La vitrina fotografiei "Mandi"
de Alexandru Vlahuta
Frumos lucru trebuie sa fie un bal costumat. Imi fac idee dupa citeva portrete expuse la fereastra lui Mandi. Intilnirea de o seara, in lumina unui salon, a atitor mode din timpuri si de la popoare deosebite trebuie sa infatiseze o priveliste foarte curioasa si plina de farmec. Ce pieritoare, si ce de iluzii atitate laolalta sub policandrul unui salon. Niciodata un spatiu de timp asa de scurt n-a putut surprinde la un loc o cantitate mai mare de iluzii ca intr-o asemenea intrecere de gusturi.
Si m-am gindit la placerea cu care contesele a doua zi se sfisie unele pe altele, in lipsa, bineinteles. Si mi-am adus aminte ca chiar am auzit intr-un loc pe o doamna, foarte slaba, descriind admirabil rochia caraghioasa a unei "marchize", si gitul lung su subtire ca o barza, si umerii vineti si ascutiti ca doua baionete, si miinile uscate ca betele, si talia otovam si ochii speriati, si umbletul de jupineasa; ... in sfirsit, un portret in toata regula, care - indiferent de gradul de asemanare cu originalul - dovedea sau un talent incercat de mult, sau o patima a carei caldura, si putere de explozie pot tinea loc de talent. Apoi, drept incheiere, un val de vorbe minioase la adresa lui Claymoor, care, in eterna lui indulgenta si ieftinatate de epitete parfumate, gasise de respectiva marchiza charmante.
Si cum priveam la geamul lui Mandi, la noua recolta de chipuri gatite, s-a intimplat sa recunosc sub un bonet de doica pe doamna al carei glas intepat il aveam inca in urechi, s-alaturea, chiar alaturea, stetea, fara nici o rachiuna, nevinovata marchiza. M-am uitat bine si, pe cit am putut judeca dupa fotografie, Claymoor era mai aproape de adevar.
Dar nu mai puteam sta. Se strinsese lume si ma inghesuia de la spate. [...] Apretierile tari incepusera.
-Ete cita palarie, maica, Doamne!
-Ce frumoasa-i aia despoiata!...
-Daca au bani, cum sa nu fie frumoase?
-Uite ala ce caraghios e imbracat.
-Ala-i "Pampadur" ...
Reflectii insipide, de-ale celor care nu pot cugeta incet.
M-am desfacut din multime s-am privit alaturea fotografiile copiilor costumati. Figurine mici, palide si bucalate, sub largi tricornuri panasate, fetite de cite 5 ani, aproape strivite sub gateala grea si umflata a unei dame istorice, tinci de abecedar, fuduli si zapaciti, in peruci pudrate, scotind din gulerile horbotate un git subtire ca mina s-un capcean cit o portocala, cavaleri medievali, conti si Robespieri mititei si speriati, carora li s-a recomandat sa stea frumos, sa nu-si vire degetele in nas si sa-si pazeasca hainutele. Ce gatiti sunt, ce parfumati trebuie sa fi fost, si cu ce mindrie trebuie sa se fi rotit a doua zi printre camarazii lor, cari n-au fost nici prin vis strabatuti de asemenea senzatii de moliciune si de bogatie.
Am plecat. Si m-am gindit mult la aceasta floare a viltoarei societati.
Ce vr deveni acesti copii rasfatati, ale caror simturi se blazeaza asa de timpuriu, a caror atentie e absorbita de splendoarea luxului si gatelilor femeiesti si ai caror nervi delicati isi deschid gurile si pompeaza din atmosfera calda a buduarelor toata moliciunea si frivolitatea unei rase decazute?
Mi s-a parut ca-i vad deja mari, o droaie de coconasi si de sportmeni intorsi din Paris, radiosi de taietura corecta a pantalonilor, lenesi, farsori si limbuti, facind uneori pe scepticii si pe deziluzionatii, visatori vecinic de aventuri amoroase, ahtiati vinatori de zestre si hazlii conducatori de cotilioane. Si de la acesti fluturasi subrezi involuntar m-am pomenit cu gindul la grecii din timpul republicilor libere si puternice, si la viata lor harnica si inteleapta, si la mincarea lor sobra, si la imbracamintea lor simpla, si la copiii lor sanatosi, zdraveni si scapatori de inteligenta, aprinsi de dorul de lupta si de intrecere onesta si glorioasa.
Si-atunci a rasarit din toate partile o lumina spornica, o fericire s-o arta exuberanta, care a uimit lumea si care a ramas ca o coloana uriasa de flacari pururea arzatoare in noaptea agitata a veacurilor urmatoare.
Apoi iarasi mi s-au intors gindurile la stocul de mizerii si rafinariile bolnavei noastre civilizatii, la multimea de afise cari acopar zidurile capitalei, la intrecerea de mode, la noptile zbuciumate si zilele de migrena ale mamelor, la paloarea de ceara si saracia de putere a copiilor, la vitiile, spoiala si lenea de prin scoli, la ingrozitoarea lipsa de vlaga si de entuziasm, a noastra si a tovarasilor nostri.
