In zorii mantuirii

In zorii mantuirii

de Alexandru Vlahuta


    Mucenicii sangelui tau n-au zile oare?: "si Domnul va scula pe unul din voi, care va aseza pe urmasii vostri iarasi in libertatea si puterea lor..."

        Cantarea Romaniei

tarile Apusului isi cautau hotarele invalmasite. Pamantul fumega inca de sangele razboaielor lui Napoleon I. in Rasarit, se numarau zilele batranei, putredei imparatii Musulmane. Austria si Rusia, deopotriva de lacome, isi faceau socotelile mostenirii. Popoarele asuprite suflau in scanteile aruncate de "Revolutia cea mare" ce luminase cu flacarile ei sfarsitul veacului al XVIII-lea. Serbia se zvarcolea in sangele eroilor ei, strigand, ca "moartea-i mai dulce decat robia", iar Grecia trecea, de la "Cleftii", si "Palicarii" codrilor, la oastea hotarata e Eteriei, ai carei vitejii izvorau din toate orasele mari ale Europei.

in fruntea acestei miscari se puse Ipsilanti, maior in armata ruseasca, si fiul fostului domn Constantin Ipsilanti. El isi alcatui in Basarabia un inceput de oaste, si-n februarie, anul 1821, intra in Moldova, ca-n tara lui. Mihail sutu, domnul de-atunci, saluta in el pe "liberatorul Greciei". - Mitropolitul Veniamin ii incinge sabia si-l binecuvanteaza in biserica Trei Ierarhi. Crainici alergau in toate partile sa cheme la arme. Se zvonise ca vine din urma oastea ruseasca.

Boierii si norodul, pentru orice intamplare, incep a se carabani spre intariturile muntilor.

Eteristii omoara-n Iasi pe toti turcii care le cad in mana, si pleaca-nainte, spre capitala celuilalt sutu. in drumul lor jefuiesc tara. Cuvantul zavera, care vroia sa spuie ca rascoala lor e pentru dreptate si pentru lege, ajunge sa-nsemne in mintea poporului groaza si urgia salbataciei omenesti.

De data asta insa, suferintele gasesc paharul plin si spre uimirea tuturora, se descopere ca si rabdarea romanului areun sfarsit. Ca o coama de leu se-nfioara sirul codrilor nostri, din Vatra Dornei pana-n plaiurile Gorjului, si intr-un freamat se lasa panza de vale Oastea Dreptatii, sufletul tarii ce nu mai poate rabda.

Grecii, care se credeau stapani pe pamantul nostru, unde dominau ai lor de-atata vreme, grecii care vroiau sa ne ia cu de-a sila in razmerita lor, in goala rascoalei lor, grecii nostri cazura-n focul ce singuri si-au aprins.

in Moldova ridicara satele-mpotriva lor boierii din tara de Sus, Gherghel si Istrati de la Zvorastea, si Spatarul Sturza, ispravnicul Neamtului. si, cum furia multimii nu mai vede si nu mai alege, au pierit si din boierii pamanteni in vanatoarea aceea de greci.

in Muntenia, sufletul miscarii e Tudor Vladimirescu, fecior de mosnean, din mandrul tinut al Gorjului. Pe cand Ipsilanti inainteaza cu liota lui spre Bucuresti, Tudor trece Oltul cu 25 de panduri, sa "ridice tara". in vremea asta moare Alexandru sutu, domnul Munteniei; al Moldovei fugise-n Rusia. Turcii dau fostului gospodar Calimah firman pentru amandoua tarile, a caror domnie, pe valvoarea asta, cam frigea. Scarlat Calimah nu se apropie - ci trimite doi caimacami sa-i tie locul.

