Mihai Viteazul
de Alexandru Vlahuta
In anul 1593 Mihai, fiul lui Patrascu cel Bun, e Ban al Craiovei. Oltenii il iubesc pentru vrednicia si dreptatea lui. Batranii isi zic oftand: "Asa domn sa aiba tara..."
Domn e Alexandru cel Rau, care, nelinistit de valva marelui Ban, ii hotaraste pieirea. Mihai simte si pleaca la Constantinopol, unde avea sprijin pe fratele mamei lui, pe puternicul Iani Cantacuzino. Dar il prind pe drum armaseii lui voda si-l aduc la Bucuresti, unde hainul domn il osandeste la moarte. Trecand spre locul de osanda, pe langa Biserica Alba si fiind ceasul de liturghie, se roaga el de pazitori sa-l lese o clipa inlauntru sa-si faca cea din urma cruce, si ingaduindu-i-se aceasta, cu multa credinta paseste inaintea altarului, si-ngenunchind se-nchina si fagaduieste-n cugetul lui ca, daca prin vreo minune dumnezeiasca va scapa, sa ridice o manastire chiar pe locul acela . Minunea s-a facut. Calaul, cand sa dea lovitura mortii, infiorat de linistea mareata si de barbateasca frumusete a osanditului, arunca iataganul si fuge. Multimea vede un semn de sus in aceasta intamplare. Ea cere, striga iertarea nevinovatului; si glasul poporului - e glasul lui Dumnezeu.
Biserica Mihai-Voda din Dealul Spirei, zidita de el in anul 1598.
Scapat astfel, Mihai trece-n Ardeal, capata scrisori de la printul Sigismund Batori, se duce la Stambul unde, cu banii si staruintele unchiului Iani, se face domn. in ziua de 8 septembrie 1593, un ceaus ridica de pe scaun pe mazilitul Alexandru. in largul marii, poate ca se vor fi intalnit cele doua corabii, care purtau destinele tarii Romanesti, tot atat de zbuciumate ca si valurile pe care se leganau.
Noul domn era prea mandru pentru a nu simti apasarea unei coroane impovarate de atatea datorii si prea mult isi iubea neamul si tara, pentru a se lasa adormit de sclipirea desarta si spuma de multumiri copilaresti pe care le poate da o domnie. Pentru el steagul si sabia pe care le primesc din mana sultanului Amurat al III-lea nu erau inca semne ale puterii; si cum puteau fi, cata vreme turcii se purtau poruncitori prin satele si targurile stapanirii lui, iar el era tinut sa apere si sa ajute pe dusmani si pe asupritorii poporului lui! Alta era puterea pe care o vroia el. - Rasari-va candva puterea aceea? - Binecuvanta-va Dumnezeu steagul si sabia acestei domnii?
Toti asteptau. Era in aer linistea aceea intunecata, apasatoare, pe care-o trimit inainte furtunile cele mari. O minune, un mantuitor cu mintea sau cu sabia, un facator de dreptate trebuia sa vie. Pentru noi, pentru intreaga lume crestina, pentru noi mai ales, trebuia sa vie.
Sultanul se uita peste noroade-ngenuncheate pana-n hotarele imparatiei Germane. Unguri aveau in Buda un pasa, cu putere de rege. Ardealul avea pe Sigismund Batori, tanar fara vointa, care domnea-n Alba-Iulia cu intarirea si sub ascultarea sultanului. Polonii pazeau fata de turci o pace pe care frica o prefacuse-n supunere. Romanii nu mai aveau acum de dat paganilor decat viata doar. - imparatul de la Praga, Rudolf al II-lea, spre caresi indreptau privirea milioane de crestini asupriti, nu era omul asteptarii lor. El isi visa un tron de aur la Constantinopol, si nu facea nimic pentru a-si apara Viena spre care venea ca un zmeu, imprastiind moarte si pustiu in juru-i, razboinicul vremii, ingrozitorul Sinan-Pasa. Anul 1593 se sfarseste-n sange. Mihai cata-n roseata acelui asfintit semnele zilei de maine.
Puterea navalitoare a turcilor infricosase Europa. Iarna s-a petrecut in planuri. Se vorbea de-o noua cruciada, la care Papa de la Roma si imparatul Germaniei chemau de zor pe cei trei domni ai Carpatilor: Mihai, Aron si Sigismund. Solii Apusului se-ncrucisau cu soli de la Rasarit. Domnul Munteniei, pe tacutele, isi facea oaste. Al Moldovei, careia sprijin impotriva tatarilor ce vin asupra-i, - al Ardealului sta la tocmeala, catand sa traga foloase cat mai mari din grijile si nevoile celorlalti. Polonii, chemati si ei, se temeau sa rupa cu turcii. Cazacii, doriti de lupta, si de prada, asteptau cu selele pe cai, porunca imparatului Rudolf.
Primavara dezvalea campiile si gandurile oamenilor. Mihai se sfatuise cu tara, fel si chip se socotise, - alta cale nu era decat lupta, lupta desperarii, lupta celei din urma scrasniri a celui ce-i prins in inclestarea mortii si nu vrea sa moara.
Vara usca drumurile oardelor pustiitoare. in iulie, Mihai lua intelegere cu Aron-Voda, peste capul caruia trecuse-o navala de tatari, si cu Sigismund, care-si precupetea ajutorul.
Toamna avea s-aduca roadele atator framantari. S-apropia vadeaua haraciului, peschesurilor, cu mult mai mari decat haraciul, si datoriilor de tot felul, vechi si noi, care erau asa de multe ca, dupa cum se spunea atunci, "de s-ar fi vandut toti copii si toti oamenii din tara, nu le-ar fi putut plati toate..." strangea funia la steajer. Sigismund ceru lui Mihai inchinarea lui s-a tarii. Vreme de stat pe ganduri nu mai incapea: Mihai se lega - va sti el sa se dezlege... cand isi va vedea tara scapata de turci. - si la sfarsitul lui octombrie primul din Ardeal doua mii de calareti. Tocmai atatia primise si celalalt mare viteaz, dupa inchinarea de la Colomeea.
Planul era facut si toate erau din vreme puse la cale. in dimineata zilei de 3 noiembrie, zi mare in zbuciumata istorie a neamului nostru, toti creditorii veniti de la Constantinopol se-nghesuiau in curtea vistieriei, unde-i chemase domnul ca sa le plateasca. Erau turci, erau greci, erau jidovi - ochi lacomi, ochi sclipitori de nesatul hanului, era fierbere, si zarva de limbi amestecate, si tremur de maini ce se ridicau, fluturand in aer sineturi si socoteli nerafuite de ani indelungati, - caci domnii noi plateau si datoriile ramase de la inaintasii lor. Deodata, la un semn al lui Mihai, cei patru mii de ostasi cenconjurau vistieria, se aruncara, cu setea razbunarii - a razbunarii drepte si sfinte - asupra acelei turme de camatari, care infatisau cea mai uricioasa si mai cumplita pacoste a tarii. s-a fost o strasnica rafuiala... Asa cum stie rafui norodul, cand il ajunge cutitul la os. Toata ziua, si noaptea pana tarziu, a fost o adevarata orgie de sange. si nu numai cei prinsi in curtea vistieriei, din care n-a scapat unul, dar toti turcii care se aflau statornici sau intamplator veniti in Bucuresti, fura ucisi. Spune un povestitor strain ca tot in macelul acela grozav au pierit, in valtoarea flacarilor si doua mii de ieniceri cu marele lor Emir, ce-si aveau de curand asezarea in casele vistierului Dan. Se mai povesteste ca intalnind Mihai in valmasagul si napustirea aceea de lume doi cazaci, care duceau in paranga o desaga cu galbeni, cica i-ar fi oprit si i-ar fi pus cu binele sa-mparta si ostasilor lui din atata prada ce le picase, caci tot de la ei saracii si de la ai lor erau adunati banii aceia. - si cum de vant se lateste parjolul pe-o miriste uscata, asa s-au intind numaidecat flacarile rascoalei, de-au mistuit s-au curatit, ca parca n-ar mai fi fost de cand lumea turci prin tara. Pretutindeni era inviorare. Se trezea iar in sufletul romanilor vechea vitejie din vremea lui Mircea s-a lui Vlad tepes. Puterea asta proaspata, neasteptata, iesita-n clipa insetarii, ca izvorul lui Moise din stanca pustiului, Mihai o ridicase numai cu dragostea lui de tara si cu adanca incredere pe care-o avea in poporul lui. si ei stiu sa arunce-n cumpana imprejurarilor c-o asa potriveala de nazdravan si-n asa clipe hotaratoare, incat, in cei opt ani de zile cat a domnit, a lamurit cu stralucirea faptelor lui, s-a ridicat in cea mai larga vedere a lumii dreptul la viata al neamului romanesc si vointa nestramutata de a si-l apara. Era un om voinic si vrednic, facut sa stapaneasca, - maret la infatisare, larg la suflet, cumpanit la vorba si scump la ras. Gandea repede, isi lamurea numaidecat gandul cel bun, si pasea la fapta cu hotararea deplinei increderi in izbanda.
