Decebal.Traian. Luptele lor
de Alexandru Vlahuta
Au trecut optzeci de ani de la nasterea lui Hristos. Dacii, desfacuti de geti, isi au tara lor toata dincoace de Dunare. Dincolo, pana-n mare, e Moesia romana. in fruntea lor sta acum Decebal, om harnic si cu vederi largi, ostas ager si neinfricosat in razboaie, stapan hotarat, inzestrat cu toate insusirile unui minunat carmuitor. Pe tronul imparatiei Romane sta molaticul Domitian, ostas fricos si om neinsemnat.
Decebal isi intocmeste tara, aduce de pretutindeni mesteri iscusiti, alege pe oamenii cei mai priceputi si-i pune la treaba, intareste orasele, armeaza pe toti supusii lui in stare de a se lupta, leaga prietenie cu neamurile nestapanite inca de romani, si in aceasta obsteasca inviorare, in aceasta mareata insufletire, un popor nou pare ca se ridica la poalele si inlauntrul Carpatilor.
Iar in anul '86, mai usurandu-se de griji, regele muntilor se repede cu arcasii lui in Moesia vrajmasa, imprastie oastea imparateasca, ucide pe Sabinus, aparatorul acestor tinuturi, pustieste tara si pune stapanire pe cetatile ei. Atunci se hotaraste insusi Domotian sa vie-mpotriva dacilor. El pleaca din Roma, cu oaste multa si cu planuri mari de biruinta; dar in pragul Moesiei se razgandeste si trimite sa se masoare cu fiorosul Decebal, pe Cornelius Fuscus, un general batran, incercat in razboaie.
Trec Dunarea si inainteaza incoace falnicele steaguri romane, zorite de dorul izbanzii. Dar iata ca de sub poalele unei paduri o naprasnica vijelie de sageti s-abate asupra lor. Viteazul Fuscus e ucis, si oastea lui sfaramata. Campiile Moesiei sunt din nou pustiite. Silit sa incheie pace, Domitian se leaga a da lui Decebal mesteri si oameni invatati, ca sa-i intareasca tara si sa-i lumineze neamul; afara de asta, se mai leaga a-i plati s-un tribut in bani, pe fiecare an. Iar pentru a-si ascunde umilinta, fudulul imparat trimite veste la Roma c-a biruit pe daci, pune sa i se ridice statui si arcuri de triumf, si imbatat de vinul oaspetilor si de laudele lingusitorilor, isi adoarme astfel mustrarea si rusinea in cea mai desarta slava ce s-a pomenit vrodata in istorie.
Ci tu vegheaza rege cutezator si paznic ne'nfricosat al Carpatilor, vegheaza si te pregateste pentru lupta cea mare, ca de-aci-nainte ai a da piept cu adevaratul tau potrivnic!
Se-ncheie un veac de la nasterea Mantuitorului. imparat la Roma e Traian, om hotarat, cumpanit la minte - faptura mandra de ostas si fire aleasa de stapan bun in toata puterea cuvantului, de adevarat parinte al poporului sau. Cel dintai gand, grija lui neadormita e sa spele cat mai de graba rusinea tributului dac, si sa sfarame pentru totdeauna cuibul acelui rege trufas, care sta inca darz si neclintit in marginea imparatiei romane. La izbandirea acestui gand paseste cu multa luare aminte. Trimite inainte lucratori sa abata stancile si sa taie un drum prin stramtoarea cea lunga si prapastioasa a cheilor Dunarii, din sus de Portile de Fier, pe unde aveau sa fie trase si cele cu provizii din Moesia; iar el cu oastea porneste in primavara anului 101; la Viminacium, unde vine azi satul Costolati din Serbia, asterne-un pod de vase peste Dunare si, in fruntea legionarilor, paseste, el intai pe pamantul Daciei. Asezarile de camp sunt toate parasite. tara pare pustie. Dacii sunt stransi in munti, in locuri aparate, de unde trimit iscoade sa pandeasca miscarile romanilor. Traian cerceteaza bine locurile, stie ca intra intr-o tara primejdioasa, si inainteaza incet, cu paza mare, lasand intariri in urma, pentru ca nu cumva, la o retragere silita, sa ramaie descoperit. inainte de a intra in munti, il intampina o solie din partea burilor, un popor supus dacilor: pe un burete mare scriau imparatului in latineste ca nu-i cuminte sa strice pacea incheiata si sa le calce tara, si-l sfatuiesc mai bine sa se intoarca. Povata o fi vrut ea sa fie indrazneata, dar solul, cand a vazut chipul maret al lui Traian, a inlemnit de spaima s-a cazut de pe cal.