Sub steagul lui Tudor se strang toti asupritii, ceea ce-nseamna tot poporul muncii si al birului. Rascoala e impotriva tuturor asupritorilor, "veri din ce neam ar fi balaurii care i-au inghitit de vii, capeteniile lor, atat cele bisericesti, cat si cele politicesti", cum asa de frumos lamureste "Domnul Tudor" in chemarile lui scrise norodului. Vin si din boierii cu durere de tara, in tabara lui Vladimirescu... vornicului Vacarescu, trimis de caimacamie sa potoleasca pe "razvratiti" cum va sti el mai bine, Tudor ii scrie: "ci pre semne dumneata pre norod, cu al carui sange s-a hranit si s-a poleit tot neamul boieresc il socotesti nimic si numai pe jefuitorii ii numesti patrie; si cum nu socotiti ca pre mine ma categoriseste numai tagma jefuitorilor, iar pe jefuitori ii categorisesc toate neamurile! Dar cum nu socotiti dumneavoastra ca patria se cheama norodul, iar nu tagma jefuitorilor; si cer ca sa-mi arati dumneata ce impotrivire am aratat eu asupra norodului? Ca eu alta nu sunt decat numai un om luat de norodul cel amarat si dosadit din pricina jefuitorilor, ca sa le fiu chivernisitor in treaba cererii dreptatilor, iar tagma jefuitorilor, caci nu le place una ca aceasta, a ridicat arme de moarte asupra patriei si a ticalosului norod". Mitropolitul Dionisie Lupu, Ilarion episcop de Arges, vornicul Grigore Baleanu, vornicul Mihail Manu, vornicul Iordachi Slatineanu, vornicul Neculai Golescu, logofatul Scarlat Gradisteanu, Scarlat Campineanu, Filipescu Vulpe, Neculai Vacarescu, Mihai si Grigore Filipescu, stefan Balaceanu si altii.

Pentru-ntaia oara vorbeau durerile neamului intreg, prin gura unui sol al dreptatilor lui.

Spre Bucuresti inaintau acum doua rascoale. O parte din boierime, ingrozita, pleca peste hotar. La 16 martie Tudor intra in Bucuresti in fruntea unei osti de vro cinci mii de oameni si peste cateva zile primeste solia si cartea de juramant a celor 56 de boieri, cu aratare lamurita "ca pornirea dumnealui slugerului Tudor Vladimirescu nu este rea si vatamatoare, nici in parte fiescaruia, nici patriei, ci folositoare si izbavitoare, pe care ca pre unul de binele tarii voitor si de trebuinta obstiei norodului l-am primit toata politia Bucuresti cu drag si cu bratele deschise, si-i fagaduim sub juramant ca niciodata nu vom cugeta impotriva vietii si a cinstei lui".

La 25 martie soseste si Ipsilanti: Putina oaste de paza ce se afla in Bucuresti, fiind sub capitani greci, trece la eteristi; Ipsilanti staruie sa-l atraga si pe Tudor - acesta-i raspunde limpede: "in Grecia-i locul grecilor, in tara Romaneasca al romanilor". De-aci - ura de moarte.

Zvonul ca vin turcii hotaraste pe rasculati sa se retraga din capitala. Ipsilanti o ia spre Targovistea. Tudor spre Pitesti. Pe drum, el pedepseste aspru pe toti cei dovediti c-au jefuit. in oastea lui de stransura sunt multi bulgari si sarbi, care-au intrat intre rasculati numai pentru pradaciuni si omoruri. Tudor ii strasniceste, fara nici o crutare. isi face dusmani - stie; dar "de cand a imbracat camasa mortii, cum zice el, nu se mai teme de ea, ci o asteapta-n fiecare zi". si iat-o ca soseste.

intr-o seara de mai, cum sta el in tabara, sfatuind cu ai lui, se pomeneste cu Iordachi, capitanul lui Ipsilanti, insotit de cativa greci inarmati. Cearca sa lupte, dar cand vede ca nimeni nu-l apara, isi lasa bratele-n jos si zice cu durere; "Luati-ma, ca nu mai sunt de nici un folos acestor oameni". Era vandut. Cativa olteni se repad sa-l smulga dintre capitanii lui, dintre vanzatorii lui, - sa-si smulga pe Tudor al lor. Ei isi primesc moartea, cum ar primi o binecuvantare. - Apoi nu se mai vede nimic. Un singur batran, cu fruntea in tarana, aiurit, nebun de durere, plange, fara lacrimi. Tudor e dus la Targovistea. Pe la miezul noptii e scos afara din oras, in lunca Ialomitei. Doi gealati il intampina cu iataganele sclipitoare. I se spune sa-si faca cea din urma cruce. "N-aveti macar un pistol?" ii intreaba. O lovitura naprasnica-n tampla ii zgaltaie creierii - pe celelalte le simte ca prin somn. si tot ca prin somn, si ca printr-un grozav intuneric, ii scapar-n clipa din urma un licarit de gand: ca dreptatea, dreptatea pentru care-a ridicat tara, nu moare cu el.

