Delavrancea (1909)
de Alexandru Vlahuta
Fiecare suflet isi poarta chipul care i se potriveste. Daca nu si-l are de la inceput croit pe seama si pe faptura lui, singur si-l modeleaza, din launtru in afara, incetul cu incetul. Nu e linie, nu e trasatura cit de neinsemnata in figura unui om care sa nu corespunda unui anume gest sufletesc. Mai intii gura e modelata de miscarile si de caldura cugetarii, de vorbeel pe cari le spune, si mai ales de cele pe cari nu le spune; apoi ochii, ochii cari, invaluind formele de afara cu privirea sufletului care se uita prin ei, capata, cu vremea, caracterul, expresia fundamentala, coloarea privirii, a undei acesteia de viata, incarcata de dragoste sau de ura, de bunatate sau de rautate, de lumina sau de intuneric, dupa curpinsul adincului din care pleaca. Si toata fata, cu liniile si cu miscarile ei, sfirseste astfel prin a fi opera firii noastre, a sentimentelor si gindurilor noastre.
Sufletul puternic, inzestrat cu atitea daruri minunate, sufletul complicat, nelinistit, vibrant si atit de comunicativ al artistului Delavrancea isi poarta cu adevarat figura care-l prinde, haina care-l arata asa cum ii el.
-Seamana cu Hristos ...
-Cu Shakespeare mai mult!
-Are ceva din Velasquez
-Din Van-Dyck mai mult ...
De cite ori n-am auzit discutii de astea despre figura lui Delavrancea! In fiecare din parerile de mai sus e cite-o farima de adevar. Si poate c-ar mai incapea si alte insemnari. Asa, bunaoara, mie, Delavrancea imi face imrpesia unui leu. Imi face imrpesia asta mai ales in vro citiva ani icnoace, de cind bataliile vietii au dat firii si ochilor lui seriozitatea aceea asezata, linistea aceea impunatoare a eroului, pe care primejdiile nu-l mai pot impresiona. Trupes, voinic, frumos, adus putin de spate, ca si cum l-ar apasa povara propriilor lui ginduri de sub coama-i bogata care-ncepe-a carunti priveste in lumea de-afara, ce pare a-l interesa din ce in ce mai putin, cu linistea puterii care nu cunoaste hotar; plina barbatie a talentului, focul otelitor al vremii si framintarea gindurilor au dat infatisarii lui acea mindrie potolita, aproape melancolica, a omului cu adevarat superior, pe care nimic din desertaciunile vietii noastre nu-l mai atinge; dealtfel, si miscarea ceea domoala, invaluita in nu stiu ce mister, infiorarea aceea pe care-oimprastie din toata fiinta lui, cind se ridica la tribuna sa vorbeasca, ii da ceva din gravitatea si maretia imperiala a leului!
Dar ce suflet interesant! Ce flacara zbuciumata e sufletul acestui puternic artist!
Ridicat de jos, din glaota vinjoasa a muncii s-a indurarii tacute, de care nici macar o generatie de surtucari nu-l desparte, crescut in nevoi, lipsit adesea pina si de jocurile si de bucuriile obisnuite ale copilariei, Delavrancea e firea cea mai aleasa si mai aristocratica ce se poate inchipui. Un aristocrat, in intelesul bun, larg si simpatic al cuvintului. In gesturile lui, in franchetea lui, in gindire, in vorba, ca si-n viata, e o distinctie nobila - de o fermecatoare nobleta. Ai zice ca retraieste in el cel ami rafinat suflet atenian din zilele lui Pericles. Artist in tot ce face. Cu adevarat natura ritmica.
-Ce pictor ar fi fost Delavrancea! imi spusese marele Grigorescu. Ai bagat de semaa ce expresiv e in desen, cum rpinde miscarea, caracterul, si ce vie si colorata e linia in el ? ...
A ramas un pictor in vorbe. Un mare pictor.
Din armonia minunata a puterilor lui sufletesti, a uimitoarelor lui puteri, de o salbateca spontaneitate, izvoraste sifarmecul acela pururea proaspat al cuvintului, verva aceea stralucitoare, torentiala, care-ti da intotdeauna impresia de ceva supraomenesc. Ascultindu-l, sau citindu-l, ai credinta ca Delavrancea ar putea sa faca orice, sa invinga orice greutate, sa atinga orice inaltime cu darul cuvintului. Si-n adevar ca asa si este.