Ce sarbada balacire intr-o mlastina de conventii si de etichete, ridicule in cea mai mare parte! Ce forme false de viata acopar cu lustrul lor si cu grimasa lor de veselie tinjirea bolnava si colosala tristeta a timpului.
Putine scandale mai sunt in stare sa dea emotii si sa atinga pudoarea societatii. Toate se uita de seara pina dimineata.
Un scapat din puscarie, ordinar, incapabil, lenes si ahtiat dupa bani, se ia bine pe linga o baba bogata, grasa si desfrinata, o cultiva, o ameteste s-o ia de nevasta. Se instaleaza in acareturi mari, la moale si la caldura, face pe rentierul, si orice demnitate publica, orice treapta sociala i s-asterne sub talpi.
Si citi trintori fericiti, citi intretinuti de femei sau de buget nu foiesc si nu-si plimba mindria si cinica multumire de sine in binecuvintatul si ingaduitorul nostru sat fara ciini!
Dar ce au de-a face toate astea cu fotografiile de la Mandi?
Iata ce au de-a face.
Aceste fotografii reprezinta o parte destul de accentuata din viata tactica pe care o traim. Placerea pe care o cautam in reminiscenta si modelele altor veacuri, dorinta de a ne lasa parigoriei, imbracind un port care nu e al nostru si imprumutind o iluzie de viata straina de noi si de tot ce e al nostru, mascheaza o adinca melancolie s-o irezistibila fuga de propria noastra viata, o inconstienta abatere a ochilor de la aspectul trist al unei realitati din ce in ce mai dezgustatoare. Fara sa ne dam seama, purtam in noi ceva din vitiul hacisistilor. Instinctiv cautam sa ne falsificam vederea si gindurile, insetati de a gasi un refugiu in imperiul unei iluzii, in alucinatia unei betiii de nervi. Si veselia noastra de multe ori e calpa, si risul nostru adesea are ceva din spasmurile si crispatia unei dureri...
Se cunosc foarte bine, dupa felul de petrecere, dispozitiile morale ale unei societati.
Iata spre pilda un mod de a sarbatori pomul de Craciun (Christbaum) la nemti, in inalta societate: in noaptea spre Craciun, mama isi cheama copiii - fiecare copil isi are un capitol disponibil de cadouri - fetele au cusut haine si rufe, s-au impletit baidere, baietii au cumparat din economiile lor cite un lucrusor frumos si folositor. Mama si copiii se imbraca bine, impacheteaza darurile, pregatesc pomul si pleaca. La citiva pasi, peste drum, colo, in casuta cea veche si saracacioasa, ei stiu ca locuieste o biata femeie vaduva cu cinci copii, cari n-au pom de Craciun, nici haine, nici daruri de la nimeni. Ei merg intins intr-acolo, pasesc tiptil, misterios si plini de extazul surprizei pe care au s-o faca. Iata-l ca au ajuns la pragul saracilor, incetisor aprind luminarelele din pom; tuturor le bate inima de nerabdare si de o evlavioasa fericire. Deschid usa cintind un Weihnachtslied si umplu casa de lumina si de bucurie. Pe saraca femeie o ineaca lacrimile de recunostinta. Copiii, cu ochi mari, infiorati ca de un vis, se dau linga pom si privesc cu nesat. Cintecul s-a ispravit. Un pachet se desface: toti tac, patrunsi de solemnitatea acestui moment.
Copiii bogatului saruta pe copiii saracului, le impart daruri, si zau, n-ai putea sti cari sunt mai fericiti; cei cari dau, sau cei cari primesc.
Avem si noi pom de Craciun. Se sarbatoreste, de ordinar, la Sf. Vasile. In ziua aceea cocoana asaza pomul in mijlocul unui salon elegant. Copiii bogatilor sunt invitati la o mica petrecere dansanta, organizata in onoarea lor. Cadouri scumpe se schimba intre bogat si bogat. Acestia petrec si se invelesc, ei intre ei, inchisi bine la caldura, gatiti in hainele lor cele mai frumoase. Niciodata nu i-a trecut cuiva prin gind ca din prisosul, din sfirimiturile bucuriei lor s-ar putea face o sarbatoare sfinta si nespus de fericita copiilor saraci, cari n-au la ziua aceea nici haine, nici daruri, nici pom de Craciun.
Cita bucurie si liniste morala n-ar putea sa imprastie in jurul lor aceste cocoane, asa de frumos gatite, daca din splendoarea balurilor s-ar scobori citeodata in odaie fara piine si fara aer a saracului.
Si ce element puternic de educatie, ce pregatire solida pentru copiii vostri ca sa-i luati de mina si sa-i aduceti din cind in cind sa vada ei singuri lipsa si nenorocirea, si sa simta mila, si sa ajute, sa guste de mici marea si sfinta placere de a usura durerile altora!
De astfel de ginduri m-au umplut fotografiile de la vitrina lui Mandi.
S-am plecat trist si necajit pe acele chipuri asa de frumos gatite, asa de cheltuitoare pentru un capritiu de o seara...
La vitrina fotografiei "Mandi"
Aceasta pagina a fost accesata de 2143 ori.