Duiumurile turcesti impanzesc cele doua tari - cuib de rascoale. in ziua de 7 iunie, oastea eteristilor e zdrobita la Dragasani, in Valcea. Ipsilanti fuge la Viena, unde moare, dupa sase ani, in scapatarea cea mai de plans. inflacaratii celei din urma ramasiti ale zaverei se inchid, sub ascultarea capitanului Iordachi, in clopotnita manastirii Secu din Moldova, unde, dupa doua saptamani de inversunata impotrivire, nemaiavand gloante, dau foc balercii cu pulbere, si-ncheie astfel cu strasnica lor moarte, miscarea eterista.

Turcii se razbuna pe bietele noastre tari, care, zic ei, au dat "adapost si proviant" zavergiilor. Tramba de osti pustiitoare nu se ridica decat in primavara in primavara anului 1822 - cand Poarta plecandu-si, in sfarsit auzul la tanguirea tarilor, incuviinteaza ca de aci-nainte, "sa li se oranduiasca" domni obladuitori din neamul boierilor romani, si intareste in Moldova pe Ion Sandu Sturza, in Muntenia pe Grigore Ghica.

Amandoi gospodarii sunt nevoiti sa puie si pe boieri la dari, poporul fiind adus in sapa de lemn.

Chemarea lui Tudor, mantuitorul lui cuvant, rasunase mai tare decat flintele pandurilor lui. Dreptatea venea anevoie, venea incet, ca din cine stie ce departari, dar venea. Se mai speriau dintre boieri de apropierea ei, se mai jeluiau pe la cei puternici, unii la rusi, altii la nemti, ca se strica vechile asezari, prin care ei au fost pururea scutiti de orice sarcina, si ca numai "carvonarismul" Apusului ar fi "pricina afanisirii patriei noastre". Ei vedeau in desteptarea norodului, in chemarea celor multi la o viata vrednica de om, nu numai o primejdie, dar si o mare nelegiuire: "raii, ziceau ei, au semanat duhul razvratirii si a neascultarii in sufletele multora din cei prosti, si neamurile cele mai de jos s-au sculat impotriva noastra a celor intai pamanteni". Prostii si neamurile cele mai de jos - era poporul, care cerea sa aiba si el o particica din rodul muncii lui, poporul care, dupa atatea veacuri de tacere si de sfanta indurare, incepea sa vorbeasca, sa spuie ce-l doare, celor ce se deprinsesera-a crede ca taranul nu e facut pe lume decat pentru a fi robul tacut al boierului. Ci sangele lui Tudor nu s-a varsat in zadar.

De-aci incolo panzele ni-s astfel intinse, ca toate vanturile ne misca-nainte, chiar si vanturile vrajmase.

