In Muntenia.Mircea cel Mare

In Muntenia.Mircea cel Mare

de Alexandru Vlahuta



Sfarsitul veacului al XIV-lea arunca un nou vrajmas si, cu el, un lung sir de primejdii in calea neamului romanesc. Pravalite din aceleasi mari pustiuri ale Asiei, valurile potopului musulman sparg, de la cele dintai izbituri, putredele zagazuri ale imparatiei bizantine si, in mai putin de-o jumatate de veac, ineaca aproape toata peninsula balcanica. Cine sa li se impotriveasca? Popoarele din rasaritul Europei traiesc intr-o vesnica dezbinare, si nici acum, cand vad apropierea acestui cumplit vrajmas al tuturor crestinilor, nu contenesc de a se sfasia intre ele.

Pe vremea asta de groaza si de pieire vine marele Mircea la carma tarii Romanesti. Grija lui cea dintai e sa-si faca oaste puternica: el strange sub steag toata tineretea si voinicia tarii, si insusi cauta de-o invata s-o intocmeste, ca s-o aiba gata la toata nevoia. Vede vijelia cum se apropie si stie ce cumplita manie s-ascunde in huietul si-n intunecimea aceea. Iar de vrajmasul ce vine, gospodarie intinsa si pamant mult are de aparat, caci el e: Mare voievod si domn singur stapanitor a toata tara Ungro-Vlahiei si al partilor transalpine, inca si al partilor tataresti si al Amlasului si Fagarasului hertog, si al Banatului Severinului domn, si al amanduror malurilor Dunarii pana la Marea cea mare, si al cetatii Darstorului stapanitor.

Acesta e titlul ce impodobeste in izvoadele vremii numele voievodului Mircea.

Valurile puterii musulmane au ajuns pana in hotarul mosiei lui. Din imparatia Bizantinului n-a mai ramas decat capitala -temnita intarita a celor din urma imparati crestini ai Rasaritului. Serbia si Bulgaria sunt cotropite. Toate strajile Europei pana la Mircea sunt abatute. Singur el mai sta in picioare, cu sabia in mana. in anul 1389 Sultanul Murat, care, biruitor, isi stramutase capitala de la Brusa la Adrianipol, pleaca in Asia ca sa potoleasca o rascoala. in lipsa lui crestinii ingenuncheati incearca sasi recapete neatarnarea. Mircea vine si el cu oaste in ajutorul lor. Dar Murat afla, se intoarce din cale, si in ziua de 15 iulie se da acea sangeroasa batalie din campul Mierlei (Cosova) in care avea sa se hotarasca soarta peninsulei Balcanice. Chiar in zorii acelei zile de groaza, in freamatul pregatirilor, Murat e ucis in cortul lui de sarbul Milos Obilici, pe care turcii, furiosi, il rup in bucati.

Baiazid, fiul si urmasul lui Murat, se aseaza in fruntea ostii, si lupta reincepe numaidecat, crancena, inversunata lupta, care, tocmai in ceasul cel din urma al zilei, arunca biruinta de partea musulmanilor. Multi crestini alesi pier in cumpana aceea. insusi batranul Lazar, viteazul tar al Serbiei care inainta in valmasag orbeste, taindu-si cu palosul drum spre moarte, cade-n mainile turcilor care-l tarasc, batjocorindu-l, pana la lesul lui Murat, unde il ingenunche si-i taie capul.

in infrangerea asta crestinii din peninsula Balcanica vad stinsa cea din urma nadejde de mantuire. Serbii si bulgarii, supusi, incatusati, nu se mai pot misca. Ramane Mircea in fata lui Baiazid. - Cumintele domn intelege ca singur nu se va putea masura cu cea mai mare si mai ingrozitoare putere a vremii aceleia. Deci, indata ce se intoarce in tara trimite doi boieri la Curtea Poloniei. Acestia, trecand prin Suceava, iau s-un sol din partea lui Petru Musat, domnul Moldovei si, prin glasul lor, se aseaza cea dintai intelegere a lui Mirca cu Vladislav Iagello, craiul Poloniei. Iar samburele acestei intelegeri e sa-si dea unul altuia mana de ajutor impotriva ungurilor, dusmanii amandurora. in anul urmator, soli de-o parte si de alta intaresc la Suceava aceasta legatura, lamurind intre altele, ca regele Poloniei sa nu fie volnic a porni razboiul ungurilor pana a nu vesti mai intai pe Mircea, si ca daca Mircea a incheia pace cu regele Ungariei, ingradind in ea si pe craiul Poloniei, acesta sa o primeasca de buna. Mircea pregatind astfel calea catre o intelegere mai larga a neamurilor crestine impotriva turcilor. Pentru socotelile dintre noi, zicea el, vom avea destula vreme sa ne rafuim; acum insa trebuie sa ne strangem laolalta, ca nu cumva marele dusman a Crucii sa-si afle cheia unei biruinti usoare in insasi dezbinarea noastra.