Dupa ce-si curati capitala, Mihai se grabi sa limpezeasca malurile Dunarii, care erau cuprinse de turci: incepu cu Giurgiul. Lovit in zori, pana pe la namezi orasul, in care deun veac flutura flamura verde, fu prefacut intr-un cimitir. Numai doi turci, lepadandu-si hainele de pe ei, au scapat trecand Dunarea inot. Aron-Voda in vremea asta isi plivea si el Moldova lui de palamida. Ostasii celor doua tari petrecura sarbatorile Craciunului in vajnicul iurus al mortii s-al pustiirii, zi si noapte calari, dezmortindu-si din cand in cand harnicele brate la locurile ce mistuiau cuiburile turcesti de pe malurile Dunarii.
Stambulul era in fierbere. Uimirea, amestecata cu groaza si cu manie, nu mai gasea blesteme pentru numele celor doi voievozi. Porunci strasnice dadu sultanul. Hasan si MustafaPasa pornira cu osti sa puna-n locul lui Mihai pe Bogdan, fiul lui Ion Sasul; si in locul lui Aron pe stefan Surdul. Dinspre Banat se pogora hanul cu tatarii lui. Mihai repezi, din tabara de la Hulubesti, o frunte de voinici cu fratii Buzesti si cu Radu Calomfirescu sa-ntampine pe tatari, care-alergau lacomi, tarand dupa ei legati de carele pline de prazi mii de crestini luati in robie. Duiumul curgea spre Giurgiu despartit in trei. Cetele dintai trimise-nainte ca sa deschida calea biruintei nu s-au mai intors: S-au lovit in dimineata zilei de 14 ianuarie cu strajile lui Mihai la Putinei, s-acolo au ramas pe veci. Anul 1595 incepe bine pentru romani. Al doilea rand de tatari fu zdrobit la Stanesti, unde nepotul hanului ramase pe campul de lupta. Toti robii fura scapati. Hanul, cu grosul ostirii si cu sase mii de turci, statu la serpatesti. Punea la cale o batalie hotaratoare, cand in puterea noptii se pomeni lovit de insusi domnul tarii cu toata oastea lui. Un cronicar ungur, uimit si el de repeziciunea acelui atac, scrie "ca Mihai a rapus pe tatari acolo, in timp cat ar fierbe un ou de gaina". De fapt nici n-a fost o batalie, - ca turcii intr-o clipeala au fost pe cai, si pan' la Rusciuc trecand Dunarea-nghetata, o fug-au tinut-o. Iar hanul, in valmasagul acelei nopti grozave, abia putu scapa cu ceavea pe el. Sute de cai fara stapan, arme scumpe, care-ncarcate cu prazi - toata bogatia de haram a tatarilor, ramase-n mainile romanilor. si numaidecat Mihai se-ntoarse asupra celuilalt dusman. Trecand Dunarea pe la Marotin, il intampina inaintea Rusciucului. Lupta inceputa din revarsatul zorilor, tinu pana noaptea tarziu cand romanii, deplin biruitori, intr-un iurus naprasnic navalira-n Rusciuc si, dupa ce-si impartira bogatiile orasului ii dadura foc, in batalia aceea cazu si Mustafa-Pasa, alaturi de cei mai buni ostasi ai lui. si pe cand flacarile zbuciumate isi purtau lumina peste miile de morti, ca si cum ar fi cautat pe cineva, - nevrednicul Bogdan, domnul cel fara domnie al turcilor, fugea ingrozit spre Constantinopol. Celalalt vanator, stefan Surdul, mai putin miscat, pieri in lupta cu Aron la Vadul-Isaccei. Romanii bateau acum pe vrajmas nu numai cu armele, dar si cu valva puterii lor. - Muntenii coborand, moldovenii urcand lunecusul Dunarii inghetate, se-ntalnira incarcati de plean, sub zidurile Brailei: Dupa saisprezece zile de impotrivire orasul isi deschise portile inaintea biruitorilor.
Sigismund in vremea asta se lauda in Apus cu ispravile voievozilor lui de la Dunare, si-si tocmea cu-mparatul Rudolf ingradirea unei mariri, pentru care nu facuse nimic, sau aproape nimic. Din putinul ajutor pe care-i daduse celor doua tari, isi tragea acum un drept de stapanire asupra lor. si-mprejurarile il slujeau de minune: Apusul, nestiind ce se petrece pe-aci, il credea puternic. Romanii la stramtoarea care se gaseau isi plecara capul cugetand ca va veni ea odata si ziua socotelilor, Aron, banuit c-ar inclina mai mult cu polonii, si cum era inconjurat numai de lefegii unguri, fu ridicat in dimineata zilei de 3 mai, si dus inaintea lui Sigismund, care-l arunca in inchisoarea de la Vint, unde pieri otravit. Iar cel ce-i mancase painea si-i cunoscuse mila, fiul de tiganca Razvan, ce zicea ca-i un fecior din flori al lui Petru schiopul, si pe care-l inaltase Aron la rangul de hatman, ii lua locul si domni, cu numele de stefan-Voda, sub ascultarea lui Sigismund Batori.
Toata mania turcilor era acum indreptata asupra lui Mihai. Se faceau pregatiri mari pentru "starpirea blestematului ghiaur", ce sta ne'nfricosati in propta celei mai temute puteri de pe pamant. Se vorbea in jurul noului sultan Mohamed, daca n-ar fi mai bune poate sa se-ntrupeze odata la crugul musulman tara nesupusilor acelora de la Dunare, si sa se puie pasi in loc de domni.
Un razboi strasnic avea sa hotarasca-n sfarsit de soarta romanilor, si ei, care erau straja de-afara a crestinatatii, nici un sprijin n-aveau in cumpana asta de la aparatorii crucii. Leahul tinea cu turcul; iar imparatul Rudolf lasa tanarului Sigismund toata grija invaluirilor din Rasarit, ceea ce-i inlesni acestuia sa smulga de la imputernicitii lui Mihai, acum cand il stia la aman, inchinarea tarii s-a domnului lor. Cu inima stransa de durere a trebuit sa-si plece fruntea inaintea trufiei deserte s-a celei mai vadite nedreptati, cel mai vrednic si mai viteaz domn si ostas al vremii aceleia.
La inceputul lui iunie veni din partea lui Sigismund, George Palatici. Banul de Lugoj, lua juramantul domnului si-i dete steagul si buzduganul legaturii celei noi, care-ngenunchea pe taranul Munteniei, alaturi de iobagul Ardealului, sub stapanirea aceleiasi coroane. Ar fi stiut el Mihai cum sa-i raspunda acelui cuceritor de pe saltea; dar primejdii mai mari si cercari mai grele chemau aiurea sabia lui.
Pe la mijlocul lui iulie, marele duium al turcilor era in fata Giurgiului, si mii de salahori zoreau incheierea podului peste Dunare. Mihai isi trimisese la Sibiu sotia si copiii, iar el cu cei zece mii de ostasi trudi s-atie calea potopului, pana-i va sosi din Ardeal ajutorul cerut. Dar in Ardeal, era nunta mare, si mirele Sigismund numai la razboi nu se gandea in vremea asta. si doar acum se cheama ca era tara lui aceea pe care-o apara Mihai.
Dupa vro trei saptamani de hartuieli usoare in preajma Giurgiului, domnul romanilor stia lamurit ca Sinan-Pasa are cu el peste o suta de mii de ostasi, ca orice incercare ar mai face, ca sa-l tie-n loc, ar fi nu numai zadarnica, dar chiar primejdioasa, si ca, nemaiavand ce astepta din Ardeal, toata nadejdea trebuie sa si-o puna in oamenii lui, care de toti cu cei veniti de peste Nistru si de peste munti "pentru vestea marii lui vitejii s-a darniciei lui multe", erau acum vro saisprezece mii: zece mii pamanteni, restul ardeleni si cazaci. Despre o lupta in camp deschis nici nu putea fi vorba. Dar nici tara nu putea fi lasata prada navalitorilor, fara a se cerca mai intai tot ce omeneste era cu putinta pentru mantuirea ei. O minune mare, sau - o jertfa mare. Dumnezeu a vrut si de data asta, sa se-mplineasca minunea cu cei ce erau gata de jertfa.
Mihai, tragandu-se noaptea din fata vrajmasului, se asezase cu oastea intr-un loc bun, pe care si-l ochise el din vreme cam la jumatatea drumului dintre Giurgiu si Bucuresti. Acolo avea dealuri, izvoare, mlastini ascunse, un pod de barne peste apa Neajlovului, stramtoare, crivina si codru, - codrul prieten de zile grele si cel mai bun tovaras de lupta al romanului.
