Onestitatea in arta

Onestitatea in arta

de Alexandru Vlahuta


Doamnelor si domnilor,
S-ar putea, sub titlul acesti conferinti, cerceta partea bolnava a artei; pentru ca arta, ca toate lucrurile pe lumea asta, are si ea scaderile si suferintile ei, si ne-am putea ocupa in special de acea literatura nesincera si malonesta  care, in felul cum ni se infatiseaza, ne lasa impresia unei ... marfe, confectionate de porunceala si pentru specula. Mai ales la noi, aceasta ar fi de o actualitate, pentru am avut de curand prilejul sa vedem cat de elastica e la unii scriitori sira spinarii; ce accente ... melodioase - era sa zic miorlaitoare - stiu lirele romane sa scoata la ocazii solemne, si cum o arte din gandurile inspiratilor nostri barzi s-au prefacut in fum de tamaie, usor ... caa sa se poata ridica in sus, ca tot ce e fum.
Dar,d-lor, soiul acesta de barzi asa fumega ei, de obicei, fara a aiba foc, iata de ce cantecele lor seamana mai mult a milogeala de flamanzi decat a arta; si gasesc ca ar fi pacat sa ne ocupam aci de ei si sa ne intrebuintam asa de rau acest ceas, pe care-l avem la un an e data, de stat impreuna. Sa-l lasam sa-si faca arta asa cum o inteleg ei - efemera pentru noi si fructifera pentru dansii. Sa zicem cu poetul: "Non ragioniam di lor, ma guarda e passa", si sa trecem un moment la arta mare, senina si cinstita.
Anevoie ne dam seama de cat sunt de multe si de complexe cauzele cari hotarasc de fiinta, puterea si felul de a lucra al unui artist. Cu dezvoltarea pe care au luat-o astazi chestiile biologice, si in special studiul ereditatii, nu mai stii unde sa te opresti pe lantul vietii in cautarea factorilor multipli si amestecati cari hotarase despre constitutia si felul cuiva de a fi.
Pleci de la un artist, bunaoara, voind sa-ti dea seama de cauzele cari au determinat, asa si nu il alt fel, energia de care dispune, si daca iesi din sfera individualitatii lui, ca sa-i cauti afara, mai departe, resorturile secrete, te duci mereu pe linia timpului in urma si te pierzi intr-un adevarat labirint, in amestecul greutatilor de strabuni, cari toti au lasat ceva din personalitatea lor pe aceasta raza de energie, oprita acum in artistul nostru, s-o urmaresti cu mintea in incrucisarile si invalmasagul altor raze, o urmaresti mereu, treci dincolo de hotarele rasei si ale spetei, strabati tot haosul ametitor al evolutiilor vietii de sute de mii de ani ... Ei? si unde poti  sa te opresti si sa zici: In fine ... de aici am rasarit si au plecat toate, iata primul punct de miscare, izvorul tuturor undelor de energie cosmica; de aici vine, pe un drum deosebit, fireste, raza de viata, prinsa in artistul nostru! ...
Desigur, sunt foarte frumoase si nespus de interesante cautarile acestea in arhivele vietii. Ele ne invata o multime de lucruri bune: mai intai aflam ca rori suntem de aceeasi nobleta, nici vorba, de vita pergamentala, si daca unii ne-am pierdut pergamentele, putem dovedi stiintificeste ca ne scoboram si noi din stramosi vchi, cu mult mai vechi decat gloriosii de pe vremea cruciadelor. Afara de aceasta, urmarind astfel, in departarile trecutului, procesul complicat al existentei noastre, capatand o idee din ce in ce mai larga si mai justa despre viata in genere si despre sensul si insemnatatea existentei noastre. Priviti dintr-un punct  inalt de vedere, oamenii nu ne mai apar separati fundamental prin nasterea si pornirile lor deosebite, dusmanindu-se intre ei si cautand pe alte cai diecare o alta tinta; popoarele, rasele se contopesc, departarile se sterg, ruperile de siruri dispar, si incepe a se urzi inaintea ochilor nostri, extaziati, in linii mari, imensa disciplina si ordine universala. Avem ceva din spectacolul grandios pe care ni-l ofera marea, cu ritmul valurilor ei. Pe coverta unui vas ancorat stai rezemat cu coatele pe rampa si privesti; in jurul tau valurile se bat, se framanta, ai zice ca spumega de cine stie ce manie oarba - te uiti mai incolo, si ti se pare mai potolite; ceva mai departe, marea se astampara, se imobilizeaza, ramane neteda; acum, opreste-ti ochii pe un singur val ce se ridica din zarea marii, prveste-l cm vine, se apropie si creste ca un monstru - tu nu vezi decat un val si, cu toate acestea inlauntrul lui, cate rascoale, cate miliarde de vietati diferite, cari se bat si se sfasie; in fiecare strop e o lume care se agita; si in cat timp trece intre o batalie si alta a inimii tale, au vreme acolo mai multe randuri de generatii sa se nasca, sa lupte si sa moara.
          *
Sa luam de exemplu o poezie de Bolintineanu, nu din cele bune ale lui, desi se da ca model in  in antologiile noastre: O fata tanara pe patul mortii. E, in ton de elegie, un monolog, slab sustinut din punctul de vedere psicologic. Poetul n-a avut o sora, n-a avut o fiinta scumpa pe care s-o fi vazut cum se stinge si moare in floarea varstei. Poetul n-a simtit, in inchipuirea lui calda, lamurindu-se si intrupandu-se imaginea unei fete bolnave, capul ei frumos si tanar luand infatisarea teribila a mortii, nimic din sarmanul ei suflet torturat de spaimantatoarea apropiere a mortii. Si, cu toate astea, ce subiect trist, cata durere e numai in acest titlu: O fata tanara pe patul mortii! Iata cum crede poetul c-ar vorbi aceasta fata despre durerea ei:

"Ca robul ce canta amar in robie,
Cu lantul de brate, cu aer duios,
Ca raul ce geme de rea vijelie.
Pe patu-mi de moarte eu cant durerea.

Un crin se usuca si-n laturi s-abate,
Cand ziua e rece si cerul in nori,
Cand soare-l arde, cand vantul il bate,
Cand grindina cade torente pe fiori;

Asa far' de veste pe zilele mele
O soarta amara, amara a baut,
Si astfel ca crinul de viscolele rele,
Pe patu-mi de moarte deodat-am cazut.

Abia-n primavara cu zilele mele
Plapanda ca roua, abia am ajuns,
Atuncea cand canta prin florile filomele,
O cruda durere adanc m-a patruns.

Amara e moartea cand omul e june,
Si ziua-i frumoasa si traiul e lin,
Cand pasarea canta, cand florile spune
Ca viata e dulce si n-are suspin!

Sa moara batranul, ce frunte inclina,
Ce plange trecutul de ani obosit,
Sa moara si robul ce-n lanturi suspina,
Sa moara tot omul cu suflet zdrobit!

Iar eu ca o floare ce naste cand ploua,
Cresteam inde pasari suave cantari,"
...
Si ispravitul:
"Cu frunza ce cade pe toamna cand ninge,
Suflata de vanturi aici pe pamant,
Ah! juna mea viata acuma se stinge
Si anii mei tineri apun in mormant!"