in anul 1394, Baiazad, nemaiavand nimic de temut indaratul lui, paseste spre tara lui Mircea. Semnalul il dau cetele jefuitorilor, care spulbera si cenusa din vatra pe unde trec. Dar Mircea nu se lasa infricosat de vestitorii acestia ai marelui vifor, ci repede trece Dunarea si da si el un iurus prin orasele turcesti, de unde se intoarce in tara incarcat de prazi si de captivi. si iata ca si Baiazid cu greimea lui, il calca din urma. il trage Mircea tot mai inlauntrul tarii, amagindu-i marginile cu hartuieli usoare pana ce-l potriveste in niste locuri mlastinoase si viclene in preajma Craiovei. Acolo, sub poalele padurii de la Rovine, in dimineata zilei de 10 octombrie s-a pornit in strigate de buciume batalia aceea grozava, in care astfel stiuse iscusitul voievod sa-si randuiasca cetele de arcasi, incat oastea lui Baiazid Fulgerul ori incotro se intorcea primea in fata ploaia de sageti, ce tot mai intetit curgeau, si nu se stia de unde izvorasc. Uluiti de spaima si de valmasag, turcii, zorind sa iasa mai iute in limpezis, se striveau, se ucideau intre ei, lovind orbeste, sa-si faca loc, sa-si taie drumul de fuga. De lupta asta scrie, in cronica lui, calugarul Moxa: De Codrul clocoti de zgomot si de arme si de bucium, Iar la poala lui cea, verde mii de capete pletoase, Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasa. Calaretii umplu campul si roiesc dupa un semn, si in caii lor salbatici bat cu scarile de lemn, Pe copite iau in fuga fata negrului pamant, Lanci scanteie lungi in soare, arcuri se intind in vant. si ca nouri de arama si ca ropotul de grindeni, Orizontu-ntunecandu-l, vin sageti de pretutindeni Vajiind ca vijelia si ca plesnetul de ploaie, Urla campul si de tropot si de strigat de bataie. in zadar striga-mparatul ca si leul in turbare, Umbra mortii se intinde tot mai mare si mai mare; in zadar flamura verde o ridica inspre oaste, Caci cuprinsa-i de pieire si in fata si in coaste, Caci se clatina rarite siruri lungi de batalie: Cad asabii ca si palcuri risipite pe campie, in genunchi cadeau pedestrii, colo caii se rastoarna, Cad sagetile in valuri care suiera, se toarna, si lovind in fata, -n spate, ca si crivatul si gerul, Pe pamant lor li se pare ca se naruie tot cerul, Mircea insusi mana-n lupta vijelia-ngrozitoare, Care vine, vine, vine calca totul in picioare. Durduind soseau calarii ca un zid inalt de suliti, Printre cetele pagane trec rupandu-si large uliti, Risipite se-mprastie a dusmanilor siraguri, si, gonind biruitoare, tot veneau a tarii steaguri Ca potop ce prapadeste, ca o mare turburata. Peste-un ceas paganatatea e ca pleava vanturata, Acea grindin' otelita inspre Dunare o mana, Iar in urma lor se-ntinde falnic armia romana. Eminescu aici se ridica Baiazid cu turcii asupra romanilor. Deci se lovi cu Mircea voievodul si fu razboi mare, ca se intuneca de nu se vedea vazduhul de multimea sagetilor. si multa oaste pierdu Baiazid, si pasii pierira cu totii. - Atunci pieri Constantin Dragusevici si Marco Krajevici. Se varsa sange mult de erau vaile inrosite. Deci se sperie Baiazid si fugi de trecu Dunarea si puse iscoditori pe la toate vadurile.

