In razboi

In razboi

de Alexandru Vlahuta


Grigorescu era, de felul lui, foarte friguros. Orice alte neajunsuri si suferinti gaseau in el o mare putere de rezistenta. De frig, insa, si de indiscretia oamenilor, toata viata lui a avut groaza.

Apropierea iernii, ploile, cumplitele vanturi ale Britaniei il hotarasc sa plece. isi inchirie un atelier la Paris. Avea adunate, din atatea calatorii, o multime de lucruri de arta: mobile vechi din Normandia, goblenuri, stofe orientale, covoare, arme, vase, si, cu darul lui de a insufleti lucrurile prin felul cum stie sa le grupeze, sa le armonizeze intre ele, isi facu un interior artistic, de pace si de vis, unde toate vorbeau incet, cu glas din alte vremi. Acolo il gasi chemarea lui Ion Bratianu la 1877.

Poetul linistii, bunatatii si blandetii, poetul luminii si al cerului albastru e chemat sa cante intunericul si viforul mortii, sa gaseasca pe paleta lui colori pentru cea mai ingrozitoare priveliste pe care o poate infatisa salbatacia nedomolita inca a neamului omenesc. si n-a fost pictor pe lume care sa le fi gasit mai bine ca el. Pare ca toata viata lui nu facuse decat asta. in rand cu soldatii, infruntand moartea, a privit de aproape toate atrocitatile razboiului, a inteles cine sunt adevaratii eroi, si lor le-a inchinat toata iubirea si toata admiratia sufletului lui; pe ei, pe opincarii aceia uscati si vanjosi, care se azvarleau cu frenezie in bratele mortii, pe ei, mai ales, i-a nemurit in puternica lui opera - cea mai miscatoare epopee a vitejiei neamului nostru. Da. Erau fratii lui aceia. si cum ii semanau! Frati buni, puindu-si ca si el, tot sufletul in ceea ce faceau, muncind din greu, luptand din greu, jertfindu-se, fara nici un gand de rasplata, simtind in tot ceasul, asupra destinului lor, o porunca ce vine mai de departe si porunceste mai strasnic decat cea pe care le-o striga imprejurarile. in fata ingrozitoarei tragedii a razboiului, un pictor nou se destepta in Grigorescu.

Sunt douazeci de ani de cand - pogorat din lumea sfintilor - omul acesta culege din aspectele vietii pamantesti numai ce i se pare lui ca se apropie mai mult de cele sfinte. Seninatate, vis luminos, soapta discreta, miscare linistita - partea de zambet, de iubire si de bunatate a vietii - tot ce se poate exprima printr-o desavarsita armonie de colori si printr-o calda euritmie de linii - acestea sunt notele fundamental caracteristice din mai toate tablourile lui Grigorescu de pana acum.

Dealurile lui sunt lin traganate, muntii din fund de-abia se zaresc taindu-si, in linii frumos ondulate si din ce in ce mai sterse, coamele fumurii pe cerul albastru, cu nori de argint, copacii lui sunt de obicei mesteceni zvelti, cu tulpina alba, cu ramurelele fine, indoite in jos si frunzulita usoara ca lumina; boii lui trag incet, fara sa se opinteasca in jug - arareori carele sunt incarcate - si oamenii merg incet pe langa boi, fara sa-i sileasca; ciobanul sprinten si voinic, ce sta razemat in bata cu privirea pierduta in adancul zarii, e visator, cum visatoare e si pastorita care toarce pe tapsan, in marginea padurii; in atitudinea si pe figura lor e liniste si gratie, si un aer de straveche noblete, ca si cum ar zice: Noi suntem solii trecutului, noi suntem lamura neamului acestuia.

Largul zarilor, departarile strabatute incet, privirea ingrijat indreptata spre cer, munca pamantului, cu fatalitatea ei misterioasa, au dat sufletului romanesc o mare putere de resemnare si nu stiu ce miscare potolita si ritmica in felul lui de a se exprima.

