Amintiri despre Eminescu

Amintiri despre Eminescu

de Alexandru Vlahuta



(1889)


Sint zece ani de cind am fost pentru intiia oara, la Eminescu acasa. El sta pe-atunci in Podu Mogosoaii, deasupra unei tapiterii, intr-o odaie larga in care avea un pat simplu, trei scaune de lemn, o masa lunga de brad, patata dram asa de cerneala, carti multe, ticsite pe noua politi mari ca de vro patru metri, o masina de cafea pe soba, un lighean de pamint intr-un colt, in alt colt un cufar vechi; pe pareti, nici o cadra. Poetul era singur, intr-un surtuc lung peste camasa de noapte. Prietinul cu care venisem il cunostea din copilarie , isi ziceau tu. Am stat aproape o ora, in care eu n-am vorbit nimic. I-am ascultat pe ei discutind asupra telepatiei. Sfiicis ma uitam la Eminescu. Eram asa de fericit ca-l vad. Mi se parea un zeu tinar, frumos si blind, cu parul lui negru, undulat, de sub care se dezvalea o frunte mare, palid la fata, cu ochii dusi , osteniti de ginduri, mustata tunsa putin, gura mica si-n toate ale lui o expresie  de-o nespusa bunatate si melancolie. Avea un glas profund, muzical, umbrit intr-o surdina dulce, misterioasa, care dadea cuvintelor o vibrare particulara, ca si cum veneau de departe, dintr-o lume necunoscuta noua.
Din ziua aceea am cautat sa ma imprietenesc cu el. Mincam adesea la acelasi birt, si multe seri ni le petreceam impreuna "vorbind rau de lume" si fumindu-ne dejunul si prinzul de a doua zi. El era pe-atunci redactor la ziarul Timpul. Constiincios si muncitor peste masura, de multe ori Eminescu ducea singur greutatile gazetei. Cite nopti petrecute cu condeiul in mina! S-a doua zi, palid, nepieptanat, plin de cerneala pe degete, c-un teanc mare de foi scrise intra in tipografie, unde rinduia materia, redacta informatii, facea corecturi si numai sara, cind gazeta incepea sa se vinture la roata, atunci isi aducea si el aminte ca a trudit si n-a mincat nimic in ziua aceea.
Imi pun minile la ochi si trec repede peste acest sir de ani, in cari Eminescu si-a dat cea mai scumpa si mai nobila parte din viata si inteligenta lui pentru ... o mizerabila bucatica de paine, Cind veneau caldurile nesuferite ale verei, patronii de la Timpul plecau toti pe la bai. Eminescu stetea neclintit in Bucuresti, mistuindu-se si luptind pina la jertfa pentru onoarea si triumful altora, soldat credincios si nefericit.
Intr-o zi m-am dus la tipografie sa-l iau ca sa mincam impreuna. L-am gasit facind corecturi. Era abatut si foarte obosit la fata.
-Uf, nu mai pot, nu mai pot ... As vrea sa ma duc undeva la tara, sa ma odihnesc vro doua saptamini.
-De ce nu te duci?
-Dar unde sa ma duc? Cu ce sa ma duc? Pe cine sa las in locul meu?...
Asta era pe la sfirsitul lui mai. Dupa o saptamina gazetele anuntau ca Eminescu a innebunit. Timpul raminea cu cele mai frumoase articole ce s-au scris vrodata in presa noastra. Un gol imens se facea in literatura romana. Micii Zoili isi frecau minile de bucurie.
De aci incolo, viata lui Eminescu, adinc zdruncinata de un lung exces de munca si de suferinti, se scurgea ca o agonie grea, penibila, neinchipuit de dureroasa. Prietenii l-au trimes la Viena.  Acolo a cautat, ingrijit, aproape restabilit. Dupa doi ani l-am vazut in Iasi. Era de o tristeta si de o melancolie sfisietoare; blind ca si-nainte, dar silnic la vorba, vecinic dus pe ginduri, si timid ca un copil, si lipsit de orice vointa. Avea deplina aducere-aminte a oamenilor, a lucrurilor si a tuturor intimplarilor din urma. Ma-ntreba cu interes de cunoscutii lui din Bucuresti, s-arata o nespusa mila pentru cei saraci. Apoi, iar, ca si cum si-ar fi adus aminte de o nenorocire mare, se cufunda in ginduri si nu mai spunea nimic cite-o jumatate de ceas. Numai isi ridica ochii din cind in cind si, impreunindu-si minile, ofta de te-neca plinsul "Of, Doamne, Doamne!..." Si iar punea ochii in pamint si tacea. Avea convingerea puternica ca e pierdut, ca pentru el nu mai e de trait si ca intr-o zi are sa moara de foame. Ideea ca nu are cu ce trai il chinuia si zi si noapte. De multe ori mi-a spus blind, incet, cu acel glas profund ce venea dintr-o alta lume " Tare as vrea s-adorm odata si sa nu ma mai destept".