Sinan, batranul puternic, despre care turcii ziceau ca-i vulpe-n pace si leu in razboaie, trecuse-acum Dunarea si-nainta spre Bucuresti, unde i se spusese ca s-a inchis ghiaurul cu toata oastea si-l asteapta gata de lupta. - in ziua de 12 august, catre scapatatul soarelui, poposi-n marginea sesului de langa vadul Calugarenilor. Se vedea inainte codrul posomorat si poarta de-ntuneric pe unde s-adancea drumul intre cele doua dealuri. Turcii catau cu grija intr-acolo. Noaptea curgea incet, incarcata parca de primejdii. Sinan astepta vesti ce nu-i mai soseau - iscoade dupa iscoade porneau zorite, si nu se mai intorceau. De manecate potopul prinse-a se urni greoi inainte. Cele dintai randuri se rupsera-n doua, apoi in patru, ca sa-si faca loc pe valea din ce in ce mai stramta. Sinan, calare, privea cu mandrie la fluviul acela de vieti. A lui era toata puterea aceea si cantec de biruinta-i canta hreamatul ei, in aerul proaspat al acelei dimineti de vara. Dar fata viteazului batran se-ntuneca deodata. Ca un vartej naprasnic invalmasise randurile dinainte si valea prinse-a vui de strigatele mortii. Razboiul era inceput. Tot codrul parea ca se prabuseste peste clocotul navalitorilor inghesuiti la strunga vadului. Sinan, spumegand de manie, ii imboldea din urma ca pe vite, blestemand pe fricosi, strigand vitejilor sa-si taie drum cu sabia si sa treaca inainte. incet duiumul razbatea-nghesuindu-se ca-ntr-o palnie intre cele doua dealuri. Pe la namezi toata greimea era dincolo de pod, cand deodata o noua vijelie de calareti o izbi in fata - grindina orbitoare purtata de insusi Mihai, ce, cu securea smulsa din mana unui ostas, croia parte larga-n gloata vrajmasa. Strigate de trambiti, izbucnind din tainitele codrului, sporira spaima navalitorilor care, buimaciti lovind in bobote, incepura sa dea indarat. inviforat, batandu-i cu topuzul, Sinan ii imbrancea orbeste-nainte peste mormintele de lesuri. Cai si oameni se zvarcoleau in mlastinile cruntate de sange. siruri proaspete izvorau mereu in fata acelorasi viteji neobositi. Deodata un lung vaiet izbucni din mii de guri. Steagul, steagul cel mare al Profetului cazuse-n mainile romanilor. Vestea strabatu ca un fulger, si cu ea groaza cu mult mai intunecata decat a mortii. in desert mai cerca Sinan sa porunceasca. Multimea, dand busna peste el, in fuga-i nebuna, il tranti de pe pod cu cal cu tot. Doi credinciosi l-au scos din mocirla si l-au dus pe brate. in urma lor podul se prabusi trosnind sub greutatea gloatei inghesuite, si-n locu-i crescu numaidecat intre cele doua maluri ale Neajlovului, un pod de lesuri peste care se-mbranceau afara in larg turcii goniti din urma mai mult de spaima lui Mihai decat de oastea lui. si ce de plean cazu in mainile romanilor!
Noaptea aduse biruitilor scapare, biruitorilor odihna.
Pan' a nu se lumina de ziua, domnul tinu sfat cu ai lui. Turcul putea primi din ceas in ceas ostire noua: era balaurul caruia-i cresteau capetele taiate. sirurile romanilor insa nu se mai intregeau. inc-o batalie - ar fi fost risipa ispravii mantuitoare pentru care jertfise atatea scumpe vieti. Fu hotarata retragerea in munti pana la sosirea ostii lui Sigismund. si-n revarsatul zorilor, pe cand Sinan isi dregea randurile pentr-o noua lupta. Mihai, ridicand tabara, zbura cu vornicii lui la munte. in urma lui, Bucurestii si Targovistea, orase aproape deserte, se-nchinara fara nici o impotrivire turcilor care, bucurosi c-au ajuns cu bine pan' aici, nu gasira cu cale sa urmareasca pe Mihai mai departe. Biruitorul de la Calugareni se asezase pe Dambovita in sus, la Stanesti, in una din acele marete intarituri de stanci, care-au fost pururea pavaza celor putini impotriva celor multi. De-aici mai da cate-un iurus prin cardurile turcesti ce roiau pe vale, flamande de prada. Dar zilele treceau si oastea din Ardeal nu mai sosea. Ba si din cati avea-n tabara se mai rupsera. Moldovenii care-i erau ca o mana dreapta, plecara chemati grabnic de invaluirile tarii lor: stefan Razvan, ocrotitorul ungurilor, nu mai era domn. Boierii pribegi in Polonia ridicasera-n locu-i pe Irimia Movila, cu voia si sprijinul lesilor, - nu era vita de domn, dar avea cele mai frumoase mosii din buna tara a lui stefan cel Mare.
Cu el se calca vechea datina a tarii de a nu se da coroana decat celui de neam domnesc. Acest Irimia Movila se trage din Movilestii ridicati de stefan cel Mare, iar de obarsia neamului lor povesteste astfel cronicarul Neculce: "stefan Voda cel Bun cand s-au batut cu Hroiot ungurul, precum zic unii la Casin iara Letopisetul scrie ca s-au batut la schee pe Siret, au fost cazut calul cu stefan-Voda in razboiu; iara un Purice Aprodul i-au dat calul lui; si nu putea in graba incaleca stefan-Voda, fiind om mic. si au zis Purice Aprodul: "Doamne, eu ma voi face o movilita, si vino de te suie pe mine si incaleca!" si s-au suit pe dansul stefan-Voda si au incalecat pre cal; si au zis atuncea stefanVoda: "Sarace Purice, de-oi scapa eu, si tu atuncea ti-i schimba numele din Purice Movila". si au dat Dumnezeu s-au scapat amandoi si l-au si facut boier, armas mare, pre Purice i dintre acel Purice Aprodul s-au tras neamul Movilestilor de au agiuns de-au fost si domni dintre acel neam" (O sama de cuvinte).
De-abia pe la inceputul lui octombrie sosi si multasteptatul Sigismund cu oastea lui in tabara de la Stanesti. El se misca incet, si se hotara greu la lupta. Mihai sta pe jaratic. Cand, peste-o saptamana, pornir-amandoi spre Targovistea, Sinan, batran cuminte, se retragea spre podu-i de la Giurgiu, lasand Targovistea intarita de el in grija pasalelor si dand foc Bucurestilor mai greu de aparat. Marele vizir plecase la timp. Crestinii dupa ce trecura prin sabie pe turcii ramasi de paza in Targoviste, grabira sa-l ajunga din urma. Apucara dincoace, pe malul Giurgiului, numai coada ostirii si "calabalacul" lui, vite, camilencarcate cu tot felul de bogatii; mai era si multime de robi, peste cinci mii de romani, care cazura in genunchi, plangand de bucurie, cand vazura steagurile mantuitorului Mihai. Sinan, care scrisese la Constantinopol minuni despre grozavele lui ispravi, avu durerea de a privi de pe celalalt mal cum se prabusesc peste aparatorii lor zidurile celor din urma intarituri ale turcilor, sub vajnica navala a crestinilor biruitori.
Astfel se sfarsi marele razboi al celui mai puternic si mai temut vrajmas al crucii, venit cu strasnica hotarare de data asta sa prefaca pentru totdeauna tarile romane in pasalacuri turcesti.
Noiembrie incepea sa fulguiasca. Sinan, invins, se grabi a-si lua drumul spre Constantinopol unde-l astepta mania sultanului.
Sigismund, cu cincizeci de tunuri, daruite de Mihai, si oastea aproape nestirbita, se-ntorcea mandru si foarte bucuros de-o biruinta asa de usoara. Miscat de vrednicia lui Mihai, pe care acum o vazuse cu ochii, si intelegand ca pe-un asemenea om nu-l va mai putea privi de sus, singur gasi cu cale sa desfiinteze nedreapta invoiala din mai. "Atunci Bator Sigmon, zice un martor al vremii, daca vazu pe Mihai-Voda cu atata vitejie si cu-atata intelepciune, slobozit-au tara Romaneasca, cu tot venitul ei, ca sa fie iar pre seama lui Mihai-Voda". - indulcit la biruinti ieftine si mai mult cu vrednicia altora castigate, Sigismund trimise pe Razvan cu doua mii de secui s-alunge pe omul polonilor din scaunul Moldovei, si sa stea iar el domn - domn ascultator de craiul Ardealului, - in tara aceea, pe care ba ungurii, ba lesii, ba, acum in urma, si tatarii umblau sa se faca stapani. Dar nada fiind prea mica, pestele-a inghitit-o cu undita cu tot. in lupta ce s-a dat in preajma Sucevei, oastea lui Movila s-a ales mai tare. Razvan, prins si dus inaintea domnului biruitor, fu tras in teapa. Cu el s-a stins veche vita domneasca a Musatinilor.