Cum vedeti, bolnava poetului nu moare, nu plange, ea face versuri cu figuri calculate, cu comparatii multe si cu simtire putina.
Si, cu toate astea, cititi aceasta poezie unei mame a carei fiica a murit de curand. In sufletul ei, care e inca subt impresia acestui doliu, versurile poetului, asa de reci si de putin simtite, vor lua proportiile si rasunetul unui adevarat si sincer strigat de durere. Mama isi va turna din sufletul ei in aceste vorbe goale, si le va umple cu emotiunea si covarsitoarea ei durere. Ea va plange si va gasi geniala aceasta poezie!
Adevarata arta e aceea care are o valoare absoluta, care face sa bata toate inmile deodata - ce mare lucru e acesta! - arta in care creatorul a condensat cea mai sincera si mai intensa viata, cea mai mare putere emotionala, ca sa fie pentru toti si pentru toate momentele vietei noastre.
Mi-aduc aminte ca am citit odata o poezie de un poet rus, Nekrasov, in care era descrisa cu vorbe simple, fara comparatii si fara figuri, suferinta unui cal mic si slab, inhamat la o caruta mare, incarcata prea greu pentru scazutele lui puteri. Si caruta se namolise intr-un noroi, si era la deal, si bietul cal, batut, tremurand la fam, tragea din rasputeri, se opintea, dar n-o putea urni din loc, in cateva versuri sfasietoare, poetul ne face sa vedem cum carutasul furios izbeste cu biciul peste ochii, peste dulcii ochi ai nefericitului cal, cum il arde din ce in ce mai neindurat, imbatat de cruzime, si cum sarmanul cal isi intoarce capul si cauta sa se fereasca, incizandu-si ochii blanzi, cari lacrimeazade durere, ca si cand ar vrea sa spuie: "Iarta-ma ca sunt slab si nu mai pot trage!" ... Imi pare rau ca nu am mai gasit poezie asta. V-as fi citit-o aci, si sunt sigur ca v-ar fi miscat pe toti. V-ar fi miscat mai mult decat daca ati vedea lucrurile aievea petrecandu-se.
Si aci e locul sa spun ce inteleg prin onestitate in arta.
Eu am vazut de multe ori - si chiar aici, in Bucuresti - asa un cal slab inhamat la greu, nemaiputand sa traga, si un carutas crud arzandu-l cu biciul peste ochi, si mi-a fost mila, m-a atins, fireste, dar nu atat cat m-a atins calul din poezia lui Nekrasov. Lucrul pare cam curios - dar e natural sa fie asa; cand am vazut eu un carutas batandu-si calul, asta era intr-o strada, sufla vantul, era cald sau ploua, treceau trasuri pe-acolo, si oamenii treceau pe trotuar, in sfarsit, era o lume care se misca in jurul meu, si partea esentiala a tabloului imi aparea intr-un decor prea incarcat, prea amestecat, si pierdea mult din claritatea si puterea emotionala pe care o avea. Artistul filtreaza lumea cu multimea si varietatea ei de aspecte prin reteaua nervilor lui. El arunca la o parte tot ce e strain de impresia lui esentiala; cu ce era incarcata caruta, ce caciula avea carutasul, ce fel era incarcata caruta, ce caciula avea carutasul, ce fel era strada si cati mai treceau pe acolo... toate aceste note se pierd, se topesc in focul emotiunei lui, si nu ramane decat ceea ce e clar, atingator si necesar in tablou; biciul, care loveste, si ochii calului, cari se inchid si lacrimeaza de durere, dulcii lui ochi, cum zice asa de frumos si de delicat Nekrasov!
Aceasta putere de limpezire si de concentrare a unei emotiuni sincere si adunarea tuturor razelor tale de energie intelectuala in acest punct de foc al sufletului tau, iata ce constituie taria si onestitatea unei opere de arta; caci numai subt imperiul acestei puteri vei gasi cuvantul fericit, forma exacta, strigatul de descarcare in care sa se toarne de sine caldura, emotiunea de care intreaga ta fiinta vibreaza.