O, sa nu masoare nimeni puterea acestui suflet mare dupa rezultatele vazute si ponderabile, cari servesc de baza pentru bilantul oamenilor practici. Delavrancea e un risipitor. De inima lui, de talentul lui, de timpul , de munca si de banul lui, Delavrancea e cel mai generos, cel mai nesocotit risipitor ce se poate-nchipui.
Bun? ... Fireste ca e si bun. Un artist nici nu poate sa fie decit bun. Dar nota fundamentala a firii lui de risipitor e mai mult nepasarea. O nepasare mareata, ca a naturii. Timpul lui - ca si cind ar fi eternitate - asa nu si-l socoteste. Si nimic din ce e al lui nu-l preocupa. Ce-a spus el, ce-a scris el - e trecut, un trecut spre care niciodata nu-si mai intoarce privirea. E ca si cind n-ar mai fi al lui. Sunt roadele scuturate din prisosul vietii, din nevoia firii lui de a produce, de a crea. Ce a face lumea cu ele, o priveste.
Si nu sa zici ca cercetarile vremii i-au dat taria asta. nepasator a fost el de scrierile lui de cind il stiu.
Mi-aduc aminte - or fi trecut de atunci vro douazeci si cinci de ani - un excelent profesor de limbile greaca si latina se straduia, intr-un lung sir de articole-foiletoane, sa lamureasca, pe temeiul primului volum, Sltanica, locul lui Delavrancea in literatura. Criticul facea o lunga, instructiva poate, dar mai ales ostenitoare calatorie pe toate drumurile batute si prin toate greutatile si varietatile de genuri literare statornicite in cartile de scoala. Si cum nici unul din acele drumuri si-n nici una din acele despartituri nu-ntilnea pe Delavrancea, si cum in nici unul din tiparele stiute nu-ncapea dihania asta nemaivazuta, bietul profesor, contrariat - jignit foarte in prestigiul sertaraselor lui, asa de frumos lustruite si numerotate - hotari ca ... salbatecul acesta inclasificabil nu e si nu poate fi un literat, pentru simplul cuvint ca felul lui de a gindi si de a spune ce gindeste nu intra in nici una din cutiutele consacrate de intelepciunea veacurilor. Delavrancea a citit critica necajitului profesor, a zimbit si sia vazut de treaba. Si ce bine-a facut!
Dupa Sultanica, unde ca o floare de primavara se deschide sufletul curat al cimpiilor noastre, trecut prin sufletul tot asa de curat al artistului, a venit Trubadurul, cu viata zbuciumata si chinuita pina la nebunie a oraselor, apoi strasnica judecata a ticalosiilor legate de spoiala civilizatiei noastre - Parazitii si Intre vis si viata.
S-au muncit unii sa-i numere adjectivele si verbele, au cautat altii sa-i prubuluiasca frazele dupa schemele invatate prin carti; l-au banuit romanticii ca prea e realist, realistii ca prea e romantic; l-au mustrat literatii pentru politica lui si oamenii politici pentru literatura lui. Delavrancea, imperturbabil, si-a vazut de drum. El si-a urmat inainte porirea sincera a inimii lui - si numai ce i-a poruncit inima lui sa spuie tare a spus in adevar tare. In articolele de ziar, pe cari un scriitor mai putin indiferent si le-ar fi stirns de mult in volum, ca si in literatura lui, ca si in discursuri. Delavrancea e acelasi om dintr-o bucata, cinstit cu el - cinstit cu lumea. Pururea sincer - orice i s-ar intimpla. El nu-si cauta cuvintul, nici atitudinea. Isi descarca sufletul, ca de-o greutate care-l doare, de care trebuie sa scape.
In vorba, ca si-n fapte, el isi pune tot focul inimii lui de poet - toata marea lui iubire de oameni si de dreptate. Si nu e impresie din luma de-afara care, in sufletul lui, sa nu capete numaidecit rezonanta, ritmul, puterea cea sfinta a poeziei. El face arta cu palpitarile, cu flacara vietii lui, cum face albina miere cu sucul florilor din cari se hraneste.
Delavrancea (1909)
Aceasta pagina a fost accesata de 2310 ori.