Se astepta, se vede, la o navalire din partea romanilor. Lucrul insa nu era cu putinta. Mircea pierduse si el oaste multa si n-avea de unde sa si-o improspateze numaidecat; apoi stia el bine ca de aci incolo au a-l inteti valurile cele mari. incarcat de glorie si de griji, se retrase la Arges. Cum ar fi mai schimbat el cununa acelei biruinti pe-o ramurica de maslin! Dar pacea de care-avea atata nevoie n-o gasea nici intre ai lui. O parte din boierii argeseni erau nemultumiti ca stramutase scaunul domnesc la Targoviste si cand Mircea trecu in Ardeal pentru a pune la cale apararea cea de temei a tarii, in lipsa-i, Vlad, unul dintre fiii lui chiar, cu sprijinul nemultumitilor acelora, ia tara in stapanire, si face fapte de domn nemernic: lingusesete pe craiul Poloniei, si se-nchina sultanului, tarand cu el in aceasta umilinta mandria tarii cea cu atata jertfa pazita pana atunci. Sub aceasta nenoricita domnie de furat, turcii pustiesc in toata voia pamantul ce aburea inca de sangele lor, se fac stapani pe Nicopolea cea mica - (Turnu-Magurele) si inscriu pentru intaia oara in cartea maririi lor peschesul tarii Romanesti - un dar de trei mii de galbeni pe an.

Ce face in vremea asta domnul cel adevarat? La biruinta dobandita cu sabia adauge o tot asa de insemnata biruinta politica, datorita intelepciunii lui: El face pe regele ungurilor sa inteleaga in sfarsit ca inaintea puhoiului musulman, romanii sunt un stavilar ce, pentru binele crestinatatii, trebuie intarit iar nu surpat. si-n ziua de 7 martie 1395 Mircea incheie cu Sigismund la Brasov urmatoarea invoiala: De cate ori va merge regele insusi sa se bata cu turcii, sa mearga si Mircea; iar cand regele va trimite numai oastea, tot numai oastea s-o trimita si Mircea, si la trecerea gloatelor unguresti prin tara Romaneasca, sa li se dea cele pentru indestulare, insa cu plata.

si iata ca si pleaca domnii amandoi cu oaste impotriva turcilor. Ei se lasa de vale pana la varsarea Oltului in Dunare. Aici impresurand cetatea Nicopolea cea mica o smulg din mainile musulmanilor. Pamantul tarii se curata de dusmani si sceptrul domniei intra iar in mana cea vrednica a lui Mircea. Dar Sigismund e nevoit sa se intoarca, chemat grabnic de boala sotiei sale Maria, care, fiica a regelui Ludovic cel Mare, ii adusese ca zestre tronul Ungariei. Pe drum in dreptul Posadei, cum trecea pe valea ingusta a Prahovei, deodata se pomeneste sub o grindina de sageti si de bolovani: Vlad se razbuna astfel de ceea ce, in judecata lui patimasa, i se infatisase ca o nedreptate.

