Getii.Dacii

Getii.Dacii

de Alexandru Vlahuta


Tot pe vremurile-acelea, in hotar cu scitii, se-tindea tara tracilor catre miazazi si apus, pana-n stancile Balcanilor -muntele Hemus, cum ii ziceau pe atunci - pragul stralucitului regat al Macedoniei. Popor mare si vrednic in razboaie erau tracii, dar desfacut in neamuri multe, si la prea multi stapani impartit.

Cu patru sute de ani inainte de Hristos, regatul Macedoniei, intorcandu-se si-ncepand a-si largi granitele, impinge duiumul tracilor incoace.

Getii, o ramura puternica din tulpina traca, napadesc in tinuturile scitilor, ii matura pentru totdeauna din campiile Dobrogei si urzesc ei tara si stapanire noua pe valea Dunarii, din Marea Neagra-n poalele Carpatilor. De aici, se repad calari si mai prada in cateva randuri tinuturile marginase ale bogatei Macedonii. Dar in vara anului 335 (inainte de Hristos) Alexandru cel Mare navali intr-o noapte si, inaintand prin lanurile de grau de pe Baragan, ii prinde pe neasteptate intre zdrobitoarele lui falange, ii bate si-i goneste pana la un oras de lemn, caruia-i da foc, si se-ntoarce biruitor, incarcat de prazi, de robi si de ostatici. Mai tarziu, dupa moartea lui Alexandru cel Mare si frangerea uriasei lui imparatii in patru, se ispiteste si Lizimac sa rapuie pe geti, dar, de asta data,

acestia-si pustiesc tara si-l lasa sa inainteze, pana ce oastea lui, biruita de foame, nu mai poate lupta. Atunci ii impresoara si-l duc intr-un oras a lor, Helis. Aici Dromihete, regele getilor, primeste cu mare cinste pe Lizimac si pe ai lui, le asterne pe jos covoare scumpe din Macedonia, si-i ospateaza la o masampodobita, dandu-le bucate alese pe talere de argint si vinuri aromate in cupe de aur. Iar el, cu getii lui, s-aseaza la o masa de rand, ospatand pe talere de lemn mancari de legume simplu gatite, si band apa din pahare de corn. La sfarsit se scoala si-ntreaba cu blandete pe Lizimac: care ospat i-a placut mai mult, al macedonenilor, sau al getilor?

- Al macedonenilor ii raspunde Lizimac.
- Atunci, zice Dromihete, de ce-ti lasi traiul tau bun de-acasa si bogatiile cuprinsului tau, si vii sa cuceresti o tara, care-si hraneste asa de rau pe supusii ei?

Getii erau viteji, mandri si netematori de moarte. Dintre toate popoarele peste care-a trecut Dariu cu marea lui oaste, cand a venit impotriva scitilor, numai getii au indraznit sa se lupte cu el, si nu si-au plecat arcurile, decat rapusi de covarsitoarea multime a persilor. Ca nici mania cerului nu domina trufia lor, ci cand tuna si fulgera, ei, incalecand pe cai, faceau galagie mare si, furiosi, trageau cu sagetile-n nori. Solii lor, care cantau din chitara inainte de a-si spune solia, intrebati de Alexandru cel Mare daca se tem de el, i-au raspuns cu mandrie: „Getii nu se tem decat de cer, sa nu cada pe ei”.

Asa era poporul care-a stapanit mai de mult locurile acestea. Rasarit din marele trunchi al familiei trace, neamul acesta de viteji s-a desfacut cu timpul in doua ramuri: getii s-au impanzit mai mult pe dreapta Dunarii, din jos de cataracte; iar in stanga, spre intariturile muntilor, si-au fost ales dacii pamantul stapanirii lor. Acestia insa, impinsi mai tarziu de gloatele iasigilor, au parasit sesul si au intrat de-a binele, la munti, in tara agatirsilor, pe care lesne-i vor fi supus si sorbit in unda lor proaspata, plina de putere si de tinerete. si astfel, precum odinioara, din familia tracilor, Carpatii au tras vita cea mai aleasa, si au ingradit-o in adaposturile lor, tot asa, mai in urma, din acelasi izvor de oameni, acei care prin barbatia lor si prin inaltele lor insusiri sufletesti erau chemati sa iasa mai in vaza in campul istoriei, pe aceeasi dara s-au tras si in aceiasi munti si-au pus temeiul tarii lor.

La vechii traci fusese mai de mult un preot intelept, Zamolxis. invataturile lui spuneau ca viata aceasta e o incercare, o trecere vremelnica si plina de zbuciumari catre viata cea de veci, singura frumoasa si intru adevar fericita. A trai cumpatat, a privi suferinta ca o binecuvantare si moartea ca o mantuire, ca o dulce chemare a milostivului Gebeleizis in imparatia linistii celei de veci, era, pentru credinciosii lui, izvorul adevaratei intelepciuni si taina adevaratei puteri pe pamant. Din izvorul acesta si-au tras dacii credinta, taria si rostul vietii lor. Vrednici coboratori ai tracilor, ei isi facura un zeu din Zamolxis, o religie din invataturile lui . intariti sufleteste, pregatiti astfel pentru vitejii mari, si stapani pe-o tara frumoasa, bogata si darnica -anume parca facuta pentru un asemenea popor - dacii ajung, in mai putin de-un veac, sa-si intinda puterea peste toate neamurile ce roiau in campiile Dunarii, si sa inchege o singura domnie, din catarile Carpatilor pana-n limanurile Marii Negre.


    si el imi dete ochii sa vad lumina zilei
    si inima-mi umplut-au cu farmecele milei,
    in vuietul de vanturi auzit-am al lui mers
    si-n glas purtat de cantec simtii duiosu-i vers ­
    si tot pe lang-acestea cersesc inc-un adaos
    Sa-ngaduie intrarea-mi in vesnicul repaos!