Natura ne prezinta viata si privelistile ei amestecate si in dezordine. Ordinea si armonia ei sunt prea mari pentru ca ochiul nostru redus sa le poata cuprinde. Ea arunca, cu aceeasi indiferenta, monstrii si frumusetile ei pe acelasi plan si in acelasi tablou. Ea nu stie sa-si ascunda imperfectiunile. Numai arta are facultatea de a alege in creatiunea ei. Natura da ce poate. Artistul da ce vrea din ce poate. Iata de ce s-a zis, cu drept cuvant, ca arta corecteaza natura. Si, in adevar, nu sunt privelistile naturii si ale vietii cari fac obiectul artei, ci sensul intim al acestor privelisti, sufletul si armonia care se degajeaza pana si din lucrurile ce noua ni se par moarte si lipsite de orice ordine, si cari au, cu toate acestea, melancolia lor, veselia si viata lor intima, ascunsa ochilor nostri neinspirati. A sti sa smulgi secretul acestei vieti mari, care circula in toata natura si al carei puls bate pretutindeni, a sti sa scoti ceea ce este emotionant pana si din ceea ce noua ni se pare indiferent, a sti sa surprinzi logica statornica si armonia universala in aceasta dezordine de aspecte, care pe noi ne ameteste si ne tulbura, este a avea ochi si simtire de artist. A sti sa concentrezi puternic si sa lamuresti, in focul sufletului taum, ceea ce ai prins in tine din curgerea eterna a vietii, a munci pana la degajarea din haosul de ganduri si individualizarea clara, in cea mai trainica forma a operei tale, e mai mult decat a avea talent, este a aavea onestitatea talentului tau, cultul adanc si pasional al artei, si aceasta da operei consacrarea eternitatii.
Gandul acesta, ca ceea ce faci este definitiv facut, ca opera, scapata din mainile tale, se duce de-a lungul veacurilor si umple lumea de rasunetul vietii si batailor inimii tale, are ceva din solemnitatea si fiorul judecatii supreme a sfintei scripturi - tresai, ca la strigatul unei trambiti si, in fata veacurilor si a generatiilor cari se desfasoara inaintea ta, simti ca te umple sentimentul unei evlavii adanci, te cutremuri de indoiala si de grija ca nu vei fi destul de pregatit pentru a putea turna in opera ta tot ce ai avut mai bun, mai mare si mai sfant in sufletul tau. Iata de ce unii artisti alearga toata viata lor dupa un ideal de frumusete, pe care nu-l pot prinde si realiza decat fragmentar in creatiunile lor. Iata de ce sunt unii cari se chinuiesc si se consuma vesnic de setea si dorul unie perfectiuni pe care o intrevadm si cred un moment ca au atins-o, dar nu pot sa o apuce, ca o umbra le luneca din maini, si toata viata lor e acoperita de o melancolie inconsolabila, fructul atator deceptii, atator visuri de zeu, sfaramate de gratiile puterii omenesti. Doi oameni am cunoscut in tara noastra torturati de onestitatea si religia artei lor, vesnic muncind si vesnic nemultumiti de ceea ce au facutm vesnic tristi: Eminescu in poezie si Grigorescu in pictura.
Severitatea si munca aceasta de concentrare si armonizare de forte are o colosala importanta in creatiunile artistului; soarta si vitalitatea lor atarna de aci. Caci operele de arta se inmultesc, si viata noastra ca durata ramane aceeasi; ba, ca intensitate si varietate de emotiuni, am putea zice ca ea curge din ce in ce mai repede si mai agitata. Intre operele de arta se incinge dar e crancena lupta pentru existenta. Noi suntem tot mai grabiti, viata e din ce in ce mai scumpa, si cand pe fiecare zi, din toate colturile lumei civilizate, se arunca o noua recolta de opere artistice, mii de volume pe ceas, ca sa nu vorbim despre literatura, cari toate cer lectori, ne intrebam, cu drept cuvant: cate pagini din acest noian de scrieri, cate din  operele pe cari le admiram noi azi vor mai fi citite peste doua mii de ani? Desigur cele mai multe vor pieri, se vor ineca prin volumul lor, prin testul lor de prisosuri, si nu vor scapa decat acelea cari au sorbit din viata autorului lor, sub cea mai condensata forma, cea mai puternica si mai sincera emotiune. Asa, dintr-un tumult de glasuri, cari ne ametesc auzul, un singur tipat de durere s-ar distruge si s-ar auzi deslusit, peste amestecul de vorbe neinteles.