Era pe la mijlocul iernii. Sotia lui Sigismund murise. Mircea dregea pe unde stricase Vlad. Frigul si pacea lungilor nopti pareau a mai fi atipit invrajbirile, cand deodata un strigat de groaza rasuna in toata lumea crestina: imparatul Bizantului Manoil al II-lea, impresurat in mandra lui capitala, cere ajutorul Europei. si vremea cruciatelor se reintoarce. O suflare de tinerete, un dor de vitejie si de jertfa inflacareaza iarasi inimile crestinilor. si iata ca de pretutindeni, din Italia, din Franta, din Germania, din departata Anglie, mii si mii de cavaleri, in zale stralucitoare, pornesc spre sfanta capitala a Rasaritului. La Buda se intalnesc cu totii si, pe la sfarsitul lui august, sub povata regelui Sigismund, ajung la hotarul Olteniei, unde-i intampina voievodul Mircea cu oastea lui pregatita. Trec Dunarea, cu usurinta iau Vidinul, apoi Rahova, si-n ziua de 12 septembrie, 70.000 de crestini roiesc sub zidurile Nicopolii. Cetatea asta insa e bine aparata si toate silintele lor de-a o supune raman zadarnice, iar peste doua saptamani se pomenesc cu vestea ca Baiazid, afland de sosirea lor, iute si-a ridicat oastea din fata Constantinopolului si vine sa le-atie calea. si-n adevar, in dimineata zilei de 28 septembrie (1396) Baiazid e langa Nicopol gata de lupta. in tabara crestina e fierbere mare: Sigismund si toti cei care cunosc felul de lupta al turcilor sunt de parere ca intaiul atac sa-l dea Mircea cu arcasii lui incercati. - Daca sfatul acesta ar fi fost ascultat, poate ca alta ar fi fost soarta vremurilor urmatoare. Dar desertaciunea omeneasca se amesteca adesea in jocul celor mai insemnate si mai hotaratoare intamplari. Mandrii cavaleri francezi, siguri de izbanda, tin mortis, o, in adevar mortis! sa li se lese lor intreaga, cinstea celui dintai pas spre biruinta. si nerabdatori, cum zaresc inaintea lor o ceata de calareti turci, se repad nebuneste, se amagesc de fuga vicleana a dusmanului, si, infierbantati de-acea betie a multimii care impiedica pe cei mai cuminti oameni sa mai judece, dupa ce sparg intaile randuri, descaleca de pe cai si, cu sabiile in mana, dau busna in gloatele turcesti. Baiazid, care-i pandeste ca un vanator, trage deodata zid de spahii in jurul lor - se face o invalmaseala cumplita, bravii francezi cad stropsiti de multime, doborati de lovituri ce curg intetite din toate partile. Nu mai e lupta, caci ei, bietii, nu se mai pot apara - e o cruda, o infioratoare jertfa de oameni.

in desert Sigismund mai umbla sa insufleteasca oastea aproape biruita de spaima, in desert inimosul Mircea in fruntea aripei drepte cearca sa tie in loc duiumul navalitor al spahiilor, - de partea cealalta croatii parasesc lupta; moartea si spaima fac goluri mari in randurile crestine, orice impotrivire e zadarnica si fuga, fuga cea oarba si infricosata ramane singura mantuire a biruitilor. Pe multi ii scapa Mircea trecandu-i la noi. Pe Sigismund il smulge din fata mortii Comitele de Zollern, unul din marii intemeietori ai casei de Hohenzollern.

in ziua aceea au pierit numai in lupta 20.000 de crestini; numarul celor care, in napustirea fugii, se vor fi inecat in Dunare, nu se mai stie. Dar si turcii au cazut multi. A doua zi Baiazid, vazand cata oaste a pierdut, de manie puse pe gealati sa taie dinaintea lui pe cei trei mii de crestini prinsi in razboi.

Mircea stie bine ce urmari va avea pentru el infrangerea aceasta. Deci, cum se intoarce-n tara, intareste strajile pe la vaduri, trimite pe femei si pe copii in adaposturile muntilor, iar el se gateste de lupta. si iata ca si vine Baiazid Fulgerul cu oaste multa sa-l rapuie. Dar si de data asta Mircea il atrage pe valea Ialomitei, in niste locuri prietene celor putini, si lupta se petrece intocmai ca la Rovine. De batalia asta vorbeste cronica anonima a tarii Romanesti cand zice: Mircea-Voda Batranul a avut mare razboi cu Baiazid-Bei de la Nicopoli. Facutu-s-au acest razboi pe apa Ialomitei, biruit-au Mircea-Voda pe turci, si fara numar au pierit, trecand Baiazid-Bei Dunarea fara vad.

Cu cata durere se plange unul din povestitorii nostri de mai incoace ca romanii n-au stat sa insemne la vreme luptele si biruintele lor! si multe lucruri vrednice de auzit, incheie Constantin Capitanul, insirand ispravile lui Mircea, dar ai nostri nimic n-au scris fara numai ce aflam de la straini.

La 1400 Mircea se repede in Moldova, in biata Moldova ce se zbatea in mrejele Poloniei, prinde pe nevrednicul Iuga, si aseaza domn in locul lui, pentru mantuirea tarii pe Alexandru cel Bun.