    Sa blesteme pe-oricine de mine-o avea mila,
    Sa binecuvanteze pe cel ce ma impila,
    S-asculte orice gura ce-ar vrea ca sa ma rada,
    Puteri sa puie-n bratul ce-ar sta sa ma ucida,
    s-acela intre oameni devina cel intai,
    Ce mi-ar rapi chiar piatra ce-oi pune-o capatai.

        (Din Rugaciunea unui dac de Eminescu).

Cu optzeci de ani inainte de Hristos, porunci profetul Deceneu, sfetnicul marelui rege Boerebiste sa se starpeasca viile pentru ca nu cumva ispita bauturii sa sminteasca firea cea buna a poporului si sa-l abata din vrednicia lui. si dacii se plecara poruncii, caci pe cat erau de aprigi si de cumpliti in razboaie, pe atata de blanzi si de supusi regelui si profetului lor. Numai asa se intelege cum au ajuns ei, pe vremea aceea de vifor si de intunecate framantari de neamuri, la o stapanire asa de intinsa si la o putere asa de temuta.

Dacii erau oameni trupesi, bine legati, si robaci la munca, purtau parul lung, lasat in plete pe umeri si pe spate, retezat in dreptul fruntii - barba mare, stufoasa, il dadea o infatisare aspra si posomorata. imbracamintea lor era o tunica pana la genunchi, stransa c-o cingatoare peste mijloc, itari largi, legati la glezna cu sfoara. Sau varati in opinci, pe deasupra o manta lunga fara manici, incopcita pe umar, -fruntasii purtau o caciula tuguiata, cei de rand umblau cu capul descoperit. Femeile erau inalte, zvelte, mandre la port, cu o dulce mladiere-n miscari si cu multa blandete si duiosie in chipul lor frumos, in ochii lor mari, galesi, umbriti de gene lungi. Purtau o haina usoara pana in calcaie, pe deasupra o dulama pana la genunchi, stransa la brau, pe cap o broboada de in sau de canepa, margele la gat, si flori in cosite. Ele vedeau de casa, torceau, teseau, cresteau copiii; barbatii, cand nu erau in razboi, duceau la pasune hergheliile, cirezile de vite si turmele de oi, semanau in campiile roditoare de la poalele Carpatilor grau pentru negot, si miei pentru hrana lor -stravechea mamaliga. Toamna umblau in carausie: scoborau la mare belsugul holdelor, aurul muntilor, cai, lana, miere si ceara, si luau in schimb arme, stofe alese, vase de bronz, scule de podoabe, de care n-aveau ei. Iarna, in casutele lor de barne sau de valatuci, adunati pe langa vatra, isi povesteau ispravile, luptele si primejdiile prin care au trecut, si cate au mai auzit si vazut prin locurile departate pe unde au umblat. Cat a trait Boerebiste, au stat toti la un cuget, ingraditi in aceleasi legi si in aceeasi alcatuire de viata. Dar la moartea bunului si inteleptului rege, tara, intregita de el, e intinsa de multi, si se rupe-n bucati. incep iarasi dezbinarile tracilor de odinioara. Lupte crancene inviforeaza gloatele si se intorc la vechea lor salbatacie. Un veac de sange si de foc rece ca o vijelie cumplita peste viata acestui nenorocit popor.

si tocmai in vremea asta se ridica de la miazazi primejdia cea mare, hotaratoare de viata si de moarte. Roma isi atinteste privirea asupra Daciei. Valul stapanirii i s-a intins de mult peste tinuturile Iliriei si ale bogatei Macedonii. Calcarile pe care le fac dacii prin partile acelea, si sagetile pe care le mai repad dincolo de hotarul tarii lor, raspund acum departe, tocmai pe ramurile Tibrului, in inima celei mai mandre si mai largi imparatii de pe fata pamantului. Dar trec si romanii, de la o vreme, prin grele incercari. Atata lume, atata putere, e greu sa mai incapa intr-o mana. Mintile se tulbura de stralucirea atator bogatii adunate cu hapca de prin tarile supuse. Un vant de razvratire sufla din toate partile. Marele Cezar e ucis in senat, tocmai cand se pregatea sa plece impotriva dacilor. Dupa norocosul August, soarele-nviorator al Romei imbatranite, urmeaza un sir de imparati netrebnici. Cruzimea, orgia, adanca ticalosire a sufletelor nu mai cunosc nici o stavila. Oamenii de seama se imprastie de frica celor nelegiuiti. Nimeni nu mai crede in dreptate. si-n intunericul acesta, in care blandul Isus e rastignit pentru c-a adus pace si iubire pe pamant, falnica pajura romana pare a-si fi lasat in jos aripele-i ostenite. Dar se vede ca tocmai zguduirile acestea, tulburand pana la fund viata popoarelor, au darul de a scoate la lumina puteri neasteptate, ridicand din clocotul multimii pe marii povatuitori, chemati a hotari de soarta neamului lor.




Getii.Dacii


Aceasta pagina a fost accesata de 18974 ori.
{literal} {/literal}