Toti oamenii lui Grigorescu, tacutii, ganditorii lui oameni de la tara, sunt rasariti ca si arborii lui, din calmul aceleiasi naturi marete si nepasatoare. Ei nu gandesc cine stie ce. Totusi, pe buzele lor o taina mare pare ca asteapta dezlegarea cuvantului. si acum, tacutii acestia, uitatii si nestiutii acestia aveau sa spuna, in fata mortii si-n auzul intregii lumi, cine sunt, de unde vin...

Grigorescu a trecut cu ei Dunarea. A trait cu ei ostenelele, suferintele si primejdiile razboiului. A pandit cu ei in santuri, sub suierul gloantelor, s-a amestecat cu ei in iurusul de la Grivita; la Smardan, la Opanez, la Plevna a vazut ce lucru de nimic e viata unui om in razboi si ce fiara a fost dormind sub infatisarea aceea blanda a frumosului pastor ce facea podoaba peisajelor lui.

El era acolo in ceasurile acele de scarsnire, un glas al istoriei, un trimis care avea sa vada intr-o clipita, si pentru toti, ceea ce nu se poate vedea decat o singura data, in toata intunecata nemarginire a timpului, sa vada profund, cu ochi pe care moartea nu-i inchide, si sa spuna veacurilor viitoare ce-a vazut.

in tablourile lui din campanie nu-s miscari de manevre, nici grupari conventionale de modele care pozeaza. Nimic aranjat, nimic teatral. Sincer, ca insusi faptul pe care-l priveste, el te face sa vezi, ca la lumina unui fulger, in grozavenia unei clipe, toata zguduitoarea tragedie a razboiului; dar asa de strasnic iti lumineaza clipa aceea, si asa din adanc iti rascoleste sufletul cu ceea ce-ti arata, ca ai dintr-o data intreaga priveliste a celor ce au fost si a celor ce au sa fie.

Toata privelistea luptei, in toiul ei... cine a putut-o vedea vreodata? Cine si-o poate macar inchipui? O panorama de miscari? Vai, au facut destui pictori batalii de acestea reci, incremenite, compuse in atelier, spre glorificarea cutarui mare general. Privindu-le, te gandesti linistit la... talentul pictorului. Ostasii lui Grigorescu se bat, ucid si mor in campul cel mai adevarat si mai serios al vitejiei si al mortii. Bunatatea si mila acestui suflet de artist au strigat de groaza si de durere in fiecare trasatura de creion. Ceva din inima lui ranita se simte in fiecare lovitura de pensula.

Am inaintea mea o batalie in valea Rahovei, vazuta dintr-o margine si foarte de aproape. E chiar inceputul ciocnirii. Gornistul turc a cazut strapuns de baioneta celui dintai ostas roman, care doar un pas a mai facut si-a cazut si el, impuscat, cu fata-n jos, cu inima pe arma, peste el cade pe spate ucigasul lui, cu mainile inclestate pe pusca, turcul matahalos, in pieptul caruia dorobantul nostru si-a infipt din goana baioneta pana-n garda; acum se vad si ceilalti dorobanti cum vin din urma gramada, ca adusi de o vijelie; moartea fulgera din mii de pusti indreptate asupra lor, ci ei inainteaza neinfricosati, orbiti de setea biruintei; in fund se ridica tot mai intetit zarva multimii invalmasite; acolo e toiul bataliei, oarba framantare a pieirii. Nu cunosc in pictura povestire mai zguduitoare despre grozaviile razboiului. Gasesc in aceasta schita o mult mai puternica si mai adevarata infatisare a ferocitatii omenesti decat in marele tablou de la primarie, intitulat Atacul de la Smardan, asupra caruia unul din cei mai autorizati critici de arta ai Apusului isi rosteste astfel parerea: Privindu-l, zice d-l W. Ritter, ramai uimit de nespusa simplitate a compozitiei, dar mai ales de pasiunea ce respira din toata aceasta panza; e razboiul vazut cu ochii soldatilor, nu cu al sefilor. Trebuie sa stii, insa, ca impresia asta asa de puternica ce ti-o da tabloul e datorita pasiunii de care-a fost stapanit pictorul in momentul executiei: niciodata un pictor de razboi n-a fost asa de adanc rascolit in sufletul lui. Nici Meissonier, nici Detaille, nici de Neuville n-au presimtit ca batalia, vazuta printr-un singur episod, ar putea da o astfel de sinteza. Nici lui Menzel, nici lui Werner nu le-a dat in gand sa-si sacrifice demnitatea de diplomati si de inalti slujbasi ai statului, ca sa inteleaga racnetul salbatec al soldatului in vartejul luptei. Aci cu adevarat vezi furia in arta, si e zugravita de cineva care, pe cand lucra, isi platea foarte scump clipele acelea. Dar ceea ce e mai de mirat e ca aceasta uriasa panza, in care personajele sunt infatisate in marime naturala, iti face impresia ca a fost pictata, cu iuteala fulgerului, pe campul de razboi. Nimeni nu-si inchipuie ca exista in Bucuresti o astfel de opera. ii indemn pe toti care trec prin capitala Romaniei sa nu paraseasca orasul fara a se duce la primarie, pentru a-si umplea sufletul de maiestria si de puterea de vraja a acestei uimitoare picturi.