Ca toti marii nostri voievozi, Mircea isi intinde vederea si grija dincolo de hotarele tarii lui, si dincolo de hotarele vremii lui. Astfel il vedem mereu cu privirea atintita la miscarile vecinilor sai, si mai ales la cele ce se petrec in Rasarit. Poate ca nimeni n-a inteles ca Mircea cat de mare-i primejdia care vine de-acolo, si nimeni n-a stat mai neadormit in fata ei.

Trufasul Baiazid se pregatea sa s-arunce asupra Europei apusene, cand viforul navalirii mongole il cheama in Asia. Acolo, la Angora, biruit in batalia de la 12 iulie 1402, cade in mainile lui Timur, hanul tatarilor, care-l duce, ca pe-o fiara, inchis intr-o colivie de fier, sa-l arate cat e de mic si de slab celor ce credeau ca Baiazid Ilderim e mai presus de orice putere omeneasca. Raman de la ei trei feciori in vaza istoriei: Suleiman ia partea de imparatie din Europa, Mohamed pe cea din Asia; al treilea fiu Muza, prins odata cu tatal sau, scapa peste un an, la moartea acestuia. Suleiman se-nchina lui Timur, pe Manoil al Bizantului il iarta de bir, iar de unguri nu se teme, caci ii stie slabiti pentru certurile din jurul tronului. Singur Mircea il nelinisteste si cu el face pace. in urma, zice cronicarul bizantin, ei au incheiat un pact prin care Mircea a promis sa dea tribut si au tocmit pace. si el, Mircea, a primit multa tara in partea Bulgariei si Serbiei.

Dar in toamna anului 1404, iscandu-se in Asia razboi intre Suleiman si Mohamed, se scoala si Muza, cel ramas pe dinafara, si viind la Mircea, ca la un domn puternic ce era, il roaga sa-l ajute a lua imparatia lui Suleiman. Mircea ii da oaste sub povata nepotului sau Dan. Serbii se dau si ei de partea lui Muza. Aproape de Constantinopol insa domnul serbilor il paraseste si trece cu oastea la turci. Muza e invins. El se intoarce la Mircea, singurul lui sprijin si prieten credincios, si-n anul 1410 se ridica iar, cu oaste noua. De data asta Suleiman e biruit, prins si ucis. Muza isi vede, in sfarsit, visul cu ochii; dar intocmai ca un vis trece toata marirea aceasta, prin sange dobandita. in anul 1413 vine Mohamed din Asia, si ajutat de bizantini, ucide pe Muza, se aseaza la Adrianopol si pune temei trainic puterii musulmane in Europa. Mircea isi vede tara pradata si, ne mai avandu-si oastea intreaga, e silit sa reinnoiasca legaturile din trecut. Ce n-ar da el sa poata rupe aceste legaturi! Ajuta cu oaste pana si pe Mustafa, un zvanturat ce se da de fiu al lui Baiazid si cearca sa smulga puterea din mainile lui Mohamed; dar si acesta e prins si ucis. si iarasi vin turcii si prada tara, luand in robie, dupa cum spune un cronicar turc, feciori mandri ca soarele si fete dragalase ca trandafirii.

Aceasta e cea din urma durere a batranului voievod, pe care un cronicar turc din vremile acelea, un dusman deci al neamului nostru, il numeste principe intre crestini cel mai viteaz si cel mai ager.

Marele Mircea inchide ochii pe la inceputul anului 1418 si e ingropat la Cozia, in frumoasa lui manastire de pe Olt. Dupa o stralucita domnie de 32 ani, el lasa o tara destul de puternica, pentru a nu se prabusi sub urgia valurilor ce de-aci inainte au a se napusti asupra-i.

Pe banii ce s-au batut sub el, si care sunt cei dintai bani romanesti cu chipul domnului nostru, Mircea e infatisat in picioare, cu barba si cu plete, hlamida pe umar, spada in mana dreapta, iar in cea stanga globul cu crucea.




In Muntenia.Mircea cel Mare


Aceasta pagina a fost accesata de 1333 ori.
{literal} {/literal}