in primavara anului 1828 Rusia isi ridica iar ostile impotriva turcilor, si iar isi fac tabara din tarile noastre, ramase fara domni si fara nici o aparare. inainteaza biruitori pana la Ardianopol unde sub privirile-ncarcate de griji ale Angliei si ale Austriei, se incheie pacea din 2 septembrie 1829. Ni se redau, prin aceasta pace, toate vechile noastre orase de pe malul Dunarii, cotropite de turci si, intre alte masuri privitoare la ingradirea tarilor, se hotaraste ca domnii sa fie intariti pe viata. Toata lumea stie ce se ascunde sub aceasta "dragoste ruseasca". Poarta nu mai poate plati despagubirile de razboi decat peste cinci ani. Amandoua principatele raman in vremea asta sub oastea si obladuirea muscalilor; imputernicitul lor, generalul Kiseleff, e, pentru norocul nostru, un om cinstit si un minunat carmuitor. Se infiinteaza in locul vechilor divanuri, adunarile obstesti care, alcatuite din fruntasii clerului si ai boierimii, aleg domnul si intocmesc legile tarilor si indreptarea lor cea noua. "Regulamentul organic", inchegat aproape in intregul lui sub privigherea ocrotitorilor de la Petersburg, desparte, cu ingradire de lege, pe locuitorii tarii in boieri si tarani, hotarand celor dintai toate foloasele si toate scutirile, celor din urma toate sarcinile si nici un drept. si totusi, printre gratiile de fier ale acestui regulament, isi deschide-n lumina - cele dintai flori - primavara desteptarii noastre. E taina cea mare a infloririi: de pretutindeni se desfac mugurii vietii noastre nationale. Din ce in ce mai calde-s adierile Apusului, din ce in ce mai slabe suflarile crivatului. Rusia, hulpava Rusie, care-si pregatea o noua Polonie in tarile noastre, o Polonie pe care de data asta sa n-o mai imparta cu nimeni, vede cu grija cum o apuca ziua, asupra uneia din acele fapte care nu se pot savarsi decat noaptea. in anul 1834 turcii isi platesc datoria, si, potrivit invoielii, se aseaza iar domni pamanteni "obladuitori pamantului acestuia", in Moldova Mihail Sturza, in Muntenia Alexandru Dimitrie Ghica. - ii pandesc pe amandoi, cu vrajmasa luare-aminte. Consulii rusi, paianjeni ce-si intind, unul din Iasi, altul din Bucuresti, firele din ce in ce mai groase ale unei panze din ce in ce mai zadarnice. Ei vor putea inlocui un domn - pe Ghica al Munteniei, prin Gheorghe Bibescu (1842), - vor mai tinea inca in mrejele lor pe unii fruntasi ai bisericii, ori pe unii boieri batrani ce-si strang pleoapele cat ce pot, ca sa nu vada lumina, navalitoarea lumina a dreptatii, vor intrebuinta viclesugul, banul si la trebuinta glontul, pentru a nabusi uriasul strigat de mantuire a anului 1848, dar nu vor mai putea opri din mers, nici abate din cale fluviul vietii romanesti, intrat de-acum in albia destinelor lui.

Lumina scolilor, cuvantul neadormitilor apostoli, cantarile poctilor, toate pregateau sarbatoarea desteptarii noastre.

Dorul de libertate si de neatarnare facea un suflet nou din sufletele tuturora. Unirea Principatelor intr-o singura tara, sun un singur neam, ales dintr-o vita domnitoare-n Apus, intemeietor unei dinastii neclintite, care sa aduca liniste incercatei noastre vieti, era acum un gand lamurit in mintea romanilor, un gand ce-si avea prorocii si ostasii lui, din ce in ce mai multi, din ce in ce mai hotarati si mai puternici. De biruinta acelui gand s-au temut si turcii, s-au temut si rusii, zoriti mereu sa-si largeasca-mparatia spre Balcani, - s-a temut si Austria care printre sfaramaturile de popoare ce-o alcatuiesc, tine si o buna parte din neamul romanesc sub coroana ei. S-au temut de biruinta acelui gand, si ce n-ar fi dat, si ce n-au facut ca s-o impiedice! Dar ea pornise - si nici o putere omeneasca nu mai era in stare sa-i puie stavila. Cei din urma domni, prin care mai incearca sa ne dezbine pentru a ne stapani, cei din urma gospodari numiti de "Poarta suzerana" si de "Rusia protectoare", dupa nabusirea in sange a revolutiei de la '48, sunt: Barbu stirbei, fratele fostului domn Bibescu, in Muntenia, si Grigore Ghica in Moldova.

Amandoi se dovedesc tot asa de buni patrioti si destoinici gospodari, ca si inaintasii lor; asa ca nici din acestia nu-si poate face coada toporului, care le trebuia. si dusmanii incep sa vada ca dincolo de gospodarii, pe care-i pandesc si-i surpa prin consulii lor, se ridica, stralucitori si-ncunjurati de osti ce nu se mai pot birui, marii voievozi ai cugetarii romanesti... Sunt intemeietorii scolilor, sunt cantaretii durerilor si sperantelor noastre, sunt vestitorii si pregatitorii mantuirii noastre. Ei se numesc Gheorghe Lazar, Asachi si Eliade, - Balcescu si Alecsandri, Negri, Kogalniceanu si Ion Bratianu... Lamura sufletului romanesc, viteji pe care moartea nu-i atinge.