incep zarile sa se inchida. Paduri nesfarsite se inalta intre pamant si cer, si parc' ameninta cu tacerea si cu intunericul lor.
sir dupa sir se infunda sclipitoarele coifuri in umbra vailor intortocheate si inguste. Cercetasii furnica in toate partile si straji sunt puse pe inaltimi, ca nu cumva prin locurile acestea viclene, oastea sa fie lovita pe neasteptate.
Deodata un strigat de trambita da stire de sus sa se gateasca de lupta... Un freamat de arme si randurile se strang apropiindu-si scuturile si invalindu-se ca intr-o platosa uriasa: nu mai sunt oameni, e un zid de fier care inainteaza. Pe Timis in sus, in meterezele lor de la Tapae, dacii stau la panda cu arcurile intinse. Pe aici e drumul cel mai scurt spre inima tarii, spre mandra Sarmisegetuza, cuibul lui Decebal. Aici valea se largeste putin; in dreapta Timisului, sub streasina unui munte, se inalta, ca o prispa, minunata asezare pe care si-au ales-o dacii pentru intariturile lor. Din jos, in marginea padurii, incep deodata crengile sa fosneasca, infiorate ca de-o suflare de vant, si cele dintai coifuri sclipesc in luminis.
Un suier ca de vijelie, s-o rapaiala de grindina cutremura valea. O panza miscatoare de sageti zbarnaie deasupra pamantului, intre cele doua puteri. Dar panza se scurteaza. Zidul de scuturi ce scapara de izbirea sagetilor, se impinge tot mai adanc, tot mai ingrozitor in clocotul dacilor. Se prabusesc multi din oastea romana. Dar siruri proaspete izvorasc mereu din padure, s-ar crede ca toti copacii se prefac in legionari si vin din ce in ce mai multi, din ce in ce mai indarjiti, iata-i aproape, nu-i mai desparte decat o lungime de sulita. Dacii arunca arcurile si se apara cu lancile, intariturile trosnesc din toate partile si, prin sparturile lor, se indeasa navala mortii; bratele se-nclesteaza intr-o lupta oarba, deznadajduita. si peste aceasta urgie ingrozitoare, deasupra acestui invalmasag de strigate si de rabufneli, cerul se intuneca deodata, s-o ploaie naprasnica vine sa spele valea de sange, dacii — cati au mai ramas cu zile — o rup de fuga, incredintati ca si zeii s-au ridicat impotriva lor. Se povesteste ca in lupta asta Traian, vazand ca nu mai au ostasii lui cu ce sa-si lege ranile, isi rupse camasa de pe el si-o imparti ranitilor.
De la Tapae, legionarii se ridica pe Timis in sus pana la gura Bistrei, si pe valea ei, taiata intre doua siruri de munti, se-ndreapta inspre cetatea lui Decebal. O solie din oameni de rand, capete descoperite, ii intampina cu ruga de pace. Traian ii trimite indarat sa spuna regelui lui ca nu primeste pacea, decat cu supunerea tarii. si-n mersul lui pe Bistra, da foc unei cetati parasite, cruta un sat in care erau numai batrani, femei si copii, imprastie o ceata de calareti ce vor sa-i atie calea, apoi — vazand ca se lasa vreme de iarna si-i tot mai greu de inaintat, pune lagar intarit la jumatatea vaii si, pe tot drumul facut pana aici, randuieste oaste de paza; iar cu fruntasii se intoarce sa ierneze intr-un oras din Panonia — Ungaria de azi.