Si sa nu se creada, doamnelor si domnilor, ca eu fac aci deosebirile cari de obicei se fac in discutiile estetica, intre fondul si forma unei lucrari de arta, a unei scrieri literare, in special.
Prea s-a luat de-a buna comparatia atat de des intrebuintata intre o haina si vorbele cari noteaza, exprima o idee. Daca e vorba de comparatie, puneti in loc de haina corpul insusi - vedeti ce deosebire - s-ar parea ca am lasat ideea intr-o toaleta cat se poate de neconvenabila, si cu toate acestea, am fi mai aproape de adevar. Toata ideea, toata emotiunea are, in insusi fondul ei si forma, dupa cum o samanta, scuturata dintr-o floare uscata, poarta intr-insa forma desavarsita a intregii plante: in incaperea ei mica doarme radacina, tulpina si toate organele, colorile si inflorescenta plantei de pe care s-a scuturat; ii trebuie doar pamant, si soare, si timp sa se dezvolte. Ceea ce ni se oare noua ca sunt idei pe cari nu le putem exprima sunt probabil produsul unui numar insuficient de vibratii in celulele noastre nervoase, prea putin excitate, pentru a descarca un act complect de gandire clara ... in tot cazul sunt numai nebulozitati intelectuale, stari embrionare, idei in pespectiva, cari asteapta sa fie fixate, incalzite si lasate sa infloreasca.
Ne spunea deunazi dramaturgul nostru Caragiale: "Ma opresc uneori la o scena ... usoara, o vad - doi oameni, necajiti de mult unul pe altul, se intalnesc fata-n fata si vor sa se rafuiasca. Incep dialogul si scriu, muncesc la el o saptamana, doua, trei, vad ca nu merge; cere sa indrept, sa dreg frazele ba ici, ba colo, recitesc: nu e asta. Intr-un tarziu, deodata parca mi se lumineaza tot, sterg ce am scris si reiau d-a capo - vorba autorului - si scriu, si scriu, de nu pot sa prididesc, si simt ca e viu, ca e adevarat, ca e asa. Vezi ca de asta data nu m mai necajesc si nu mai lucrez eu pentru doi - acesti doi s-au ales si s-au limpezit in minte; ii vad gesticuland, s-au aprins, acum se cearta ei, si eu ii ascult si scriu."
Scena, asa cum era intai, ar fi fost o recolta culeasa de cruda si Caragiale nu e din acei cari se lacoomesc la asa ceva. El ... mai bine lasa fructele sa se usuce pe copac.
Artistii sunt cultivatori de idei!
Viata seamana mereu, si seamana amestecat si griu, si neghina, si flori parfumate, si buruiene otravitoare. Artistul alege, fertilizeaza, cultiva, pliveste - si mai ales pliveste. Aceasta constituie onestitatea recoltei artistice. Si nu putem spune indeajuns cat de mare si de insemna este rolul acesta, de critic sever si neindurat, care cumpaneste puterile artistului si hotaraste selectionarea gandurilor lui. Cum sa nu se ingrijeasca el de ce alege si cultiva pe stratul ce i s-a incredintat, cand se gandeste ca opera lui isi va scutura peste atatea capete ideile, seminti cari vor germina si vor rasari mereu, impingand astfel recolta dupa recolta, energie dupa energie in eterna ondulatie a vietii.
Sunt opere literare cari traiesc mai mult decat poporul si decat limba in care s-au inscris. De mult au disparut elenii si limba lor e moarta, cu toate acestea, prisosul de energie al acestui neam mare, ceea ce a covarsit peste combustibilul necesar pentru intretinerea formelor pieritoare ale vietii si s-a prefacut in arta senina si inalterabila traieste, fertilizeaza si scutura de mii de ani peste capetele atator generatii seminti de flori nepieritoare. Ceva din parfumul Odiseii a strabatut, direct sau indirect, in toate poemele cari s-au scris in urma.
