeu. El pare-a fi trimis de soarta inadins pentru a zgudui tara prin desfraul nelegiuirilor lui si a o scoate din rabdari. Ca sa poata cumpara domnia, facuse la zarafii din Stambul o datorie de patru sute de mii de galbeni. Umblau turcii prin sate, cu pecete domneasca, si iatagane la brau, de varau pe bietii oameni in grozile mortii, ca ridicau din bordeiul si batatura taranului tot ce gaseau, si nu numai lucruri si vite, dar si copii incepuse a lua, pe cisla-i lua, din zece unul si tot dintr-ales, sa-i vanda ca robi. Pe drumurile mari ce coborau la schelele Giurgiului, Oltenitei si Brailei, zi si noapte curgeau harabale-ncarcate cu grau, lana, ceara, suluri de panza, si chiupuri pline cu miere, curgeau herghelii de cai, si cirezi de vite, si turme de oi, si palcuri de copilasi aiuriti de spaima; - ca prin niste rani mari deschise curgeau puterile tarii, cu viata, cu sangele sfant al poporului acestuia, a carui stergere pe veci dintre popoarele lumii parea acum hotarata.

Numai o minune putea sa-l mai scape. Pentru-o asemenea minune se cerea un om mai presus de vremile acelea. si iata ca Dumnezeu, neingaduind pieirea neamului ce nu-si implinise inca chemarea lui pe pamant, i-a trimis pe alesul, pe mantuitorul acela, - pe Mihai Viteazul.






Muntenia 1494-1593


Aceasta pagina a fost accesata de 1282 ori.
{literal} {/literal}