Sigismund, amarat de pierderea Moldovei, se planse imparatului si Papei. Craiul polonilor fu dojenit ca lucreaza impotriva crestinilor: "Cu pana de durere, zice papa, va scriu ca cele petrecute in Moldova crud m-au intristat..." Dar mortul de la groapa nu se intoarce. Lesii aveau nevoie de prietenia turcilor, si mai ales a tatarilor, care erau mai aproape si-i aparau de cazaci. De Moldova iarasi nu se-ndurau sa se desparta, si Movila ramase domn. Ba inca incepura a ravni si la tara lui Mihai, in locul caruia catau sa puie pe Simion Movila, fratele domnului Moldovei. Pentru locul acela insa iata ca se mai infatisa un doritor. Radu, un fiu al lui Mihnea Turcitul, veni cu oaste si firman de la Constantinopol. Veni prin Moldova. Avea ajutor si de la Movila, care si-o fi zis in gand: "de nu i-ar fi cu noroc!", si de la tatari, pe care de data asta, mai mult decat porunca sultanului, ii impingea vechea lor dusmanie impotriva biruitorului de la serparesti. Avea el bune socoteli de acasa, dar se-ntalni pe neasteptate cu cel ce stia asa de bine sa-si apere tronul. Oastea-i fu sfaramata si firmanul imparatesc nu-i folosi la nimic. Se-ntoarse umilit la Constantinopol si-n loc de coroana de domn isi puse pe cap turbanul turcesc.
Se poate zice de Mihai ca el domnea intre fulgere, - asa cresteau primejdiile si se gramadeau in juru-i. Polonii il sapau cu stiutele lor siretlicuri, si Movilestii asijderea. Tatarii il pandeau cum pandeste hotul pe paznicul neadormit. Iar turcii fagaduiau trei tari pentru pieirea lui.
stiri ingrozitoare veneau din Rasarit cu cele dintai adieri ale primaverii. Sultanul isi chema sub steag toate puterile Asiei lui. Se vorbea de patru sute de mii de ostasi. imparatul Rasaritului avea sa se masoare cu imparatul Apusului intr-un razboi hotarator. Minuni ar fi facut bratul si mintea lui Mihai in cumpana asta mare. Dar oastea-i era imputinata, tara istovita, satele de la camp mai toate pustiite, - si ajutorul asteptat nu mai sosea. Singur alerga de colo-colo, dregand, insufletind, intarind pe cei slabi cu uimitoarea putere a firii lui, infatisand astfel, in urletul acelei furtuni, lupta mareata a corabierului neinfricosat cu mania uriasa a talazurilor marii. Un an cumplit a fost si anul 1596. in tara jelanie si saracie. La hotar hartuielile cu turcii si cu tatarii nu se mai curmau. Mihai era neadormit. Vrajmasii lui, vazand ca n-au sa-l poata rapune altfel, ii uneltira pieirea pe cai miselesti. si marele voievod avu durerea de a descoperi ca vanzatorii erau chiar dintre sfetnicii lui cei mai de aproape. Cu sabia-si curati Sfatul de ticalosi, grabit sa-si descurce drumul. si zile de liniste tot nu s-asezara. Pe toamna, cand gloatele erau duse la camp, o cumplita navala de tatari ii bantui tara pana aproape de Bucuresti. isi stranse-n pripa o bruma de oaste, dar cand scapata cu ea-n limpezis nu mai gasi decat urmele jafului lor. Statu cateva zile la Gherghita, langa Ploiesti, de-si mai aduna din taranimea imprastiata, si, neputand urmari pe tatari in departatul lor Buceac, se repezi iar asupra asezarilor turcesti de la Dunare. incepu cu Nicopoli. Orasul fu pustiit in doua zile. Cetatea, inspaimantata, flutura de pe metereze flamura pacii. Cu mandre daruri cinsti beiul pe domnul roman, si prin tot felul de vorbe bune cauta sa-l faca prieten turcilor... Ca e pacat, zicea el, ca un viteaz asa de mare si de vestit sa stea-n dusmanie cu stapanul celei mai puternice imparatii din lume, care chiar acum zdrobise-n campiile Ungariei oastea imparatului crestin: si ca, iata, el va iesi inaintea sultanului si-ngenunchind il va ruga sa uite cele petrecute, sa uite si sa ierte - si toate s-or intoarce spre binele voievodului si spre norocul tarii lui... Mihai asculta ganditor. - Cine stie? Nu hotari insa nimic. isi lua ramas bun si se-nturna cu cinste-n Targovistea, el incarcat de daruri, ostasii de prazi. Asta a fost pe la inceputul lui noiembrie. Pe-aproape de Craciun ii si sosi un ceaus cu steag de pace de la "prea luminatul" Sultan. Beiul de la Nicopoli se tinuse de vorba. Mihai aflase acum toate nenorocirile din Apus: un sir de izbanzi usoare facura pe crestini sa se increada prea mult in norocul lor, si-n ziua de 27 octombrie pe cand biruitorii, orbiti de lacomie, jefuiau bogatele corturi ale sultanului invins, deodata se pomenira izbiti de vajnicii calareti ai lui CicalaPasa, - si-n mai putin de-un ceas aproape toata oastea crestina dormea somnul de veci pe campul de la Keresztes. "Astfel a fost, incheie cu durere povestitorul, acea batalie de la Keresztes, pe care crestinii o castigara prin curajul lor, s-o pierdura prin lacomia lor - strasnica pilda, care spune povatuitorilor de osti, cu vitejia poate capata izbanzi, dar ca numai intelepciunea le poate pastra".
Se-ntreba si Mihai: ce-i de facut. Cumpanea puterile celor doi imparati, si nu stia incotro va fi aripa sub care se va umbri mai bine tarisoara lui. Cel de la care toate bantuirile-i veneau, ii trimetea steag de pace, - si cel care il impingea mereu in foc, nu-i da nici un ajutor.
Spuse ceausului s-astepte, si pleca-n Ardeal sa ia intelegere cu Sigismund. in ziua de 30 decembrie fu primit cu alai mare in Alba-Iulia. El aducea invinsilor de ieri insufletirea viteazului, sfatul intelepciunii - nadejdea izbanzii de maine. Trebuiau insa hotarari barbatesti. Trebuia stransa manunchi toata puterea odata, intr-un razboi mare, iar nu faramita in lupte marunte si de stanjeneala, care mai mult tulbura decat limpezesc taria si viata popoarelor. Deslusi cate greutati are el acolo, la Dunare, impresurat de-atatia dusmani, ca nu mai stie dincotro sa se apere mai degraba, si cata nevoie ar avea pentru ingradirea tarii lui, sau de-un ajutor puternic, sau de-o pace buna cu cel mai tare dintre dusmani. si cum despre toate astea imparatul Rudolf avea sa hotarasca, ramase ca impreuna cu Sigismund sa mearga la Praga si Banul Mihalcea, unul din insotitorii lui Mihai, pentru a se auzi astfel si glasul romanilor in dezbaterea soartei lor. Iar domnul, incarcat de daruri si petrecut afara din oras, cu acelasi alai, se-ntoarse la Targovistea, pofti pe ceaus inaintea Sfatului tarii, si primi bucuros flamura pacii. Dealtfel, asa mare temei pe impacarea asta nu punea nici el, cum nu puneau nici turcii. Dar bietei tari, la stramtoarea-n care se gasea, ii era de mult folos un cat de scurt ragaz, si Domnul stiu sa i-l dea.