Iarna trece in liniste, in linistea pregatirilor. si cum da codrul in mugur, imparatul e in lagar. De aci incolo incep greutatile cele mari. Valea inainte se stramteaza, drumul e astupat de bolovani si de copaci rasturnati. Cete de arcasi izvorasc din toate partile, stanci se prabusesc din inaltimi peste calareti. Cu o munca si cu o putere de uriasi, legionarii desfunda calea, infrunta moartea sub toate chipurile ei si trec inainte, spulberand orice impotrivire, ingrozind pe vrajmas, mai mult decat cu armele, cu pasul lor hotarat si cu infatisarea lor mareata. Dupa o lupta crancena, cuceresc o cetate in care gasesc pe sora regelui si cateva steaguri romane, amintiri umilitoare din zilele lui Domitian. De asta data vine un sol ales dintre fruntasi, ingenuncheaza, intinde mainile, cerseste pacea, dar nu cu inchinarea tarii. Traian face un semn, si oastea paseste inainte. inca un urcus greu, peste daramaturi de stanci si sub o cumplita grindina de sageti - si iata ca in sfarsit nebiruitii legionari rasufla in larg, pe inaltimea unui tapsan descoperit, in fata mandrei cetati a lui Decebal. Dacii se napustesc din cuibul lor si mai incearca o lupta indarjita, dar sunt zdrobiti si de asta data. Atunci portile cetatii se deschid si regele apare. El vine incet, abatut, si, cu ochii in pamant, intunecat de durerea umilintei, se pleaca inaintea biruitorului, s-asteapta. in urma lui, in genunchi si cu mainile intinse, in muta rugaciune ca-n fata lui Dumnezeu, stau capeteniile si norodul cetatii.
Vazand imparatul atata supunere, se-ndupleca si incheie pace. Decebal se leaga: A inapoia toate armele, masinile, mesterii si fugarii primiti de la romani, a-si darama toate intaririle, a parasi tinuturile cotropite de la vecini si a cunoaste de prieteni si de dusmani pe prietenii si pe dusmanii poporului roman.
Traian puind temei pe cuvantul regelui, lasa numai o mica paza in cetati, si se intoarce cu oastea la Roma, unde poporul il sarbatoreste si-i da numele de Dacicus.
Curand insa dupa asta, soseste veste ca Decebal, rupand toate legaturile pacii, cu mai indarjita pornire se pregateste de lupta, aduna arme, intareste cetatile si rascoala neamurile vecine impotriva romanilor.
Din nou Traian e in fruntea legionarilor. El pune din vreme pe Apolodor din Damasc sa dureze un pod de piatra peste Dunare, in dreptul orasului dac Drubetis, unde-i azi TurnulSeverin; si in primavara anului 105, calea fiind deschisa si aparata din toate partile, inainteaza cu oastea spre capitala Daciei, hotarat de astadata a razbate la ea prin trecatoarea de la Turnu-Ros. Dacii, crezand ca vor fi loviti tot prin valea Timisului si a Bistrei, astupasera drumul pe-acolo, asezand paza mare si curse viclene prin ascunzatorile muntilor. Romanii pasesc incet. Pe la jumatatea verii sunt in valea Oltului; in mersul lor dau de-un lan de grau si-l secera; putin mai in sus gasesc un oras intarit, ridica berbecii si bat in ziduri pana ce-l supun, dacii se-mprastie prin vagaunile muntilor. Acum deschide ochii Decebal si vede cumpana-n care a intrat, primejdia ingrozitoare care se apropie si pe care singur a ridicat-o asupra tarii lui. El incearca in vremea asta toate mijloacele de scapare, iertate si neiertate. Plateste oameni fara de lege sa ucida pe Ttaian. Acestia sunt prinsi. Atrage prin viclesug pe Longinus, fruntas de oaste si sfetnic al imparatului si, vazand ca nu poate afla nimic de la el, trimite vorba ca-l va omori in cele mai groaznice chinuri, daca romanii nu-i vor parasi tara. Longinus se otraveste, dupa ce scrisese lui Traian sa mearga inainte fara o teama si fara nici o indurare.
s-a mers imparatul. Ca o putere dumnezeiasca a pasit inainte, inlaturand toate piedicile, rupand toate stavilarele ce i se puneau in cale. si iata-l pentru a doua oara in fata Sarmisegetuzei. — Multe triburi dace, inca de la inceput, vazand ca nu mai e nici o scapare, se plecasera de buna voie steagurilor romane. Dar floarea ostirii, taria neamului sta aici, in cetate, si asteapta cu nerabdare ceasul de lupta, ceasul de jertfa mareata, pentru cinstea tarii, daca nu se mai poate pentru mantuirea ei.
incep romanii sa se pregateasca. Din turnul palatului, Decebal cata cu neliniste jos, in larga deschizatura de plai, unde multimea de coifuri, ce misuna scanteind in bataia soarelui infatiseaza o priveliste de pe alte taramuri; si-n clocotirea aceea de foc si de aur legionarii par mai mari, mai multi, mai repezi in miscari, o lume de uriasi invesmantati in flacari.