Am vazut o replica a tabloului acestuia in colectia doctorului Alle. 1 februar 1897. München (n. a.). rului N. Kalinderu, o adevarata minune. Tabloul ca suprafata e mult mai mic - mult mai mare insa ca adancime si ca miscare. Nu atat de fioros, pe cat de sfasietor. Te uiti c-un sentiment de admiratie si de mandrie la ostasii aceia, invaluiti ca in flacarile unui foc urias... Cum se duc, si cum simti ca se duc la moarte! Ce-ar fi zis d-l Ritter dac-ar fi vazut panza aceasta!

Numai cand stii ce pasiune de munca neadormita a stapanit intreaga viata a lui Grigorescu, incepi sa intelegi verva, caldura, tresarirea de sentiment a fiecarei linii, cum si miraculoasa repeziciune si siguranta de factura care au slujit asa de admirabil sufletul fara de astampar al acestui mare observator.

Dar Spionul! Ce vifor de miscare, si ce expresie de suprema incordare! Iata, calarasul nostru a ajuns pe spion din fuga, a ridicat sabia cu atata indarjire, cu atata vajnica manie ca parc-o si auzim vajiind in aer, si capul turcului, plecat cu frica sub lovitura mortii, degeaba se mai fereste - il si vedem despicat; poate ca in aceeasi clipa se vor rostogoli amandoi, caci turcul a scos revolverul s-a tras, un alt calaras soseste si el in goana calului - o tragedie zarita la lumina unui fulger; totul e fioros: cerul de plumb, apusul de sange, scapararea de lumina in fund, goana nebuna a cailor cu ochii aprinsi, cu urechile ciulite, si coama zburlita, si coada fuior; gestul hotarat, scrasnitor al calarasului ce da strasnica lovitura, miscarea talhareasca a spionului, care in clipa din urma scoate revolverul si trage - toate parca sunt alese si puse acolo ca sa te ingrozeasca. si dac-a fost vrodata artist pe lume care sa se gandeasca mai putin la efecte, la ce vei simti tu si la ce ai putea spune in fata operei lui, acela, fara umbra de indoiala, a fost Grigorescu.

Toate tablourile lui din campanie sunt facute cu viforul marilor emotiuni pe cari le da razboiul. Simti ca asa a trebuit sa fie. Simti ca toata aceasta infioratoare priveliste a macelului omenesc a trecut prin ochii lui inspaimantati, a zguduit adanc sufletul lui de artist si, ca taria unui trasnet, s-a descarcat, prin mana lui, pe panza, aproape fara stirea lui.