O vijelie naprasnica mai trece peste lume, si cerul incepe sa se lumineze. E primavara anului 1856. Popoarele sunt ostenite de crancenul razboi al Crimeei. in capitala Frantei se dezbat asezarile pacii, pe care toti o doresc. E vorba de libera plutire a tuturor corabiilor de negot pe Marea Neagra, de gurile Dunarii, de soarta crestinilor din peninsula Balcanica si, pentruntaia oara intr-un sfat european, e vorba de unirea principatelor romane, Franta ne apara, ca pe o bucatica din sufletul ei zvarlita departe, si-ngradita de dusmani; dar cei care ne pasc, vecinii, vad paguba lor in intarirea noastra. Neputandu-se ajunge la o intelegere, se hotaraste a se asculta si glasul tarilor asupra intocmirii si soartei ce vor sa-si croiasca. Solii celor sapte puteri vin la Bucuresti sa privegheze de aproape cinstita alcatuire a Sfatului.

Turcia si Austria lupta pe fata impotriva unirii. imputernicitii lor fac nelegiuiri pentru a impiedica rostirea libera a obstii. Dar dreptatea biruie, si-n ziua de 7 octombrie 1857 "Divanul ad-hoc" al Moldovei lamureste ca cele mai de capetenie dorinti ale tarii urmatoarele "patru puncte". Austria, Franta, Prusia, Marea Britanie (Anglia), Rusia, Sardinia si Turcia.

    Autonomia tarii si respectarea drepturilor, legilor si pamantului ei;
    Unirea Moldovei cu Muntenia intr-un singur stat, sub numele de Romania;
    Print strain, cu mostenirea tronului ales dintr-o dinastie domnitoare in Europa;
    Guvernul constitutional, cu o Adunare obsteasca, in care toate starile si treptele tarii sa fie reprezentate.

Peste doua zile Divanul ad-hoc din Muntenia vota, intr-un singur glas, aceleasi dorinte: taranii sunt chemati sa-si spuie si ei pasul lor, si-n a 27-a sedinta (din 16 decembrie) a Divanului din Iasi o solie aduce tanguirea si dorintele poporului, asternute, limpede si curat, in frumosul grai batranesc al celor ce n-au vorbit niciodata alta limba decat aceea a neamului lor: "ca noi, se jaluiesc taranii, biruri grele pe cap am platit; oameni de oaste numai noi am dat; ispravnici, judecatori, privighetori si jandarmi numai noi am tinut; drumuri, poduri si sosele numai noi am lucrat; beilicuri, podvezi si havalele numai noi am facut; ... claca de voie si fara de voie numai noi am dat; la jidovul orandar ca sa ne suga toata vlaga numai noi am fost vanduti, bautura scumpa si otravita numai noi am baut; paine neagra si amara, udata cu lacrimi numai noi am mancat; batalii si razmerite cand au fost, tot greul numai noi l-am dus; osti cand au venit noi le-am hranit, noi le-am slujit, noi le-am purtat; ca cel cu putere tara isi parasea, peste hotare trecea; nevoia si greutatea o duceau cei ce ramaneau la vatra lor. tara aceasta nici bai, nici maiestrii, nici mestesuguri multe ca alte tari nu are; toata imbelsugarea, bratele si sapele noastre o aduc. Cata-i Dunarea de mare si de larga curge raul sudorilor noastre, se duce peste mari si peste hotar, acolo se preface in rauri de aur si de argint si curg iarasi inapoi de se revarsa in tara noastra; iar noi de la ele nici ca ne indulcim... Voim sa scapam, sa ne rascumparam de robia in care suntem; voim sa ne rascumparam, sa nu mai fim a nimanui, sa fim numai ai tarii si sa avem si noi o tara; am ingenuncheat, am imbrancit cu totii; cum suntem nu o mai putem duce indelung. Nu vroim sa jignim drepturile nimanui, dar nici al nostru sa nu se intunece".

Erau dureri adunate de veacuri in vorbele acestea. Pentru-ntaia oara le spunea lumii cel ce nu se jeluise decat codrului; o doina e intreaga tanguirea aceasta, doina ce-a picat din sufletul poporului roman cum pica lacrima din ochi.