La Praga imputernicitul lui Mihai a stat mai bine de doua luni. Se vanturau acolo tot felul de vorbe, de planuri, de socoteli. Erau si vremile pe-atunci din cale-afara de miscatoare, s-atata viclesug in oameni, s-atata nestatornicie in toate hotararile lor, ca nu se mai punea crezare pe nimic. imparatul umbla sa vindece cu vorbe rani facute cu sabia. Sigismund, fatarnic, si insusi nestiind ce vrea, isi schimba gandurile dintr-o zi in alta. Aci scria sultanului: "Sunt gata sa vin pentru a saruta pulpana Mariei voastre si pentru a ne supune, eu si toata tara mea, sub scutul aripilor puterii voastre", aci harazia imparatului Rudolf coroana Ardealului, in schimbul unei palarii de cardinal, -aci zicea sa i se trimita lui partea de oaste si de bani, cuvenita lui Mihai pentru paza portilor dunarene.
in toiul verii, pe cand soli din partea sarbilor si bulgarilor staruiau de viteazul voievod sa ridice spada si sa-nceapa lupta mantuitoare, un nou ceaus, sosind de la tarigrad, aduse domnului sabia si buzduganul, s-un cal frumos impodobit, din partea sultanului, care-l intarea pentru toata viata la carma tarii pe el si pe fiul sau Patrascu. Ajunsese la mare pret acum bratul si mintea voievodului roman. El primea pacea turcilor si raspundea crestinilor de peste Dunare sa mai astepte, ca nu-i nici el destul de pregatit pentru un razboi. Dealtfel pretutindeni era pace, o pace surda, o pace de nevoie, de care se bucurau toti si care nu-nsela pe nimeni. in tara incepeau satele sa se mai infiripeze, mai ales de cand facuse domnul asezare ca tot taranul, pe a cui mosie se va afla, acolo sa ramaie "ruman vesnic", si nici el, nici ai lui sa nu se mai poata stramuta vrodata din locul acela, oricat de rau ar fi acolo, oricat bine ar putea afla aiurea. - Era o serbire ceruta de vremi. Cu masura asta gospodariile satelor se mai statorniceau, iar darile si oastea se puteau socoti si strange mai cu indemanare. si mare nevoie era la vremea aceea de bani si de oaste.
Mihai cugeta de mult sa smulga Moldova de sub carmuirea leseasca a lui Movila. si tocmai se pregatea s-o porneasca in farama asta de ragaz, cand intamplarile neasteptate din Ardeal chemara aiurea grijile lui. Sigismund plecase, parasindu-si tron si sotie, pentru care era deopotriva de nechemat. Ardealul era daruit nemtilor, care nu prea stiau sa-l apuce, ca sa-l poata tinea. imparatul de la Praga, de aceasta "mura-n gura" se mandrea ca de-o cucerire. Mihai vroia sa stie cum ramaneau acum legaturile lui cu Sigismund: Starui prin doua randuri de soli sa aiba o lamurire. si iata ca venira chiar imputernicitii imparatesti ai Ardealului sa lege legatura noua cu viteazul domn.
in ziua de 9 iunie 1598, dupa lungi dezbateri, se intari la Targovistea urmatoarea invoiala: Mihai sa-si tie inainte toata stapanirea tarii, cu paza datinilor si ingradirilor ei, si cu dreptul de mostenire al fiului si urmasilor lui de parte barbateasca, sub ascultarea "Marelui imparat al Austriei si Rege al Ungariei". Acesta-i va da, pentru luptele ce va avea de purtat impotriva vrajmasilor imparatiei, leafa a cinci mii de ostasi, la nevoie ii va trimite si cinci mii de luptatori sau, in lipsa de oameni, bani pentru a si-i naimi din alta parte.
Dar iata ca Sigismund se razgandi, si pe la mijlocul lui august, plecand intr-ascuns din castelul retragerii lui de la Ratibor, sosi la Cluj, unde la inceput lumea ramase uimita, apoi numaidecat il inconjura cu dragostea ce se da mai intotdeauna celui ce "pierdut era si s-a reintors".
Din nou Mihai isi vazu rasturnate toate socotelile. Batori, nemultumind pe Rudolf cu purtarea lui, isi cauta sprijinul in prietenia turcilor. Asa ca domnul romanilor se gasea acum ingradit de toate partile de vrajmasi. O iesire trebuia sasi deschida. Atunci se gandi la un plan, care-i mai fulgerase candva, in visurile lui de viteaz: Sa smulga Ardealul din acele maini nevoiase, care nici nu stiau ce vor, si sa-l redea imparatului. Soli tainici trimise-n Apus cu firul gandului lui. Iar pana sa-i vie raspunsul, se pogori la Dunare sa-si lamureasca socotelile cu turcii, care iar se gateau sa-i calce tara. Sub zidurile Nicopolii zdrobi oastea lui Nafiz-Ahmet, pasa de Caramania, si dand foc orasului, isi impinse viforul de calareti pana dincolo de Plevna, pustiind totul in cale. O noua batalie in sesul Diului, langa Vidin, incheie cu bine sirul norocoaselor izbanzi ale romanilor. Pe la inceputul lui noiembrie biruitorul intra sarbatorit in Targovistea lui.
Din Apus primi, ca-ntotdeauna, raspunsuri ingaimate; si nu mai stia nici el ce sa creada, cand iata ca Sigismund, care tinea, se vede, sa uimeasca lumea cu firea lui cea schimbatoare, parasi iar domnia Ardealului. De asta data o trecu varului sau, cardinalul Andrei Batori, care traia-n Polonia, prieten bun lesilor, urand de moarte pe nemti. Acum era vazut lantul de dusmani ce se strangea in jurul lui Mihai: turcii, tatarii, Irimia Movila, polonii, si unealta lor, Andrei Batori. Pana si imparatul Rudolf incepea sa priceapa. La cererea zorita a lui Mihai de a-i da bani de oaste si a-i trimite-n ajutor pe generalul Basta, ca sa poata porni razboiul "cu turcii", imparatul, in scrisoarea-i de la 8 aprilie 1599, fagaduind banii, adaoge: "cu turcii sau cu cine vom voi noi".
Dealtfel nici nu mai era lucru de traganit. Andrei Batori se si-nvoise cu domnul Moldovei pentru scaunul de la Targovistea, la care jinduia de-atata vreme bogatul Simion Movila; mai ramanea intelegerea cu turcii, care nu-si prea vedeau castiguri in socotelile cardinalului, mai ales ca acesta facea in acelasi timp cu ochiul si-mparatului de la Praga. Ba si pe Mihai umbla sa-l adoarma cu propuneri de pace, care bineinteles ca fura iscalite si de-o parte si de alta cu aceeasi lipsa de incredere si cu acelasi gand ascuns de... "care pe care". - C-asa era pe vremile acelea: toti umblau sa se-nsele unii pe altii. Domnul romanilor, care invatase a nu se mai bizui decat pe puterile lui, isi inchegase acum o buna ostire vreo patruzeci de mii de oameni, a caror vitejie facuse pe turci si pe tatari sa-i numere-ndoit. Chemari staruitoare ii veneau pe-ascuns de peste munti. Iobagii romani, secuii, si sasii, de veacuri inselati, saraciti, robiti de magnatii maghiari, vedeau in viteazul domn al tarii Romanesti pe mesia, pe mantuitorul lor. - Vara s-a petrecut in solii, in iscodiri si-n ganduri de sfasiere, ascunse indaratul zambetelor prefacute. Toti imbiau la pace, cu dreapta stransa pe manerul spadei. Cugetele vrajmase, la panda, se cautau cu neliniste prin negura de minciuni care le invaluia.
Pe toamna, dupa stransul bucatelor, Mihai isi rosti "pasul cel mare". in ziua de 13 octombrie in orasul Ploiesti lua juramantul ostilor. Peste-o saptamana isi intindea corturile in fata Brasovului. Acolo statu doua zile. Aminti sasilor ca ei sunt nemti, si el pentru imparatul nemtilor se bate. Fagadui Brasovului spaimantat ocrotire, secuilor asupriti libertate, -pe acestia ii asmuti la rascoala, pe romani ii cheama sub steagurile lui. Mihai in toata vremea asta era stapanit ca deun fior de friguri. Sufletul lui, atins de aripa unui vis urias, simtea in clipele acelea ca mai presus de viata, de coroana, de marirea lui trecatoare, se cumpanea soarta unui neam, dreptatea nu numai a franturii incapute in hotarele tarisoarei lui, ci marea dreptate a intregului neam romanesc.
La 25 octombrie Mihai, cu patruzeci de mii de ostasi, era langa Sibiu, gata de lupta. Andrei Batori, cu tot atata ostire, adunata in pripa neprevederii, se asezase pe campia dintre Sibiu si targul selimberg. El mai cerca prin soli isteti pornita descarcare a faptelor s-o impiedice cu vorbe, cu vorbe-n care trufia se grozavea cat putea, ca sa nu se bage de seama ca tremura de frica. - Dar cine sa mai intoarca sageata scapata din arc!