Lucruri traite. iti zici numaidecat, privindu-le: Iata ceva care nu e din inchipuire, nici din auzite; ceva care n-a putut sa fie decat asa. Le-a vazut cu groaza, si cu nespusa mila. in avantul dorobantilor la baioneta, din acea neuitata Vale a sangelui ... este istoria nu a unui moment de vitejie in sorbul unui asalt, ci a intregii vieti de lupta, de crancena indarjire in apararea dreptului de a trai al neamului romanesc. Noi vedem acolo pe ostasul veacurilor, calit in focul tuturor bataliilor, de la Negru-voda si de la Dragos pana la Domnitorul Carol, si pana in adancul vremilor viitoare - aceeasi straja neadormita, acelasi viteaz nenfricosat, care se duce hotarat la moarte, fara alta parere de rau decat aceea, poate, ca, la o cumpana asa de mare, n-are decat o singura viata de dat. Totul e posomorat in aceste tablouri: lumina, cerul, aerul - forma si coloarea lucrurilor te infioara. Nu, nu e o tragedie de teatru. Sunt luptatori infierbantati care se azvarl ca fiarele unii asupra altora, si mortii aceia, incremeniti cu mainile pe arme sunt morti in adevar.

Cata umanitate in acel jalnic Convoi de prizonieri! E ger, e viscol - o zi cumplita de iarna intr-un pustiu fara cer -sute de nenorociti, de toate varstele, invinsii de la Plevna, bolnavi, pierduti, infofoliti in cele din urma trente ciuruite de gloante, cu ochii in pamant, pasesc incet prin zapada, sub paza calarasilor de pe margini; cade, din cand in cand, cate unul, toropit de osteneala, de frig, de somn, si unde a cazut, acolo a ramas; corbii flamanzi din stolul ce se tine de convoi, s-abat glont asupra-i si-l incep de viu...

Dac-as avea eu tabloul acesta, spunea intr-o zi unul din admiratorii pictorului, l-as darui orasului Haga, pentru sala de sedinte a Congresului pacii. Ce sunt toate discursurile mestesugite ale marilor diplomati ai lumii pe langa ceea ce spune asa de simplu si asa de adanc miscator bucatica asta de panza!

Grigorescu, insa, nu s-a gandit niciodata la cuvantarea unui tablou. O impresie a lui, o tresarire a inimii lui in fata adevarului pitoresc - aceasta si numai aceasta a pus in opera lui. Ce va spune ea lumii nu-l preocupa. Toate panzele lui din razboi de la vajnicul iurus din Valea sangelui, pana la defilarea prizonierilor turci din Plevna inchinata sunt expresia celei mai curate sinceritati ce-a impodobit vrodata sufletul unui artist. I se umpleau ochii de lacrimi de cate ori ne povestea atacul de la Grivita, unde ostasii nostri au biruit, ca-n vremea de demult, numai cu nepasarea lor de moarte: ca nu mai era lupta, ci jertfa - o jertfa mareata, pe care cu biruinta mareata a rasplatit-o Dumnezeu.

Cum s-aruncau inaintea mortii! Acolo s-a dovedit ce popor avem noi. Am vazut ofiteri straini plangand de induiosare si de admiratie...

Cu toate astea, nu vitejia armatei noastre, ci grozavia razboiului e mai cu putere infatisata in tablourile lui. Adevaruri care sunt aceleasi in orice timp si sub orice meridian s-au lamurit de sine din sufletul lui in clipele acelea de neuitat, in care tragicul vietii si al mortii e natural sa fie mai profund miscator decat elementul epic al luptei.

Monocromia maestrului nostru, zice Delavrancea, iti reprezinta exact atmosfera plumburie a razboiului. El vede masa, iar nu detaliile; soldatii, iar nu ofiterii; si naprasnica pornire a maselor nu are timp sa caute o poza academica pentru vreun erou de atelier.




In razboi


Aceasta pagina a fost accesata de 2521 ori.