Se strang iar la Paris delegatii celor sapte puteri si, dupa multe dezbateri, se-ncheie-n ziua de 7 august 1858 acea "Conventie" ingaimata, prin care se incuviinteaza de abia o "jumatate de unire" celor ce erau insetati de o unire si mai mare decat cea pe care-o cereau. Se hotara ca cele doua tari, ingradite sun numele de "Principatele Unite Moldavia si Valahia" sa-si aiba fiecare domnul, carmuirea si adunarea ei deosebita, si numai pentru legile si intocmirile de "interes comun" sa stea o comisie centrala la Focsani, alcatuita din moldoveni si munteni. intelepciunea si patriotismul romanilor smulg biruinta intreaga.

La 5 ianuarie 1859 Moldova, prin glasul Adunarii ei, isi alege domn pe colonelul Alexandru Cuza, care, in ziua de 24 ianuarie e ales si de Adunarea din Bucuresti domn al Munteniei.

La una ca asta nu se gandise nimeni dintre cei care-si inchipuiau ca ne-au infasat ca pe un prunc in fasile Conventiei de la paris. Protestarile Turciei si Austriei intalnesc de asta data in Napoleon al III-lea un hotarat aparator al drepturilor noastre, iar in fruntasii poporului roman o tarie de vointa si de lupta, peste care nu se mai poate trece. Puterile sfarsesc prin a incuviinta Unirea Principatelor sub Cuza, dar numai cat va trai el. in ziua de 24 ianuarie 1862 se deschide in Bucuresti, in capitala fericita, cea dintai Adunare a Romaniei - si marile prefaceri ale tarii, pe care Milcovul n-o mai despica-n doua incep.

Averile manastiresti, care cu chip de danii si inchinari "Locurilor sfinte", harazeau egumenilor greci a cincea parte din pamantul tarii, sunt lamurite si intrupate la bogatia statului nostru (13 decembrie 1863). Se incheaga iar vechea legatura dintre taran si mosia patriei lui, ingradindu-l sa-si aiba si el, dupa atatea invaluiri, o bucatica de pamant si sa stie ca-i a lui de veci. Se iau masuri strasnice pentru starpirea jafurilor si asupririlor, si pentru buna impartire a dreptatii. Se fac legi inaintea carora toti romanii sunt deopotriva. De asta data cu drept cuvant se poate spune ca mana domnului sterge lacrimile tarii. Cel mai de aproape si mai luminat sfetnic si ajutor domnului in aceasta uriasa munca e Mihail Kogalniceanu, un inflacarat iubitor, si el, al taranimii, pe care-o apara cu toata nebiruita putere a credintii si a cuvantului lui.

Dar prefacerile repezi aduc tulburari neasteptate in viata popoarelor. in noaptea de 11 februarie 1866 Cuza e silit sa abdice, si alcatuirea frageda inca, a intocmirilor lui e in primejdie. Din valmasagul grijilor acelei vremi se desface un om hotarat, un erou al faptelor mari - Ion Bratianu. Unirea tarilor trebuia pusa pe temelia neclintita-a unei dinastii: Glasul tuturora cheama la tron pe tanarul print Carol de Hohenzollern din vechea si stralucita familie regeasca a Prusiei. in ziua de 10 mai 1866 noul ales, care-ntrupa sperantele intregului nostru neam, depune juramantul in Adunarea tarii, juramantul de domn pazitor legilor, credintei si hotarelor tarii.

Dupa unsprezece ani, pe-o cumplita grindina de gloante, sub zidurile Plevnei, ostasii romani vadesc voievodului lor peste ce popor ales e chemat sa domneasca. Roadele atator veacuri de lupte si de indurare incep sa se arate. O coroana de otel faurita dintr-un tun al Plevnei invinse, incununeaza in ziua de 10 mai 1891, fruntea celui dintai rege al Romaniei. Zarile se limpezesc. tara lui Mircea si-a lui stefan nu mai atarna de nici o putere straina. Scapata din valuri, stapana de-acum pe destinele ei, incepe o viata noua.




In zorii mantuirii


Aceasta pagina a fost accesata de 1309 ori.
{literal} {/literal}