In zarile trecutului

In zarile trecutului

de Alexandru Vlahuta



    "...dara ceilalti lacuitori, ce au fost mai inainte, unde sunt? Cari nici se mai stiu, nici se mai pomenesc, nici macar cevasi dintr-aceia se mai numesc, sau ce limba va fi avut cine mai stie? si de va fi fost ramas cinevasi, inca atata s-au amestecat in cei mai de pre urma lacuitori, cat ingropati de tot sant, de nu se mai vede nimic de dansii nicairi!"

        Spatarul N. Milescu

Demult, cu opt sute de ani inainte de Hristos, traia pe vaile acestea un neam de oameni razboinici, aspri la fire si la chip, cu numele de sciti. Ei stapaneau, de calare, toata campia intinsa din Marea Neagra pana-n pustiurile mlastinoase ale Donului; iar in partea muntoasa, in mandra cetate a Carpatilor, haladuiau agatirsii, o vita mai aleasa, desfacuta din neamul cel mare al tracilor. Retrasi din vadul gloatelor pribege, aparati de intariturile muntilor si aproape nestiuti de lume, agatirsii duceau acolo o viata asezata si linistita, indeletnicindu-se unii cu cresterea vitelor, altii cu viile, ori cu albinele, de raul carora se zicea ca nu poate nimeni patrunde la ei, - cei mai dinlauntru strangand aur din prundul raurilor, sau scotandu-l din desfundaturile muntilor, si toti laolalta alcatuind o familie de oameni voinici, harnici si sanatosi, care se purtau gatiti in haine stralucitoare, traiau in belsug si-n buna intelegere, isi iubeau tara lor frumoasa si pazita, din care nu ieseau niciodata, aveau carmuitori pasnici, inlesniri multe, si legi putine, pe care le puneau in versuri si le-nvatau pe dinafara cantandu-le. - Alta cu totul era viata scitilor in largul campiilor. Ei n-aveau ingradire, nici asezare statornica in vreun loc, ci, ca pulberea purtata de vant, roia multimea lor pe vaile apelor, ducandusi turme si care, si tot cuprinsul in voia intamplarii, fara nici o legatura-n urma, fara nici o tinta-nainte. Carturarii vremurilor acelora ni-i arata roscati la fata, greoi si matahalosi la trup, cu brate lungi si butucoase, cu pieptul larg paros si capul plecat inainte, - dealtfel iuti la miscari, calareti buni si arcasi iscusiti. imbracamintea lor era un fel de contase lungi pana la genunchi, incinse la brau c-un serpar ingust, nadragi stransi la glezna, pe cap o cusma tuguiata si in picioare mesi de piele groasa; iarna purtau sarici largi si lungi pana-n calcaie, hrana si bautura lor de capetenie era laptele de iapa. Ei strabateau departari mari, asa in gloata; naprasnici ca o vijelie se napusteau peste alte neamuri, pustiind totul in calea lor, band cu lacomie salbatica din sangele celui dintai dusman cazut, imprastiind groaza duiumului lor pana-n campiile batranei Asii - leaganul vechilor noroade, care au impanzit pamantul. Biruitori, incarcau prazile pe spinarea robilor si se-ntorceau in tara lor. Aici, fiecare scit aducea in fata regelui capetele vrajmasilor pe care i-a ucis el, si, dupa numarul acestor dovezi de vitejie, isi primea partea lui de prada. Apoi, jupuind pielea de pe aceste capete, o razuia cu o coasta de bou, si-si facea servete pentru masa, iar din tidva uscata -cupa de baut. Ei purtau in vaza pieile acestea, atarnate de fraul calului, si se faleau cu ele. Cei care aveau mai multe le coseau una de alta, si-si faceau o manta lung, de gateala.