Noaptea de 27 spre 28, o noapte uimitor de limpede si scanteietoare, ostenii din amandoua taberele o petrecura veghind, in nelinistea asteptarii. Fiecare-si zicea: poate ca e cea din urma. Mijirea diminetii ii gasi in picioare, gata de lupta. si nu se dadea nici un semn, si toti se-ntrebau: ce mai asteptam? Soarele se ridicase de-o sulita pe cer, in toate era o infiorare, o incremenire neinteleasa. Se mai astepta oare vro solie? Deodata un bufnet zguduitor izbucni-ntr-un nor de fum din tabara maghiara, - aproape-n acelasi timp i se raspunse din tabara romana, - si cele doua puteri se-nsfacara-n crancena imbratisare a mortii. Era o framantare, un clocot de iad, in care caii se prabuseau peste oameni invaluiti delaolalta in orbirea aceluiasi vifor, bratele se-mpleticeau ca serpii, glasurile omenesti aveau ceva din urletul fiarelor, piepturi si capete trosneau sub copitele cailor, uluiti, salbataciti si ei ca si calaretii lor. - Dar de ce? Ce sunt palcurile acelea de misei,
care se imbrancesc in fuga spaimei de moarte?... Unde va duceti nevrednici urmasi ai celor ce-au minunat lumea sub steagul lui Mircea s-al lui tepes!... Pentru asta venirati atata loc?...
si toata viata punandu-si-o-ntr-o clipa, biruitorul de la Calugareni se arunca invapaiat inaintea ostii, scumpei lui osti, sparta de-un iurus naprasnic al calarimii maghiare si, strangand-o, invaluind-o parca in taria si hotararea sufletului lui, o intoarse iarasi in lupta. Ei insusi, in fruntea cetelor de cazaci pe care si le tinuse de-o parte, se napusti cu-atata indarjire, incat oastea ce se credea biruitoare, iubita-n fata ca de-o grindina, se buluci de-a valma indarat. Cei din urma vazandu-se ingramaditi spre tabara, infricosati o rupsera de fuga. Dar siruri proaspete le luara locul; scrasnind se luptau si unii si altii - cat vreme de patru ceasuri nu se mai stiu de care parte se va lamuri izbanda. Cel dintai care-o stiu, fu Andrei Batori, si-n clipa-n care-o stiu, dand pinteni calului, se napusti orbeste... nu insa, ca Mihai, in valmasagul mortii, ci indarat, in bezna codrului dinspre Seghisoara - gonind aiurit, fara sa mai cate-n urma, fara alt cuget, fara alta licarire de speranta decat aceea de a scapa cu zile. Cand prinsera de veste ai lui, pedestrimea lui Mihai nu mai avea cu cine lupta - numai calaretii vanara pana-n noapte pe cei din urma aparatori ai parasitului Ardeal. incet huietul se potoli. Tortii luminara ingrozitoarea priveliste a salbataciei omenesti. Se randuira straji de jur imprejur; si biruitorii dormira in paturile biruitilor. Ardealul era al romanilor, - iar al romanilor.
A doua zi dimineata viteazul domn pleca spre Alba-Iulia. Orasele, cetatile, satele i se inchinau in cale, cunoscandu-l de stapan. Fruntasi batrani ii ieseau inainte cu paine si cu sare.
in ziua de 1 noiembrie, in sunetul clopotelor si-n strigate de trambiti, Mihai intra in Alba-Iulia, calare, in fruntea ostasilor lui, si trase de-a dreptul in palatul domnesc. tara, prin capeteniile ei, jura credinta vesnica noului domn si fiului sau Patrascu. Soli fura trimisi la Praga, cu steagurile biruintei si cu vorba deslusita de la Mihai, ca el a cuprins Ardealul in numele imparatului si numai cu inalta-i invoire intelege a-l stapani.
Ca si Traian, acest al doilea cuceritor al Ardealului, se facu iubit de toti prin mandra bunatate si larga omenie a sufletului lui. Cand in se aduse capul bietului Batori, ucis de-un cioban prin stramtorile muntilor, el se uita lung cu ochii plini de lacrimi la cel ce-i fusese vrajmas de moarte si zise, clatinand din cap cu durere: "Saracul popa, saracul popa!" - Puind sa i se aduca si trupul, ii facu inmormantare domneasca, si insusi merse pe jos in urma sicriului impodobit al ostasului-calugar, pana la locul de vesnica odihna.
Mihai, adunand Sfatul fruntasilor (Dieta), jura, ca stapan, a pazi legile tarii si vechile-i drepturi. Erau ele si alte drepturi, cu mult mai vechi, si cu adevarat sfinte - dar acelea dormeau ingropate adanc sub namolul de pravili sirete si asupritoare, ce storceau bucuria celor putini din durerea celor multi. Erau, si le-ar fi dezgropat el, daca din zboru-i falnic s-ar mai fi putut lasa pe pamant. Dar cine, din cei care-au cunoscut betia puterii si farmecul ametitor al inaltimilor, cine s-a mai putut opri vrodata, de buna lui voie, sa zica: Destul!
Banul Craiovei ajunsese domnul tarii Romanesti, infricosase pe turci, luase Ardealul, va cuprinde Ungaria toata, Moldova, Polonia din care fagaduia o bucata si tarului Rusiei, - pe urma... cine stie?... poate ca Dumnezeu va voi sa reinchege el vechea imparatie crestina, a Rasaritului, si atunci, - atunci coroana va fi a celui ce va fi jertfit mai mult pentru ea, a celui ce se va fi aratat mai vrednic s-o poarte.
Deocamdata, avu de curmat o neintelegere cu Basta, care venea - tocmai acum - sa-l ajute la ceea ce se facuse fara ajutorul lui, si care gasea ca rodul biruintei e prea frumos, pentru a ramanea intreg asupra "Valahului". si cum imparatul era omul dezlegarilor tarzii si-n doi peri, Mihai trebui singur sa-si ingradeasca dreptul lui, spuind lamurit ca el e hotarat a-si apara cu spada ceea ce cu spada stiuse dobandi.
Basta se trase deoparte, si astepta cum asteapta fiara la panda. Dar vremea trecea, si de la Praga nici raspuns limpede nu venea, nici bani pentru oaste. Veneau numai vorbe. si harnicul voievod era satul de vorbe. Vrajmasii lui trageau foloase din fiecare zi de intarziere. Sigismund iar isi vroia Ardealul, pe care-l asmutea la rascoala, si Movilestii, tara Romaneasca, unde Mihai trimisese pe tanaru-i fecior Patrascu. Soli se teseau intre poloni si Basta, pentru rapunerea viteazului de care incepuse-a se teme. Ci el simti firele itelor si trase iarasi spada: de asta data o trase fara ingaduirea imparatului. La jumatatea lui mai era cu douazeci de mii de ostasi sub zidurile Sucevei. Straja leseasca pieri zdrobita in picioarele cailor. Irimia era urat de popor pentru marea lui lacomie de bani. Mai toata oastea pamanteana il parasi si trecu de buna voie in tabara lui Mihai, care dobandi astfel Moldova, aproape fara lupta. Biruitul fugi la Hotin si de-acolo-n Polonia. Biruitorul care-i vroia coroana si nu atat capul, nu-l urmari. La 1 iunie intra in Iasi, primi juramantul boierilor ca "domn al tarii Romanesti, Ardealului si Moldovei", lasa tara in seama a patru fruntasi ai lui, oameni de credinta, si la 10 iulie era indarat la scaunul din Alba-Iulia, unde primea pe imputernicitul imparatiei, caruia dupa multa zbatere ii raspica urmatoarele: Ardealul il va tinea el in numele imparatului, el si coboratorii lui de parte barbateasca. Nimeni altul nu se va putea amesteca in carmuirea si dreptatea tarii. Moldova si tara Romaneasca raman sub domnia lui s-a urmasilor lui cu drept de mostenire "si pre feciori si pre feate". I se vor da in razboi ajutoarele ce se dadeau si lui Sigismund, si un imputernicit al lui va fi ingaduit a sta intotdeauna la curtea imparatului.
subreda si inselatoare alcatuire a lucrurilor omenesti! Mihai se straduia sa-si ingradeasca pentru vremile viitoare rodul biruintei si agonisita trudelor lui, - el se-ngrija de ce va fi peste sute de ani, si nu se gandea la ce se poate intampla peste cateva luni! "C-asa e, zice cronicarul (Miron Costin), nestiutoare firea omeneasca de cele ce vor sa fie pe urma; ca pentru un lucru sau doua ce i se prilejesc pe voie, bietul om purcede desfranat si-ncepe lucruri peste puterile sale s-apoi acolo gaseste pieire".
Mihai era impresurat acum de-atatea primejdii s-atat de mari, incat numai poporul, cu dragostea-i facatoare de minuni, l-ar mai fi putut scapa, daca pe aceasta dragoste si-ar fi intemeiat de la inceput puterea lui de domn. Pentru asta insa el ar fi trebuit sa spuna celor ingenuncheati: Sculati-va! Ar fi trebuit - si ce fapta mare si binecuvantata ar fi fost aceea -sa rupa lanturile unei robii de sase veacuri, si sa redea pamantul, pe care-si ridicase castele trufia maghiara, bratelor care l-au cuprins, l-au muncit si l-au pazit, din vremi ce nu se mai stiu socoti.
Pe-atunci insa, o biata farama de adevar se cucerea mai greu decat o tara!
