"Noi vrem pamint!"

"Noi vrem pamint!"

de Alexandru Vlahuta

Cosbuc urca incet pe jos dealul Pascanilor. Spusese birjarului sa-l astepte sus, la bordei. Era o dulce dimineata de vara; ciocirlii sa-naltau cintind in slavile cerului, toate de pe pamint, lucruri si vietati, pareau ca aduc lauda lui Dumnezeu, fericite ca le-a fost dat sa existe. Cosbuc pasea incet, ginditor, in linistea acelei dimineti de vara. La o vreme aude vorba-n urma lui - un glas minios de femeie necajita, care-si mustra barbatul, rasuna ca o toaca. Poetul, tinchind din mers, privi-ndarat: un om s-o femeie, maruntei si slabi amindoi, veneau agale, cu ochii in pamnt. Gura ei, melita, vorbea repede si cu rautate. Spunea de juncanii vinduti asta-iarna, de birul neplatit, de datorii (...), de bordeiul in care ploua, de fata pe care nu pot s-o marite - de multe, de multe.
El tacea. Rar, cind se mai oprea femeia ca sa-si ia suflet, s-auzea si vorba lui scurta, grava, pururea aceeasi:
-N-avem pamint!
Rostea vorbele astea sa-si ridice ochii, mereu cu acelasi ton, si parca mereu cu alt inteles. Era aci tinguire, aci blestem, aci intunecata resemanre, aci infricosat strigatd e revolta.
Cosbuc s-a oprit in loc s-asculte. Ei au trecut pe linga el fara sa-l bage in seama - femeia depanindu-si cetania ei de mustrari, barbatul insemnindu-i clipele de odihna cu vesnica incheiere:
N-avem pamint!
Si pe cind ei se adinceau in zare, din vechile lor suferinti un cintec nou se urzea in marele suflet al poetului.




"Noi vrem pamint!"


Aceasta pagina a fost accesata de 1107 ori.
{literal} {/literal}