Ca incheiere: Arta este si ea una din nenumaratele forme pe cari le imbraca viata. In curgerea eterna si-n transformarile multiple ale energiei universale, acolo unde afla teren fertil, conditii priincioase de acumulare, o parte din aceasta energie se aduna, rotind in jurul unui punct, se condenseaza si se incheaga in creatiuni artistice indestructibile. Toti vem germenii pasionali si intregii omeniri, proportiile se deosibesc - toti simtim vag, uneori lamurit, ca trece prin noi cate ceva din marea energie cosmica, toti suntem puncte de acumulare si de descarcare in lantul evolutiei; unii cheltuim tot in acest bazar ametitor al vietii, altii aduna ca intr-o palnie, cultiva, sporesc si concentreaza pentru a arunca, pe urma lor, cu o putere de expansiune uimitoare energia acumulata si fermentata in organismul lor fericit!
Asa e si cu adevarurile stiintifice. Ele tortura veacuri intregi capetee savantilor din atatea generatii; pana  se limpezesc, pana ce din starea de clocotire haotica se linistesc, se fixeaza in linii hotarate si se intru[eaza intr-o forma propire. Atunci ideea devine ca un punct de reazim, o trambulina de sarit in alta problema, un pas definitiv facut inainte, o inaltime castigata - si un nou orizont se deschide. Acesta-i mersul infinit si progresiv al energiei universale, al fortei de fecundare a vietii in cea mai inalta forma a ei, travaliu intelectual. De aci cautarea, nelinistea eterna si setea adanca a omenirii, in goana neintrerupta dupa un ideal abia zarit de poetii ei geniali, primele piscuri aurite de soarele care rasare. Are Guyau intr-un loc o comparatie frumoasa privitoare la aceasta vesnica asteptare si speranta a omenirii, in fata idealului ei, cu cat mai indepartat, cu atat mai atragator:
Era o femeie de o inocenta nebunie ... ea se rcedea logodita, si in fiecare zi credea c-are sa-i vie mirele si sa se faca nunta. Dimineata, cum se destepta, cerea rochia laba de mireasa si cununa de lamaita, se aseza la oglinda si, surazandu-si de fericire, se gatea. "Astazi, astazi, vine mirele meu", zicea bucuroasa. Si, gatita furmos, se aseza la fereastra si astepta toata ziua. Seara, o tristete nespusa o cuprindea, suspinand isi parasea gateala de mireasa si se culca. Dar a doua zi, cu prima raza de lumina, increderea si veselia ii reveneau "In sfarsit, astazi vine, azi ne cununam". Si, asa isi petrecea viata, in aceasta credinta emreu amagita si mereu reinviata, scotand seara si imbracand dimineata rochia ei de mireasa.
Umanitatea, zice Guyau, este ca aceasta femeie, uitatoare de orice deceptii: si ea asteapta in fiecare zi sosirea idealului sau; or fi sute de veacuri de cand mereu isi zice: "Maine, maine, desigur!". In fiecare generatie isi imbraca rochia alba si-si pune pe frunte cununa de lamaita. Credinta este eterna, ca primavara, ca florile.
Comparatia sufere. Insa de unele neajunsuri serioase. Omenirea nu e logodita cu o himera. Prea ar fi trist sa credem ca, de atatea mii de ani, ea n-a facut un pas macar spre mirele ei. Atata munca, atata lumina, atatea prefaceri in soarta si-n credintile ei nu se pot de loc asemana cu asteptarea pasiva a unei nebune. Omenirea merge pururea inainte, si intra din ce in ce mai in lumina.
Nelinistea ei, dornica ei intindere de brate dupa un ideal se oglindeste cu mult mai limpede in munca cinstita a marilor ei artisti si-n durerile lor de creare. Poetul, in cautarea perfectiunii, arata foarte bine intreaga evolutie a omenirii, a vietii in genere, spre ceva departat, care cheama, atrage ca un vis frumos si farmeca poate tocmai tocmai prin aceasta departare.
Desigur, nu-i o vorba desarta ca in inima poetilor bate mai tare dorul intregii omeniri.





Onestitatea in arta


Aceasta pagina a fost accesata de 1057 ori.
{literal} {/literal}