Mihai, cu firea lui de ostas cinstit, neputand pricepe toata adancimea vicleniei omenesti, se razema pe credinta nobililor unguri, care, sub zambetul prefacut al fricii, ascundeau setea de razbunare a celei mai inversunate uri. Dar de-ar fi fost el domnul cel mai bland si mai milostiv din lume, si de i-ar fi umplut pe toti cu darurile bunatatii si iubirii lui, si inca nu si-ar fi putut avea prieteni ascultatori, cum se-nsela el a-i crede. Zadarnic ii ocrotea, puindu-se pavaza nedreptatii lor impotriva norodului asuprit. Ei vedeau intr-insul pe cel mai cumplit vrajmas al neamului lor, pe "valahul barbar", care le-a cotropit tara, pentru a o imparti, in ziua cand ii va veni bine "flamanzilor si descultilor" lui.
si, la inceput cu grija si cu multa temere, apoi tot mai indrazneti si mai hotarati, intinsera mrejele pieirii lui. Erau intelesi intre ei, intelesi erau si cu Basta, si rascoala nu mai astepta decat un semn, ca sa izbucneasca. Se grabira a-l da imprejurari, care poate nici nu intrasera in socotelile ungurilor. Fulgera a furtuna dinspre miazanoapte. Polonii cu Movilestiii lor, ajunsi cu tatarii si cu turcii, se gateau de razboiul cel de mult planuit, impotriva marelui dusman. Mihai scrise lui Basta sa-i vie-n ajutor si chema pe nobilii Ardealului sub steag. Basta veni s-astampere, zicea el, rascoala tarii - dar iata ca, spre marea uimire a lui Mihai se uni cu rasculatii, - si-n ziua de 14 septembrie scria nemtilor, din tabara lui de la Turda, unde nobilii il primisera cu strigate de bucurie: "Maine, sau cel mult poimaine, vom porni cu ostirea in contra valahului, care sta dincolo de Alba-Iulia cu oameni putini".
intr-adevar putini. Mihai avu durerea de-a vedea cum in cateva zile il parasira, unul cate unul, cei mai de seama generali ai lui, cu mai toata oastea straina pe care-o avea sub steag. si toti acestia, pe care-i iubise si-i ridicase la cele mai inalte trepte, si altii de prin toate olaturile unguresti, se duceau sa sporeasca tabara de la Turda. La inceput, mania lui de om aspru, calit in razboaie, avu ceva din descarcarea unei furtuni, - cativa nobili prinsi fura ucisi, un oras intreg fu pustiit si dat prada flacarilor. Apoi se imblanzi, soli dupa soli trimise-n lagarul rasculatilor sa-i linisteasca, sa-i cheme la intelegere, sa-i imbuneze, pana se sfarsi prin a se-ncredinta ca nu mai era nimic de-ncercat -nimic decat lupta.
isi ridica oastea, cata-i mai ramasese, si-n ziua de 16 septembrie, pe la toaca, se aseza intr-o vale bine aparata, in fata satului Mirislau. Dincolo de sat, pe lunca Murasului, se zareau albind corturile rasculatilor. Mihai era cu inima-ndoita. Aci zicea c-asteapta pana i-o sosi si oastea din tara cu Patrascu, pe care-l chemase grabnic in ajutor, aci socotea sa-nceapa razboiul numaidecat, aci iar trimitea solie de pace, - la urma se hotari, nu insa cu inflacararea de alta data si cu increderea aceea oarba care da putere, si aripi, si noroc nazuintelor omenesti, ci ingrijorat, c-un fel de neastampar - purtandu-se de colo-colo printre ostasi, cautand parca sa-si risipeasca norii unei presimtiri urate; poate ca tocmai asta-l si facu sa ia mai iute o hotarare.
isi potrivi tunurile pe-o frunte de tapsan, randui oastea de cu seara, si spuse calaretilor sa nu-si scoata seile de pe cai.
Dar a doua zi dimineata, cand sa-nceapa lupta, vede, cu mirare, ca Basta-si ridica tabara si pleaca. Mihai, amagit de miscarea asta vicleana, nu mai statu o clipa la ganduri. Nerabdator, ca sub vraja unei vedenii, striga: "Unde fuge cainele de italian!" si numaidecat, parasindu-si minunea lui de loc ce-ar fi ramas poate Calugarenii Ardealului, porni cu zor s-ajunga pe vrajmas. Acesta, iesind la ses, isi potoli pasul catinel, si, cand ii veni bine, odata-si rasuci oastea-n loc, si batalia se-ncepu. Pana sa-si puna randuiala intre ai lui, Mihai se si vazu cuprins din trei parti de oastea rasculatilor, care, purtata cu o minunata iscusinta, dupa doua ceauri ii smulgea tunurile si-i arunca in Muras aproape jumatate din calarime. O clipa ramase-nmarmurit. Apoi, tresarind ca dintr-un vis urat, isi incorda iar toate puterile si, cu bratele-ntinse, strigand cuvinte ce nu se mai auzeau, alerga sa-si mai adune laolalta sfaramaturile ostii, din care nu mai ramasese-n foc decat vro doua mii de tarani, ce se luptau, bietii, la deznadejde, impresurati de vrajmasi. Dar toate erau in zadar. ii mai ramanea viata, pe care, pentru marea, pentru nesfarsita putere de a spera, si-o pretuia inca. Nu mai era nici o clipa de pierdut. Desprinse de pe lance steagul tarii si, strangandu-l in san, isi repezi calul, in goana de vifor, spre Alba-Iulia. Ca un fugar intra in scumpa lui cetate, si ca un fugar iesi din ea, pentru totdeauna!
La Fagaras, unde-si imbratisa plangand sotia si copiii, ce-l credeau inca stapanul Ardealului, ii veni veste ca si Moldova e pierduta, si ca lesii inainteaza sa-i cuprinda si tara lui de bastina si sa puie domn pe Simion Movila. Acolo il gasi si Patrascu -dragul lui Patrascu: dupa multe greutati si lupte la hotar, deabia razbatuse, prin stramtorile muntilor, cu vreo sase mii de ostasi. Acolo soseau si ratacitii scapati de la Mirislau, zgriburiti, hiravi, cu vedenia mortii in ochi, strangandu-se iarasi in jurul voievodului tacut, imbatranit in cateva zile, ca-n zeci de ani.
isi socoti oastea avea cu totul vreo opt mii de oameni - o mana de suflete, pentr-o lume de dusmani. Cu cine sa se bata? incotro sa porneasca? De cine sa se apere-ntai? Scrise lui Basta, care venea asupra-i cu ostile-i biruitoare, ca e pacat sa se verse-atata sange crestinesc, fara nici un folos pentru crestini, si ca iata el se leaga a-si da ostateci sotia si copiii, tot ce-i mai ramasese pe lume, numai sa-nceteze odata razboiul acesta, un razboi pe care nici nu l-a vrut, nici nu l-a inteles... Basta i-a raspuns, cu aspra mandrie a invingatorului, care-si uraste invinsul, ia raspuns sa-si trimita numaidecat pe ai lui la Sibiu, drept chezasie-a pacii, - sa paraseasca Ardealul, si sa stea cu oastea la porunca imparatului. Mihai primi. Putea face altfel? Primi, si zbura sa-si apere tara. La 13 octombrie atinea calea navalitorilor intre Buzau si Ploiesti. Lupta cu ei doua zile si vazand ca sunt multi si nu-i va putea risipi cu biata lui oaste, se trase-ntr-un loc mai bun pe apa Teleajenului, sub pavaza codrului de la Bucov. Acolo astepta pe vrajmas, cumpanind din gand rostul bataliei, insufletindu-si oamenii, vorbindu-le de Calugareni, pe cand in inima lui sangera inca rana infrangerii de la Mirislau.
E in om o biruinta ce rasare din adancul puterilor lui sufletesti si traieste din increderea-n el, in norocul lui, in... atotputernicia lui. in floarea ei leaga si rodesc toate izbanzile lui de-afara. imblanzitorul de fiare intra linistit in mijlocul tigrilor infuriati si-i incremeneste c-o privire - privirea aceea e semnul biruintei lui dinlauntru si taina celei de-afara: o clipa insa, numai o clipa sa se clatine-n el biruinta aceea, cu vraja aceea din ochi, si fiarele se vor arunca asupra-i si-l vor sfasia.
Ce mandru crescuse-n sufletul mare-al marelui voievod biruinta aceea scumpa! si ce bogat inflorise! Dar a venit o vijelie, groaznica vijelie de la Mirislau, si toata floarea i-a spulberat-o...
Mihai era intarit pe Teleajen, aproape ca si la Calugareni. Avea s-aicea vale, si codru avea, si apa - dar nu mai era suflet in ele, nu mai era credinta de la Calugareni.
Vrajmasul sosi. Batalia pornita-n zorii zilei de 20 octombrie, tinu pana seara tarziu. si ceea ce nu putuse face marele SinanPasa c-o suta de mii de turci, facura Zamoiski si Movila cu treizeci de mii de poloni si zece mii de moldoveni.