in fiecare an, la o zi anumita, serbau cu totii pe zeul razboiului, infatisat printr-o sabie veche, pe care-o infigeau deasupra unei gramezi mari de lemne, si-i jertfeau cai si oameni, cate unul la suta din robii prinsi in razboaie, pe robii acestia, sortasi mortii, dupa ce-i stropeau cu vin pe cap, ii ucideau; cu sangele lor udau sabia la care se-nchinau, apoi le taiau bratul drept, cu umar cu tot, si-l aruncau incolo, departe de trup; risipite astfel, trupuri si brate ramaneau pe camp, de mancare fiarelor si pasarilor de prada. Cand regele murea, il spintecau, ii curatau pantecele, il umpleau cu mirodenii, si-l purtau intr-un car descoperit pe la toate triburile lor; cei care ii intampinau isi crestau fruntea, in semn de jale, si-si infigeau sageti in bratul stang, intr-un mormant larg il asezau pe un pat de crengi intre gratii de suliti, inconjurat de arme si odoare scumpe, iar ca sa aiba cine-l iubi si ingriji pe lumea cealalta, ucideau si-ngropau langa el pe una din sotiile lui, un bucatar, un paharnic, slugi credincioase, cai si 50 de calareti inarmati.

Cand pe la sfarsitul veacului al saselea inainte de Hristos, Dariu, regele persilor, veni in fruntea unei spaimantatoare osti, sa pedepseasca pe sciti, pentru navalirile ce mereu le faceau in bogatele tinuturi ale Asiei, acestia, dand foc fanaturilor si astupand fantanile, se trasera cu tot cuprinsul lor in desimea padurilor departate. Dariu isi osteni in desert gloatele, orbecaind in pustiul campurilor sterpe. Lipsa de hrana si de adapost il hotari sa se intoarca. Un sol scit ii aduse atunci un guzgan, o broasca, o pasare si cinci sageti. Cum solul nu vorbea, Dariu intelese ca scitii ii inchina, cu aceste semne, pamantul, apele, aerul si armele lor.

- Nu, zise Gobrias, o sluga priceputa a lui Dariu, eu cunosc talcul acestor pilde obisnuite la sciti, si iata ce ne spun ei cu solia lor: "Daca nu veti sti zbura, ori nu veti fugi pe sub pamant ca sobolanii, aici veti ramanea cu totii, ucisi de sagetile noastre".

si regele persilor se intoarse cu oastea sfaramata de truda si de greutatile unei calatorii lungi si fara noroc. Din asta se vede cat era de greu, chiar pentru o putere mare ca a lui Dariu, sa loveasca pe sciti in tara lor intinsa, fara drumuri si fara asezari de bastina. Calareti buni, tragaci iscusiti, induratori la frig si la osteneala, scitii ar fi putut intemeia cu vremea o stapanire puternica si trainica pe vaile acestea. Dar nu-i tragea inima la munca, si prin nimic nu legau ziua de ieri cu cea de maine. Numai o mica parte din neamul lor erau plugari, si acestia strangeau roadele campului, nu pentru hrana lor, ci pentru ca sa le vanda grecilor de prin limanurile Marii Negre. Iar grosul neamului scit traia mai mult in pribegie, vanturandu-se de colo-colo, saracii pe jos, bogatii calari, sau tolaniti sub covilturile de piele ale carelor lungi cu cate sase osii - palate calatoare pe netezisul campiilor pustii. Ce urme sa lase un astfel de popor despre trecerea lor pe pamant!

intr-o scurta poveste isi incheiau scitii toata istoria trecutului lor: "Cu vreo mie de ani inaintea lui Dariu, traia Targitaus, fiul lui Joe si al fetei raului Boristene. El avea trei feciori, si nu se puteau intelege care dintre ei sa fie scitilor rege. intr-o zi cazura din cer un plug, un jug, o secure s-un pahar, toate de aur. Voi fratele mai mare s-apuce el aceste daruri, dar iute-si trase mana -ca darurile erau ca focul de fierbinti. Se fripse si fratele mijlociu. Veni randul celui mai mic. Acesta intinse mana, le lua, si fu rege".

Atata stim despre inceputul departat al scitilor, si poate ca nici ei nu stiau mai mult.




In zarile trecutului


Aceasta pagina a fost accesata de 1816 ori.
{literal} {/literal}