A adormit in sfirsit aceasta jertfa glorioasa a unei scoietati frivole si nepasatoare. Intr-o tara ci atitea nulitati triumfatoare, un poet atit de mare si de cinstit nu putea sa moara decit intr-un spital de nebuni. Cite reflectii triste nu ne cuprinde in fata acestui dureros sfirsit.
Oameni ca Eminescu rasar la departari de veacuri in existenta unui popor.
Este oare un pacat asa de mare de a rupe hotarele de gandire ale contimporanilor tai s-a te ridica cu mult deasupra timpului s-a societatii in care te-ai nascut? ... Daca e asa, pedeapsa e din cale-afara grea.
Imi pare rau ca n-am la indemana destule date, ca sa pot schita aici biografia lui Eminescu. Dupa cate stiu, viata poetului a fost intotdeauna o amarnica lupta cu saracia. De cate amagiri nu s-o fi izbit el in societatea noastra, asa de rece si despretuitoare pentru oamenii "nepractici"! Inselat de-atatea ori in cele mai curate si mai sfinte visuri, sufletul lui pierdu de timpuriu orice credinta in viitor si, speriat de asprele realitati ale vietii, se refugie in linistitul imperiu al trecutului. Acolo neadormitele lui ganduri traiau ca-ntr-o legenda frumoasa.
Cititor pasionat, el era unul din cei mai adanci cunoscatori ai limbii, literaturii si istoriei noastre din cele mai intunecate vremuri. De multe ori a trebuit sa-si dea paraua gurii pentr-un manuscris vechi, ori o carte rara descoperita in vrafurile mucezite ale vrunui buchinist. Figurile marilor voievozi si intamplarile din vechime, de mult ce le gandise, se desteptau in el clare ca niste evocari din propria lui viata. Batranul Mircea si batalia de la Rovine cu acei sprinteni calareti ce "roiesc dupa un semn si in caii lor salbatici bat cu scarile de lemn" sant viziuni puternice, e o lume vie, pe care poetul o vede deslusit in toate detaliile si de aceea ne-o descrie asa de plastic si de sugestiv.
Eminescu a fost pregatit sub toate raporturile a croi un drum nou in literatura romanilor. Niciodata nu s-a vazut la noi un temperament de artist completat intr-o cultura asa de vasta si de-o originalitate atat de puternica. In poezia noastra dulceaga, lina si fara adancime, versul lui Eminescu rasare intr-un relief izbitor. Simti indata ca ai de-a face c-un reformator. Primele lui poezii sant un stirgat de neliniste, de revolta artistica. E o necunoscuta vibrare de gandire si de sentiment. Alta limba, alta viata, cuvintele lui au suflet, miscare, coloare, forma, fiecare epitet e o explozie de lumina, Ce vigoare extraordinara si ce frumuseti ritmice neasteptate, neatinse inca pana la el!
Eminescu citea in original pe clasicii antici, s-avea evlavioasa admiratie pentru operile lor mari, linistite, perfecte. "Cand mi-i capul greu si ametit, ne spunea el odata, o pagina din Sofocle ma insenineaza". Cunostea in perfectie limba germana. Isi facuse studiile universitare in Berlin, s-avea o deosebita predilectie pentru filozofii nemti, in special pentru Schopenhauer, care nu putin va fi contribuit la intunecarea prismei de vedere a deceptionatului poet si la vecinicul lui dor de Nirvana ... "setea linistei eterne" din Satira IV si din atmosfera morala a mai tuturor poeziilor lor. Ce pacat ca in viata asta, asa de scurta si nesigura si plina de dureri n-a gasit si el un suflet care sa-l iubeasca, sa-l inteleaga si sa-l ingrijeasca de-aproape, ca pe-un copil strain, plapand si nenorocit! Asta-iarna l-am intalnit des, zgrebulit de frig, ducandu-se la cafenea, ca sa se-ncalzeasca...
S-acum, cand umbra marelui artist nu mai supara pe nimeni, organizati comitete si chibzuiti-va ce podoabe sa-i asterneti pe mormant. Peste voi si peste ironica voastra generozitate, cad numai bine cele patru versuri mandre si dispretuitoare ale poetului, luceafar stralucitor si vecinic ca si Hyperion:

"Traind in cercul vostru stramt,
Norocul va petrece;
Ci eu in lumea mea ma simt
Nemuritor si rece".





Amintiri despre Eminescu


Aceasta pagina a fost accesata de 1058 ori.
{literal} {/literal}