Mihai nu mai avea armata. Noaptea il lua sub ocrotirea ei si-l duse codrului, pustiului, ca pe-un facator de rele. Singur era, pribeag si fara adapost: fugea in nestirea lui Dumnezeu cel ce statuse domn peste trei tari, viteazul de care-atata lume s-a temut... "Orb norocul la suis, zice cronicarul, si alunecos a stare pe loc, - grabnic si de sarg pornitor la coboras".
Peste-o luna, iesea iar in luminis cu oaste noua, sub steagul pe care-l purtase-n san, sub steagul tarii ce nu mai era a lui. in lunca Argesului se-ntalni cu domnul, asezat de lesi in scaunul lui de la Targovistea, cu Simion-Voda; si-n cele dintai randuri ale dusmanului avu durerea de-a vedea, indreptandu-si arma asupra-i, pe vechii si scumpii lui tovarasi de vitejie, pe fratii Radu si Stroia Buzescu! Pe fratii Buzesti, care-aveau 128 de mosii in tara pazita de sabia lui, si-n care el nu mai avea nimic, nici macar dragostea boierilor, carora le jertfise ocina, bratele si cele mai sfinte drepturi ale taranului.
Ursita nu-i cruta nici una din amaraciunile caderii. Parcanadins il ridicase la-nceput asa de sus, - pentru a-i gati o prabusire mai grozava.
Mihai fu biruit si de asta data. Ce putea face c-o biata oaste de stransura, alcatuita din oameni saraci, vlaguiti, desculti la vreme de iarna, aruncati pe drumuri de bantuirile cumplite ale turcilor si polonilor, ce zvantau tara pe-ntrecutele!...
in hrisovul din 10 mai 1654, prin care Constantin Basarab intareste Buzestilor stapanirea peste cele 128 de mosii se vad pomenite: vro 20 de mosii cumparate de Radu Buzescu, in zilele lui Mihai Viteazul, de la mosneni sau razesi sau kneji cum se mai numeau pe atunci. si deslusirea, pe care-o face hrisovul la sfarsit, deschide ca o ferestruie spre vremile acelea de jale si de urgie: "Aceste sate au fost cnejii si cu mosiile lor de mai inainte vreme. Apoi cand au fost in zilele raposatului Mihai voievod, leat 7102 (1594), ei vazand atata nevoie si greutati pentru biruri, si neavand cu ce sa se plateasca de greutatile lor, au venit la jupan Radu clucerul Buzescu, fiind atunci vel-spatar, si de-a lor buna voie s-au vandut vecini, ei cu toti fiii lor si cu toate partile lor de mosie pre bani gata". - Robi "de buna voie"!
Iarasi invins, iarasi fugar prin coclaurile muntilor... Gandul marelui nenorocit zbura la imparatul Rudolf: sa-si caute, ca-si ceara dreptatea, dreptatea lui domn si de ostas al crucii, lovit de insusi omul imparatului, si urgisit de crestini, mai rau decat de cei mai avani pagani. si-n puterea iernii, prin locuri ascunse, c-o ceata de vro saptezeci de tovarasi de pribegie si de sperante, Mihai isi parasi tara, scumpa lui tara, pe care navea s-o mai vada. Cu multa paza, prin multe primejdii trecand, si dupa multe greutati ajunse la Viena de anul nou. Anul nou!... Cate nu s-ar putea intampla intr-un an!... Scrise pe larg imparatului, ii deslusi toate cum s-au petrecut, si-l ruga sa-l primeasca, pentru a-i putea spune din viu graiu tot pasul, si a-si desface in sfarsit faptele si cugetu-i curat din panza de minciuni, in care de-atatia ani le-nvaluie ura vrajmasilor lui.
La Curtea de la Praga mergeau toate-ncet, si poate ca Mihai ar fi asteptat si mai mult daca cele petrecute-n Ardeal n-ar fi dezvalit nemtilor deodata si de nedreptatea luptei si zadarnicia biruintei de la Mirislau. Ungurii cat s-au vazut scapati de Mihai, n-au mai catat la Basta, "omul nemtilor", si Sigismund, vechiul lor Sigismund care-si astepta la Botosani isprava mrejelor intinse, fu chemat iarasi sa fie domn. - Drept e ca nici nu s-ar fi putut gasi pe lume un stapan mai potrivit pentru asemenea supusi, cum nici supusi mai vrednici de-asemenea stapan.
La 1 martie Mihai se-nfatisa la Praga inaintea imparatului, care-i da, cu intreaga lui incredere, o suta de mii de galbeni sa-si tocmeasca oaste si sa mearga numaidecat impreuna cu Basta, sa cuprinda iar Ardealul. Cand a iesit de la Rudolf simtea, ca si cum i-ar fi crescut aripi. Toata lumina, toata tineretea, toata primavara de-afara erau in sufletul lui.
isi stranse oaste. Pe la-nceputul lui mai se-mpaca, la Casovia, cu Busta si, peste doua luni, erau la Maitin in hotarul Ardealului, fiecare cu oastea lui, de cate zece mii de oameni. Sigismund, cu treizeci de mii de ardeleni, se asezase pe magura de la Goroslau, aproape de Cluj. Acolo s-a dat batalia, in ziua de 3 august, o batalie crancena, inveninata de racelile trecutului, de ura si setea de razbunare a fiecaruia din cei trei povatuitori de osti. - inainte de asfintitul soarelui tunurile amutira: Ardealul nu mai avea nici domn, nici aparatori. si pe cand Sigismund fugea deznadajduit spre muntii Moldovei, biruitorii isi imparteau cele 130 steaguri si pleanul ramas pe campul de lupta. Cine era sa fie-acum domnul Ardealului? intrebarea asta se ridica, tot mai incarcata de griji, in sufletul celor doi harnici si credinciosi scutari ai imparatului. Fiecare-si trimisese, cu osebita solie la Praga, partea lui de steaguri. Mici neintelegeri se iscau la tot ceasul. isi mutara tabara-n campia de la Turda, tiindu-si fiecare oastea lui deoparte. Cand isi vorbeau, in ochii lor erau sclipiri de palos. Cum se gramadesc norii pregatitori furtunii, asa se aduna-n sufletele lor invrajbite intunericul urii, mania pe care de-abia si-o mai puteau stapani. Cearta izbucni de la-mpartirea tunurilor, s-o inteti impartirea puterii, pe care si unul si altul vroia s-o aiba intreaga. Basta chibzuia cuprinderea cetatilor ardelene, dar inadins parca nu lua nici o hotarare. Corturile lor erau departe unul de altul ca la o bataie de pusca. Mihai ardea de nerabdare sa plece mai intai la Fagaras unde-si avea sotia si copiii, tinuti de unguri la inchisoare: tocmai era in ropotele plecarii, cand veni un ostas din tabara lui Basta sa-l cheme la sfatul de razboi. Mihai nu se duse. Asta era in ziua de 8 august, pe la toaca. isi pregatise toate de cu seara, si spuse calaretilor ce-aveau sa-l insoteasca sa porneasca de cum s-o crapa de ziua ca el ii va ajunge pe drum. A doua zi dimineata, pe cand se gatea si el de plecare, se pomeni deodata c-o ceata de nemti si de valoni dand busna-n cortul lui. Capitanul Beauri ii spuse ca, din porunca lui Basta, il aresteaza. Beauri era foarte palid la fata, si-i clantaneau dintii ca de friguri. - "Eu prins?" Atata doar apuca sa zica Mihai si, intorcandu-se sa-si caute sabia, fu strapuns pe la spate de sulita unui valon. in aceeasi clipa un gealat c-o izbitura de topor ii zbura capul de pe umeri, - cap si trup cazura, izvoare de sange, la picioarele ucigasilor.
Asa s-a sfarsit, la 43 de ani, in dimineata zilei de 9 august 1601, cel mai cinstit si mai viteaz ostas al celor mai fatarnice si mai miscatoare vremi.
Toate-n viata omului acestuia au fost mari si vijeloase: sperantele ca si amagirile, bucuriile ca si durerile, biruintele ca si infrangerile - strasnic si fulgerator, a fost in uimitoarea lui inaltare, ca si-n tragica lui prabusire. Erou al crucii, al nostru si al tuturora, erou in toata larga putere a cuvantului, Mihai ramane una din cele mai stralucitoare figuri in istoria omenirii.
in el romanii, toti romanii si-au vazut, in scapararea unei clipe de noroc, pe-ntaiul izbanditor al celui mai scump vis al lor, - incetat, nepriceput inca pe-atunci, vis inca si azi - din ce in ce mai deslusit insa, din ce in ce mai luminat de raza dreptatii ce va sa vie.
Mihai Viteazul
Aceasta pagina a fost accesata de 2976 ori.