Cea din urma solie, trimisa pentr-o incercare de pace, aduce raspuns aspru, scurt, hotarat: supunere sau moarte. O clipa sta regele pe ganduri, in tacerea ingrijata a sfetnicilor, apoi, ridicand fruntea, rosteste cu mandra durere: Sa murim! Arcasii de pe metereze vestesc romanilor, c-un rand de sageti, cuvantul regelui. Un freamat surd se ridica din vale. in siruri lungi, oastea se misca spre cetate. Berbecii - namile spaimantatoare, isi intind spre ziduri capetele lor de fier. Urcand din greu, scuturile despica parte prin desimea sagetilor. Deodata pornesc toate catapultele cetatii sa-mproaste cu pietre, la inceput mai mici, apoi din ce in ce mai mari; aprigii navalitori se opintesc sa razbata inainte, cand iata ca o groaznica prabusire de bolovani si de stanci purcede de pe ziduri; hauie valea si se cutremura toata ca de-o naprasnica daramare de munti, -invalmasite, randurile romane se frang indarat. O fulgerare de speranta luneca pe fata lui Decebal. Inimile dacilor se invioreaza si strigate de bucurie izbucnesc din toate partile.
Dar prinde-a bubui padurea de lovirile topoarelor, copacii abatuti sunt tarati pe tapsan, grinzi mari se-ncheie unde de alta, o cetate noua creste ca din pamant in fata Sarmisegetuzei. si iata ca din peretii acestei cetati vrajite, intarituri miscatoare se despart, incep sa umble, purtate de-o putere nevazuta, isi imping la deal colturile lor ascutite, infruntand sagetile si pietrele rapezite de pe metereze. Dacii simt ca indaratul acestor minunate intarituri e oastea romana care inainteaza, si cea din urma speranta se duce cu cele din urma sageti. Portile si zidurile prind sa se clatine de izbiturile berbecilor: suna ora pieirii. Vitejii aparatori sunt biruiti, dar nu supusi. Zoriti, de pretutindeni dau foc cetatii, scumpei lor cetati pierdute; s-acum, sub steagurile ei de flacari in lupta pentru biruinta mortii — parte se azvarl cu piepturile desfacute, in sulitele navalitorilor, altii alearga in mijlocul pietei, unde, in jurul unui vas mare plin cu otrava, duhul lui Zamolxis ii cheama si-i adapa cu bautura vietii celei de veci, Decebal, c-o frantura de oaste, parasise cetatea si se intarise mai inlauntrul muntilor, pe-o inaltime aparata de stanci; dar cand vazu ca si aci e descoperit si din toate partile impresurat de legionarii lui Traian, isi sprijini spada cu manerul in pamant si, desfacandu-si haina in dreptul inimii, mai privi o data spre cuibul lui in flacari si se lasa cu toata greutatea trupului in fierul ascutit. Moartea regelui incheie istoria neamului dac. Fruntasii care mai raman in viata, isi rascumpara zilele cu bogatiile cetatii. Capul lui Decebal e adus inaintea lui Traian. Lung il priveste imparatul, si mult sta pe ganduri, ca si cum ar cata sa patrunda tot intelesul adanc si miscator al atatui zbucium, din ochii acestia linistiti, ce par a-si fi intors luminile spre o alta viata. si zice induiosat: A fost un om!
O suta douazeci si trei de zile au tinut la Roma sarbatorile acestei mari biruinte; iar pentru vestirea ei de-a lungul veacurilor s-a inaltat in mijlocul Forului „Columna lui Traian” ale carei sculpturi, de jur imprejur si de jos pana in varf, infatiseaza in icoane neperitoare istoria luptelor crancene si nespuselor greutati, prin care-au stiut legionarii sa-si faca drum la o asa de mareata izbanda, de la care purcede-o lume s-o viata noua.
Decebal.Traian. Luptele lor
Aceasta pagina a fost accesata de 3233 ori.
